©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea
cererii nr. 33375/03
introdusă de Hans-Gerd HÜLSMANN
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 18.03.08 într-o cameră compusă din: Peer Lorenzen, preşedinte, Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Renate Jaeger, Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 02.10.03,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Hans-Gerd Hülsmann, este cetăţean german, s-a născut în 1960 şi locuieşte în Xanten (Germania). Acesta a fost reprezentat în faţa instanţei de domnul G. Rixe, avocat în Bielefeld.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
1. Fondul cauzei şi acţiunea cu privire la paternitate
a. Relaţia dintre părţi
Doamna S. B. locuieşte împreună cu partenerul său, domnul B., din 1997. În martie 1999 a început o relaţie intimă cu reclamantul şi se întâlneau regulat. A rămas însărcinată în august 1999. Din spusele reclamantului, aceasta i-a confirmat lui şi rudelor că el este tatăl copilului dar se întâlneau mai rar din cauza problemelor de sănătate cauzate de sarcină.
La 17 martie 2000, B. a recunoscut paternitatea copilului ce urma să se nască (M.) cu consimţământul lui S. B.
La 8 mai 2000 s-a născut M. Reclamantul i-a vizitat de mai multe ori pe S. B. şi pe copil în spital şi acasă până în august 2000.
La 22 august 2000 Wesel Youth Office l-a informat pe reclamant, la cerere, că B. a recunoscut deja paternitatea copilului M.
La 25 septembrie 2000 S. B. şi B. s-au căsătorit.
Reclamantul l-a văzut apoi pe M. de vreo nouă ori în perioada septembrie 2002 – ianuarie 2003. După cum spune reclamantul, S. B. şi/sau B. i-au interzis alte vizite înainte şi după acea perioadă.
La 29 aprilie 2003 reclamantul a declarat într-un instrument autentificat de notar că recunoaşte paternitatea copilului M., chiar dacă fusese informat de notar că declaraţia de paternitate nu era valabilă atâta vreme cât un alt bărbat era tatăl copilului.
b. Acţiunea în stabilirea paternităţii
La 24 iunie 2003 Curtea de Apel din Düsseldorf a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii Tribunalului Rheinberg care respinsese acţiunea reclamantului pentru a stabili, prin hotărâre declarativă, că el şi nu B. este tatăl natural al lui M. Acesta a constatat că, în temeiul art. 1600d § 1 C.civ. (a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante), reclamantul nu avea dreptul la stabilirea paternităţii, deoarece B. era tatăl lui M. conform art. 1592 nr. 2 C. civ. (a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante). De asemenea, reclamantul nu avea dreptul, în temeiul art. 1600 § 1 C. civ. (a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante) de a contesta stabilirea paternităţii în favoarea lui B.
La 25 iulie 2003 reclamantul a sesizat Curtea Constituţională Federală cu o plângere constituţională împotriva acestor decizii (dosarul nr. 1 BvR 1548/03). Cauza este încă pendinte la Curtea Constituţională Federală.
2. Procedura în faţa Tribunalului Rheinberg
La 10 decembrie 2002, Tribunalul Rheinberg, audiindu-i pe reclamant, S. B. şi B., precum şi pe un reprezentant al Youth Office, a refuzat cererea reclamantul din 14 martie 2002 de a i permite vizita de două ori pe lună a copilului M. Acesta a luat la cunoştinţă că S. B. a contestat declaraţia reclamantului cum că el era tatăl natural al lui M. Reclamantul nu avea drept de vizită, în temeiul art. 1684 § 1 C. civ. (a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante), deoarece nu era părinte în sensul acelei prevederi. Reprezentantul legal al copilului era tatăl acestuia.
Mai mult, contrar declaraţiilor sale, reclamantul nu avea drept de vizită, în temeiul art. 1685 § 2 C. civ. (a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante), aplicat prin analogie, dacă s-ar presupune că este tatăl natural al lui M. Dreptul de vizită al unui copil îi protejează interesul în relaţiile lui sociale. Cu toate acestea, reclamantul era nu străin pentru M. Nu era în interesul cel mai bun al lui M. să fie vizitat de reclamant pentru a-şi cunoaşte originea.
Tribunalul nu a considerat necesar să-i numească lui M. un curator ad litem deoarece erau unele probleme legale în dispută între părţi şi nu exista un conflict evident între interesele lui M. şi cele ale părinţilor lui.
3. Procedura în faţa Curţii de Apel din Düsseldorf
La 15 septembrie 2003 Curtea de Apel din Düsseldorf a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii Tribunalului. Aceasta a constatat că reclamantul nu avea drept de vizită în temeiul art. 1684 C. civ. deoarece, conform art. 1592 şi următoarele din Codul civil, B. era tatăl lui M.
De asemenea, nu avea drept de vizită în temeiul art. 1685 C. civ., deoarece acea prevedere nu trebuia interpretată ca incluzându-l şi pe tatăl natural al unui copil. În măsura în care Curtea Constituţională Federală, în decizia din 9 aprilie 2003 (1 BvR 1493/96 şi 1724/01; a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante), a declarat art. 1685 C. civ. incompatibil cu dreptul la respectarea vieţii de familie în temeiul dreptului fundamental, această hotărâre era irelevantă în cauza reclamantului.
Chiar presupunând că reclamantul era tatăl natural al lui M., lucru care era în disputa între părţi, Curtea Constituţională Federală a considerat doar art. 1685 C. civ. incompatibil cu dreptul fundamental în măsura în care nu permitea vizitarea copilului de către tatăl natural care avea sau avusese o legătură socială cu acesta. Chiar presupunând că afirmaţiile reclamantului cu privire la vizita copilului erau corecte, nu exista nicio relaţie socială sau familială între el şi M. O asemenea legătură socială s-ar dezvolta dacă tatăl natural şi-ar fi asumat responsabilitatea faţă de copil cel puţin o perioadă de timp. În cazul reclamantului, o asemenea relaţie nu s-a dezvoltat, deoarece a făcut doar câteva vizite sporadice la spital şi acasă la S. B. în mai şi august 2000. Mai mult, nu a mai existat niciun contact între reclamant şi M. apoi până în septembrie 2002. Nu a existat nimic care să arate că cele nouă vizite pe care le-a făcut reclamantul la M. din septembrie 2002 până în ianuarie 2003, care, după spusele lui S. B. şi B., au avut loc parţial fără consimţământul lor, au creat o relaţie familială între ei.
4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale Federale
La 2 octombrie 2003 reclamantul a formulat o plângere constituţională la Curtea Constituţională Federală. Acesta a reclamat faptul că refuzul instanţelor de dreptul familiei de a-i acorda dreptul de vizită a lui M. şi de a numi pentru copil un curator ad litem în proceduri şi nereuşita lor de a investiga suficient relaţia sa actuală cu M. i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie şi dreptul de a fi ascultat. Mai mult, diferenţa de tratament dintre el şi alte persoane care au un drept de vizită expres în temeiul articolelor 1684 § 1 şi 1685 § 2 C. civ. nu ţine seama de dreptul la egalitate.
La 31 august 2004 Curtea Constituţională Federală a refuzat să examineze plângerea constituţională a reclamantului (dosarul nr. BvR 2073/03) deoarece deciziile instanţelor de dreptul familiei nu i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie. Aceasta a repetat că, în temeiul deciziei din 9 aprilie 2003 (1 BvR 1493/96 şi 1724/01; a se vedea mai jos dreptul şi practica interne relevante), dreptul unui tată natural la respectarea vieţii sale de familie este încălcat în situaţia în care nu are un drept de vizită chiar dacă există sau a existat o legătură socială sau familială între el şi copil. În cazul reclamantului instanţele de dreptul familiei nu au trecut cu vederea faptul că întreg câmpul de aplicare al dreptului la respectarea vieţii de familie îi include şi pe taţii naturali. Acestea au constatat, totuşi, că nu a existat niciodată o relaţie socială sau familială între reclamant şi M.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Dispoziţii relevante ale Codului civil
a. Dispoziţii privind paternitatea
Articolele 1592 şi următoarele din Codul civil, în versiunile lor în vigoare la vremea la care instanţele de dreptul familiei au pronunţat hotărârile, prevăd dispoziţii cu privire la paternitatea copiilor.
În conformitate cu art. 1592 C. civ., tatăl unui copil este fie bărbatul care, la data naşterii copilului, era căsătorit cu mama copilului (nr. 1), fie bărbatul care a recunoscut paternitatea (nr. 2) sau a cărui paternitate este stabilită din punct de vedere judiciar în temeiul art. 1600d C. civ. (nr. 3).
Art. 1594 § 2 C. civ. prevede că recunoaşterea paternităţii nu este validă atâta vreme cât există paternitatea altui bărbat. Recunoaşterea paternităţii este valabilă numai dacă mama copilului o consimte (art. 1595 § 1 C. civ.).
Paternitatea poate fi contestată. În temeiul art. 1600 § 1 C. civ., dreptul de a contesta paternitatea îi revine bărbatului a cărui paternitate există în temeiul art. 1592 nr. 1 şi 2, mamei şi copilului.
În cazul în care nu există nicio paternitate în temeiul art. 1592 nr. 1 sau 2 C. civ., paternitatea trebuie stabilită de instanţa de dreptul familiei (art. 1600d § C. civ.). Consecinţele juridice ale paternităţii pot fi reclamante din momentul stabilirii sale dacă legea nu prevede altceva (art. 1600d § 4 C. civ.).
b. Dispoziţii privind dreptul de vizită
În conformitate cu art. 1684 § 1 C. civ., un copil are drept de acces la fiecare părinte şi, la rândul său, fiecare părinte are dreptul şi datoria de a avea o relaţie cu copilul.
Art. 1685 § 1 C. civ. prevede că bunicii, fraţii şi surorile au drept de vizită la un copil, dacă acest lucru este în interesul bunăstării copilului. Aceeaşi prevedere se aplică unui (fost) soţ sau partener al unuia dintre părinţi dacă această persoană a locuit împreună cu copilul o perioadă lungă de timp, şi persoanelor cu care copilul a petrecut mult timp ca şi copil crescut (art. 1685 § 2 C. civ.).
2. Decizia Curţii Constituţionale Federale din 9 aprilie 2003
La 9 aprilie 2003 Curtea Constituţională Federală a pronunţat decizia cu privire la drepturile unui (presupus) tată natural al unui copil care nu este tatăl legal (dosarul nr. . 1 BvR 1493/96 şi 1 BvR 1724/01).
Aceasta a constatat, în special, că nici art. 1684, nici art. 1685 C. civ. nu ar putea fi interpretat ca acordând tatălui natural drept de vizită. Cu toate acestea, un tată natural care nu este tatăl legal al unui copil formează o familie cu copilul care este protejată de dreptul fundamental dacă există o relaţie socială între el şi copil ce apare din faptul că tatăl şi-a asumat responsabilitatea faţă de copil cel puţin o anumită perioadă de timp. Art. 1685 C. civ. era incompatibil cu dreptul de protecţie a vieţii familiale în temeiul dreptului fundamental în măsura în care a exclus tatăl natural al copilului care are sau a avut o relaţie socială sau familială cu copilul său din relaţia cu copilul chiar dacă această relaţie era în interesul copilului.
Capete de cerere
Reclamantul a pretins în temeiul art. 8 din convenţie că instanţele din Germania i-au refuzat dreptul la vizită la copilul său, M. A argumentat că el şi M. sunt o familie, că şi-a asumat responsabilitatea faţă de M. în măsura posibilului având în vederea împiedicarea oricărui contact de către B. şi S. B. şi că a continuat să dorească să îşi asume responsabilitatea faţă de M. Relaţia dintre el şi M. era în interesul lui M. deoarece acesta din urmă avea dreptul să-şi cunoască originea.
Mai mult, în opinia reclamantului, instanţele interne i-au încălcat drepturile procedurale prevăzute la art. 8, coroborat cu art. 6 din convenţie. Acestea nu au reuşit să numească un curator ad litem pentru M. deşi părţile au fost incapabile să stabilească cele mai bune interese ale copilului şi nu au investigat suficient relaţia actuală dintre el şi copilul său.
În temeiul art. 14, coroborat cu art. 8 din convenţie, reclamantul a pretins de asemenea că, fiind un tată natural a cărui paternitate nu a fost recunoscută, a fost discriminat în comparaţie cu părinţii menţionaţi la art. 1684 C. civ.
Relaţia acestora din urmă ar putea fi refuzată dacă ar fi contrară celui mai bun interes al copilului în vreme ce relaţia sa, deoarece a depins de rezistenţa relaţiei dintre el şi copilul său, a putut fi stabilită de către părinţii legali. Mai mult, a fost discriminat în comparaţie cu bunicii, fraţii şi surorile care, spre deosebire de el, aveau drept de vizită în temeiul art. 1685 § 1 C. civ. fără să fie necesar să arate că exista dinainte o relaţie familială între ei şi copil.
În drept
A. Plângeri în temeiul art. 8 şi 6 din convenţie
Reclamantul a pretins că refuzul instanţelor din Germania de a-i acorda dreptul de vizitare a lui M. şi desfăşurarea acţiunii i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie şi a drepturilor procedurale astfel cum au fost prevăzute la art. 8 şi 6 din convenţie. Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie să fie examinate numai în temeiul art. 8, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, (...)
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru (...) protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Curtea trebuie să stabilească încă de la început dacă deciziile instanţelor interne nu au ţinut cont de „viaţa de familie” a reclamantului în sensul art. 8.
Curtea reiterează faptul că noţiunea de „viaţă de familie” prevăzută la art. 8 din convenţie nu se limitează la relaţiile de căsătorie şi pot cuprinde şi alte legături de facto de „familie”, în cazul în care părţile trăiesc împreună în afara unei căsătorii legale. Un copil născut dintr-o asemenea relaţie face parte ipso jure din acea uniune „de familie” încă de la naştere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, hotărârea din 26 mai 1994, Seria A nr. 290, pag. 17-18, pct. 44; L. împotriva Ţărilor de Jos, nr. 45582/99, pct. 35, CEDO 2004-IV; şi Znamenskaya împotriva Rusiei, nr. 77785/01, pct. 26, 2 iunie 2005).
Totuşi, simpla legătură de rudenie biologică între un părinte natural şi un copil, în absenţa altor elemente juridice sau de fapt, care să indice existenţa unei relaţii personale apropiate, nu este suficientă pentru a beneficia de protecţia art. 8 (a se compara L., citată anterior, pct. 37). De regulă, convieţuirea este o cerinţă pentru ca o relaţie să constituie o viaţă de familie. În mod excepţional, pot fi luaţi în considerare şi alţi factori pentru a demonstra că o relaţie este suficient de stabilă pentru a crea „legături de familie” de facto (a se vedea Kroon şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 27 octombrie 1994, Seria A nr. 297‑C, pag. 55-56, pct. 30, şi L., citată anterior, pct. 36).
În plus, Curtea a considerat că viaţa de familie dorită poate, în mod excepţional, să intre sub incidenţa art. 8, în special în cazurile în care faptul că nu a fost încă stabilită pe deplin existenţa unei vieţi de familie nu este imputabil reclamantului (a se compara Pini şi alţii împotriva României, nr. 78028/01 şi 78030/01, pct. 143, 146, CEDO 2004-V). În special, în cazurile în care circumstanţele o garantează, „viaţa de familie” trebuie să includă relaţia potenţială care se poate dezvolta între un copil nelegitim şi tatăl natural. În rândul factorilor relevanţi care pot determina existenţa reală în practică a unor legături personale apropiate în aceste cazuri sunt incluse natura relaţiei dintre părinţii naturali, precum şi un interes demonstrabil al tatălui în ceea ce priveşte copilul şi angajamentul acestuia asumat faţă de copil, atât înainte, cât şi după naştere [a se vedea Nylund împotriva Finlandei (dec.), nr. 27110/95, CEDO 1999-VI; Nekvedavicius împotriva Germaniei (dec.), nr. 46165/99, 19 iunie 2003; şi L., citată anterior, pct. 36].
Curtea observă că în cauza de faţă între S. B. şi reclamant există disputa dacă acesta din urmă este sau nu tatăl natural al lui M. Reclamantului nu i s-a recunoscut nici până acum paternitatea. Acesta a intentat acţiune în instanţele de dreptul familiei în vederea stabilirii paternităţii, dar aceste instanţe au constatat că în temeiul prevederilor aplicabile din Codul civil, nu are dreptul la stabilirea paternităţii deoarece B. a recunoscut deja paternitatea lui M. cu consimţământul lui S.B. Plângerea constituţională a reclamantului împotriva acestor decizii este încă pendinte la Curtea Constituţională Federală. Curtea observă, de asemenea, că în acţiunea aflată în discuţie, instanţele interne au examinat cererea reclamantului cu privire la presupunerea că el este tatăl natural al lui M. Prin urmare, Curtea va presupune de asemenea în scopul prezentei acţiuni că reclamantul este tatăl biologic al lui M.
Examinând dacă, pe lângă presupusa rudenie biologică, mai sunt alte elemente legale sau de fapt care să indice existenţa unei strânse relaţii personale între reclamant şi M., Curtea observă că S. B. şi reclamantul nu au format niciodată o familie „de facto” locuind împreună în mod nelegitim. Reclamantul a avut o relaţie intimă cu S. B. cel puţin în 1999, dar locuieşte cu un al bărbat, B., din 1997, şi de-a lungul relaţiei cu reclamantul (contrast Keegan, citată anterior, p. 18, pct. 45, Różański împotriva Poloniei, nr. 55339/00, pct. 64, 18 mai 2006; Görgülü împotriva Germaniei, nr. 74969/01, pct. 10, 35, 26 februarie 2004; Nekvedavicius, citată anterior; şi L., citată anterior, pct. 38). Astfel, M. a făcut parte dintr-o altă uniune familială încă de la naştere. Mai mult, reclamantul nu a locuit niciodată împreună cu M. (a se compara a contrario, Yousef împotriva Ţărilor de Jos, nr. 33711/96, pct. 51, CEDO 2002-VIII). Mai mult, S. B. a consimţit recunoaşterea paternităţii de către B., cu care a trăit ani de zile şi cu care s-a căsătorit mai târziu, şi a contestat paternitatea reclamantului în acţiunea în faţa instanţelor interne (a se compara M. B. împotriva Regatului Unit, nr. 22920/93, Decizia Comisiei din 6 aprilie 1994, Decizii şi Rapoarte (DR) 77-A, p. 115 şi Nylund, citată anterior; a se contrasta Boughanemi împotriva Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1996, Culegere de Hotărâri şi Decizii 1996-II, pp. 607-608, pct. 35).
Curtea nu omite faptul că legăturile de familie ale reclamantului cu M. depind, inter alia, de relaţia sa cu mama copilului şi pot fi astfel – ca în alte cazuri cu privire la dreptul de vizită al taţilor la copiii lor – co-determinate într-o anumită măsură de aceasta din urmă. Cu toate acestea, în cazul de faţă, situaţia familială a lui M. este chiar mai bine determinată prin faptul că de la naştere locuieşte cu mama şi cu tatăl său legal, mai târziu soţul mamei, care au avut grijă de el împreună şi astfel într-o relaţie de familie diferită şi stabilă. Prin urmare, Curtea nu se află într-o situaţie (cum este aceasta, de exemplu, din cauza Kroon, citată anterior, p. 58, pct. 40) în care respectarea vieţii de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale.
Este adevărat că alţi factori decât coabitarea pot arăta că relaţia dintre un tată şi copilul său este destul de statornică pentru a se califica drept „viaţă de familie”. Totuşi, reclamantul i-a vizitat pe S. B. şi M. numai de patru ori la spital şi de câteva ori acasă la S. B. şi B. de la naşterea lui M în mai 2000 până în august 2000. Doi ani mai târziu, l-a văzut pe M. de nouă ori până în ianuarie 2003, când S. B. şi/sau B. i-au interzis alte vizite. În opinia Curţii, faptul că reclamantul l-a vizitat pe M., un copil mic, sau mai degrabă pe mama lui înainte de a se căsători cu B, de mai multe ori într-o perioadă de patru luni, şi din nou doi ani mai târziu într-o perioadă de cinci luni nu este de ajuns să se creeze între ei o relaţie de o intensitate şi statornicie suficientă pentru a se încadra ca viaţă de familie (a se compara a contrario Kroon, citată anterior, p. 55-56, pct.
Rămâne aşadar de stabilit dacă, în circumstanţele acestei cauze, „viaţa de familie” trebuie extinsă la relaţia preconizată dintre reclamant şi presupusul său copil, având în vedere faptul că părinţii legali ai copilului au interzis alte vizite şi astfel dezvoltarea unei relaţii apropriate între ei.
Existenţa reală în practică de legături personale apropiate în aceste cazuri este stabilită, pe de o parte, de interesul demonstrabil şi angajamentul reclamantului faţă de M. atât înainte cât şi după naşterea copilului. Curtea observă în această privinţă că reclamantul i-a vizitat pe mamă şi copil de mai multe ori din proprie iniţiativă şi a încercat să recunoască paternitatea acestuia. Şi-a continuat încercările atâta pentru a fi recunoscut ca fiind tatăl natural al lui M. cât şi pentru a avea o relaţie regulată cu acesta intentând acţiune în instanţele interne când M. avea aproximativ doi ani. Totuşi, până la urmă, trebuie să se considere că a arătat un oarecare interes faţă de copil.
Cu toate acestea, Curtea constată că nu ştie sigur în circumstanţele acestei cauze dacă legătura reclamantului cu M. are un temei suficient în drept şi în fapt pentru a se califica ca „viaţă de familie” în sensul art. 8 § 1 din convenţie. Totuşi, această problemă poate rămâne deschisă deoarece plângerea reclamantului este în orice caz inadmisibilă pentru următoarele motive.
Curtea observă că instanţele din Germania au examinat cererea reclamantului în lumina Codului civil, astfel cum este interpretat de Curtea Constituţională Federală. Instanţele interne au constatat că, prin intermediul vizitelor ocazionale la domiciliul părinţilor legali, reclamantul nu a stabilit suficiente legături sociale cu M. pentru ca aceste vizite să fie în interesul cel mai bun al copilului. Având în vedere circumstanţele cauzei, trebuie să se considere că instanţele interne şi-au fundamentat deciziile refuzând cererea reclamantului de vizită din motive relevante şi suficiente.
Rămâne de stabilit dacă instanţele din Germania au respectat drepturile procedurale ale reclamantului în temeiul art. 8, adică dacă procesul de luare a deciziilor a fost corect şi astfel încât să asigure respectul cuvenit al intereselor protejate la art. 8 (a se compara Görgülü, citată anterior, pct. 52; Haase împotriva Germaniei, nr. 11057/02, pct. 94, CEDO 2004-III).
Curtea observă în această privinţă că reclamantul a fost audiat în persoană de tribunal şi s-a folosit de această oportunitate pentru a-şi expune argumentele în scris în faţa instanţei, precum şi în faţa curţii de apel şi a Curţii Constituţionale Federale care, din partea lor, s-au referit la declaraţiile acestuia în deciziile lor.
Cât despre plângerea reclamantului că instanţele de dreptul familiei nu i-au investigat suficient actuala relaţie dintre el şi M., Curtea observă că Curtea din Apel Düsseldorf, în special, a examinat cauza cu privire la presupunerea că declaraţiile reclamantului privind vizitele făcute lui M., care au fost parţial contestate de S. B., erau corecte. Mai mult, în măsura în care reclamantul s-a plâns că instanţele de dreptul familiei nu au reuşit să numească un curator ad litem pentru M., stabilind în mod corespunzător faptele cauzei, au considerat că relaţia dintre reclamant şi M. era prea slabă pentru a constitui o relaţie de familie cu drepturi de acces. În acest circumstanţe, apărarea celor mai bune interese ale copilului nu cerea numirea unui curator ad litem în proceduri. Prin urmare, procedura urmată de instanţele interne a respectat în mod corespunzător interesele reclamantului protejate la art. 8 în aceste privinţe.
Prin urmare, Curtea concluzionează că deciziile instanţelor interne nu au neglijat drepturile reclamantului în temeiul art. 8. Această parte de cerere urmează să fie respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, conform art. 35 pct. 3 şi 4 din convenţie.
B. Capetele de cerere întemeiate pe art. 14 din convenţie, coroborat cu art. 8
În cererea sa, reclamantul a fost dezavantajat în dreptul său de vizită a lui M. spre deosebire de toate persoane care au drept de acces în temeiul art. 1684 pct. 1 şi 1685 pct. 1 C. civ. Acesta a făcut referire la art. 14, coroborat cu art. 8 din convenţie. Art. 14 prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Dreptul prevăzut la art. 14 de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor garantate de convenţie este încălcat atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage fără să dea o justificare obiectivă sau rezonabilă [a se vedea Inze împotriva Austriei, hotărârea din 28 octombrie 1987, Seria A nr. 126, p. 18, pct. 41; Thlimmenos împotriva Greciei (GC), nr. 34369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV].
Curtea consideră că reclamantul, în poziţia sa de presupus tată natural al unui copil cu care nu a locuit niciodată, nu se afla într-o situaţie similară cu părinţii a căror paternitate a fost stabilită legal sau cu părinţii care au locuit împreună cu copilul respectiv o perioadă lungă de timp. De asemenea, acesta nu a reuşit să demonstreze că într-o situaţie similară, adică într-o situaţie în care relaţia de familie dintre persoanele în cauză nu a fost încă determinată şi în care nu a existat o relaţie stabilă cu copilul respectiv, bunicii, fraţii sau surorile copilului ar fi fost trataţi mult mai favorabil.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 pct. 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară cererea inadmisibilă.
Claudia WesterdiekPeer Lorenzen
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy