©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
În Cererea nr. 26850/11
Mohamed Majdi KATTAN
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 21 ianuarie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, and Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 26 aprilie 2011,
având în vedere declaraţiile formale de acceptare a unei soluţionări pe cale amiabilă a cauzei,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Mohamed Majdi Kattan, este resortisant sirian, născut în 1973 şi locuieşte în Ţăndărei. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de domnul I. Dan, avocat practicant în Bucureşti.
Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
La o dată necunoscută, o terţă parte a introdus o acţiune penală şi s-a constituit ca parte civilă împotriva reclamantului pentru tentativă de înşelăciune şi uz de fals.
La 11 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa a acuzat reclamantul de tentativă de înşelăciune şi uz de fals şi l-a trimis în judecată.
Prin hotărârea din 9 iunie 2008, Tribunalul Ialomiţa l-a achitat pe reclamant de ambele acuzaţii în temeiul declaraţiilor date procurorului şi instanţei, şi pe baza probelor cu înscrisuri şi martori. Parchetul şi terţa parte au introdus apel împotriva hotărârii.
Printr-o hotărâre la 7 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul ca fiind nefondat. Parchetul şi terţa parte au formulat recurs împotriva hotărârii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Curtea de Casaţie”).
8. La 5 februarie 2010, Curtea de Casaţie a citat reclamantul pentru prima şedinţă a cauzei, programată la 23 februarie 2010. La aceeaşi dată, un executor judecătoresc a lăsat o citaţie la uşa reclamantului şi o alta la avizierul Consiliului Local Ţăndărei, deoarece nu era nimeni la adresa din oraş pe care reclamantul a furnizat-o în scopul corespondenţei cu instanţele naţionale.
9. Printr-o încheiere din 23 februarie 2010, Curtea de Casaţie a considerat că, deşi acesta fusese citat potrivit legii, reclamantul nu s-a prezentat la şedinţa de judecată. În plus, aceasta a admis cererea avocatului său ales pentru amânarea şedinţei, în scopul de a se familiariza cu cauza şi motivele recursului formulat de procuror şi terţa parte. De asemenea, aceasta a dispus ca reclamantul să fie citat pentru următoarea şedinţă, programată la data de 20 aprilie 2010.
10. La 17 martie 2010, executorul judecătoresc a citat reclamantul pentru a doua oară la uşa reclamantului şi la avizierul Consiliului Local Ţăndărei, deoarece nu era nimeni la adresa din oraş pe care reclamantul a furnizat-o în scopul corespondenţei cu instanţele naţionale.
11. Printr-o încheiere din 20 aprilie 2010, Curtea de Casaţie a considerat că, deşi acesta fusese citat în mod legal, reclamantul nu s-a prezentat la şedinţă. De asemenea, aceasta a mai precizat că avocatul său ales a declarat în faţa instanţei că reclamantul nu a părăsit ţara, şi că îşi va contacta clientul şi îi va solicita să se prezinte în faţa instanţei. În plus, a dispus ca reclamantul să fie citat la următoarea şedinţă, programată la 1 iunie 2010, cu instrucţiunea specifică „prezenţa obligatorie la instanţă pentru a fi audiat”.
12. Prin încheierea din 1 iunie 2010, Curtea de Casaţie a considerat că reclamantul nu a fost citat potrivit legii la şedinţă, şi a amânat procedurile până la 14 septembrie 2010. Aceasta a dispus ca reclamantul să fie citat în conformitate cu dispoziţiile sale din 20 aprilie 2010.
13. La 22 iunie 2010, executorul judecătoresc a lăsat citaţia reclamantului pentru a treia oară la uşa acestuia şi la avizierul Consiliului Local Ţăndărei deoarece nici de această dată nu a fost găsit nimeni la adresa din oraş aleasă de reclamant pentru corespondenţa cu instanţele naţionale. Citaţia a inclus instrucţiunile date de Curtea de Casaţie la 20 aprilie 2010.
14. Prin încheierea din 14 septembrie 2010, Curtea de Casaţie a considerat că, deşi acesta fusese citat potrivit legii, reclamantul nu s-a prezentat la şedinţă. În plus, aceasta a admis ca, atât avocatul ales al reclamantului, cât şi alte părţi, să poată prezenta observaţii privind fondul cauzei, apoi a amânat procedura în curs de deliberare.
15. Prin decizia definitivă din 3 noiembrie 2010, Curtea de Casaţie a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi al terţei părţi în temeiul probelor de care dispunea, a casat hotărârea instanţei inferioare, a condamnat reclamantul de comiterea tentativei de fraudă şi uz de fals, cu o sentinţă de trei ani şi patru luni de închisoare.
16. Reclamantul a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei definitive din 3 noiembrie 2010. Reclamantul a susţinut, inter alia, că instanţa de ultim grad a încălcat normele de procedură penală aplicabile şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece acesta îl condamnase fără să evalueze probele aduse de către reclamant, după ce fusese achitat de instanţele inferioare.
17. Prin decizia definitivă din 4 aprilie 2011, Curtea de Casaţie a respins contestaţia în anulare a reclamantului. Aceasta afirma că, după ce reclamantul fusese achitat de instanţele inferioare, Curtea de Casaţie, reunită în ultimă instanţă, potrivit normelor de procedură penală în vigoare, avea obligaţia de a evalua probele acestuia. Cu toate acestea, deşi reclamantul fusese citat la adresa de corespondenţă pe care acesta o alesese, nu s-a prezentat la şedinţa de judecată. De asemenea, acesta nu şi-a precizat, nici prin avocatul ales, nici prin declaraţii scrise, preferinţa ca instanţa să evalueze probele în mod direct de la el, sau motivele obiective care l-au împiedicat să se prezinte la şedinţă. Curtea de Casaţie l-a citat pe reclamant în acelaşi mod ca instanţele inferioare. Mai mult, pe durata procedurilor în primă instanţă, citarea reclamantului prin intermediul procedurii pe care o contesta nu l-a împiedicat să se prezinte în faţa instanţei, să fie audiat de către aceasta, sau să prezinte argumente în apărarea sa, fie în mod direct sau prin acelaşi avocat ales care l-a reprezentat pe întreaga durată a procedurilor. În niciuna dintre fazele procesului, avocatul ales nu a solicitat instanţei să îl citeze pe reclamant la o altă adresă. Prin urmare, nu se poate considera că intanţei de ultim grad i-a lipsit diligenţa în a stabili dacă reclamantul locuia sau nu la adresa indicată. Instanţa a presupus că, dacă reclamantul fusese citat în mod legal, acesta fusese familiarizat cu procedura şi a optat să nu se prezinte în faţa instanţei. De fapt, comportamentul acesta a fost similar cu comportamentul pe care l-a avut în apel, neprezentându-se la şedinţă deşi fusese citat conform legii, şi alegând să fie apărat exclusiv prin avocatul său ales. De asemenea, a respins argumentul reclamantului conform căruia acesta nu a fost familiarizat cu procedura, deoarece nu luase legătura cu avocatul său ales, pe motiv că semnaseră contracte de reprezentare legală separate pentru fiecare stadiu al procedurii, şi la 20 aprilie 2010, avocatul reclamantului a informat instanţa în legătură cu reşedinţa acestuia şi s-a angajat să asigure prezenţa clientului său în faţa acesteia.
B. Dreptul intern relevant
Codul de procedură penală din România
18. Art. 38514 alin. (2) şi art. 38516 prevăd că e obligatoriu ca instanţa de recurs să se pronunţe asupra probelor în mod direct prezentate de un acuzat atunci când instanţele inferioare l-au achitat. În cauzele în care o instanţă de recurs casează şi reţine spre judecare o hotărâre emisă în primă instanţă, aceasta trebuie să decidă asupra probelor care urmează a fi aduse şi să fixeze un termen la care va asculta declaraţii direct de la acuzat dacă acesta nu a fost audiat sau dacă a fost achitat în primă instanţă.
19. Art. 183 alin. (1) şi art. 184 alin. (1) şi (4) prevăd că dacă o persoană care a fost citată nu se prezintă în faţa instanţei, şi sunt solicitate prezenţa sa sau probe directe, aceasta se poate aduce în faţa instanţei pe baza unui mandat de aducere. Mandatul de aducere poate fi executat de către poliţia naţională, jandarmi sau poliţia locală. Dacă persoana responsabilă cu executarea mandatului de aducere nu poate localiza persoana în cauză la adresa indicată, aceasta are obligaţia de a face cercetări. Dacă cercetările nu au nicio finalitate, aceasta trebuie să întocmească un procs-verbal în care să evidenţieze menţiuni privind efectuarea cercetărilor.
20. Art. 38515 alin. (2) lit. d) prevede că instanţa care a examinat recursul îl poate admite şi poate rejudeca cauza.
Capăt de cerere
21. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că nu a avut parte de un proces echitabil în faţa Curţii de Casaţie, în măsura în care instanţa de ultim grad l-a condamnat fără să se pronunţe asupra probelor aduse de acesta după ce fusese achitat de instanţele inferioare şi nu a luat nicio măsură pozitivă pentru a asigura prezenţa acestuia în faţa instanţei.
ÎN DREPT
22. Reclamantul s-a plâns că acţiunea penală declanşată împotriva lui a fost inechitabilă, deoarece Curtea de Casaţie l-a condamnat fără să se pronunţe asupra probelor din partea acestuia după ce fusese achitat de instanţele inferioare. Reclamantul a invocat art. 6 din Convenţie, care, în părţile relevante, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Orice persoană acuzată de o infracţiune are următoarele garanţii minime:
... c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el [...]”
A. Argumentele părţilor
23. Guvernul susţine că această cauză este diferită de cauza Spînu împotriva României (nr. 32030/02, 29 aprilie 2008). Aceştia au subliniat că, în ciuda plângerii sale, reclamantul a fost în cunoştinţă deplină de cauză a procedurilor din primă instanţă. De asemenea, acesta fusese citat conform legii atât la adresa furnizată pentru corespondenţa cu instanţa, cât şi la avizierul consiliului local. În plus, la 20 aprilie 2010, pe lângă faptul că avocatul reclamantului s-a angajat să asigure prezenţa clientului său în faţa instanţei, şi instanţa l-a citat pe acesta, cu instrucţiuni specifice conform cărora prezenţa sa era obligatorie pentru a fi ascultat. Cu toate acestea, reclamantul a ales să nu se prezinte la şedinţă şi să îşi prezinte argumentele şi probele prin avocatul său ales, care nu a prezentat nici el vreun motiv obiectiv pentru absenţa reclamantului.
24. În acel context, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a luat parte în mod diligent la procesul îndreptat împotriva sa, astfel se poate deduce în mod rezonabil că acesta a renunţat în mod tacit şi fără echivoc la dreptul de a fi personal implicat.
25. De asemenea, acesta a declarat că instanţele naţionale au luat toate măsurile pozitive necesare pentru a asigura îndeplinirea drepturilor procedurale ale reclamantului. Acestea îl citaseră pe reclamant potrivit legii şi au amânat procedura în repetate rânduri pentru a-i permite să apară în faţa instanţei. Pe durata procedurilor, reclamantul s-a prezentat doar la câteva termene în primă instanţă, după care s-a bazat pe avocatul său să îl reprezinte. Instanţele naţionale nu aveau nicio informaţie la dispoziţie conform căreia reclamantul nu fusese înştiinţat cu privire la aceste citaţii.
26. Reclamantul a declarat că instanţa de ultim grad nu a luat toate măsurile pozitive necesare pentru a se asigura prezenţa acestuia în faţa instanţei. Acesta a afirmat că un mandat de aducere ar fi permis poliţiei să îl caute şi să îl ducă în faţa instanţei. Poliţia l-ar fi localizat cu uşurinţă, având în vedere că acesta locuia în acelaşi oraş unde avea o afacere şi că l-au găsit la două zile după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare.
B. Motivarea Curţii
27. Curtea aminteşte că atunci când unei instanţe de apel i se solicită să examineze o cauză cu privire la motivele în fapt şi în drept şi să facă o evaluare completă a vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, aceasta nu poate, din punctul de vedere al unui proces echitabil, să determine în mod corespunzător aceste probleme fără o evaluare directă a probelor prezentate în persoană de către un acuzat care susţine că nu a comis fapta de care este acuzat şi care constituie o infracţiune (a se vedea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, Seria A nr. 134, Andreescu împotriva României, nr. 19452/02, pct. 64, 8 iunie 2010 şi Marcos Barrios împotriva Spaniei nr. 17122/07, pct. 32, 21 septembrie 2010).
28. Curtea reaminteşte, de asemenea, că deşi procedurile care au loc în absenţa acuzatului nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 din Convenţie, cu toate acestea, fără îndoială, apare o denegare de justiţie, în cazul în care o persoană condamnată in absentia nu poate obţine ulterior o nouă pronunţare asupra fondului acuzaţiei din partea unei instanţe care a examinat probele reclamantului în mod direct, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi de drept, din moment ce nu a fost stabilit faptul că reclamantul a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra (a se vedea, Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, Seria A nr. 89, pct. 29; Einhorn împotriva Franţei (dec.), nr. 71555/01, pct. 33, CEDO 2001-XI; Krombach împotriva Franţei, nr. 29731/96, pct. 85, CEDO 2001-II; şi Somogyi împotriva Italiei, nr. 67972/01, pct. 66, CEDO 2004-IV) sau că a intenţionat să se sustragă procesului (a se vedea, Medenica împotriva Elveţiei, nr. 20491/92, pct. 55, CEDO 2001-VI).
29. Curtea observă că în prezenta cauză, domeniul de aplicare al competenţei Curţii de Casaţie, ca şi instanţă de recurs, este prezentat la art. 38515 şi 38516 C. proc. pen. În conformitate cu art. 38515, Curtea de Casaţie este competentă să ofere o nouă hotărâre pe fond. La 3 noiembrie 2010, aceasta a casat hotărârea instanţei inferioare şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. În temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, efectul a fost că procedurile în faţa Curţii de Casaţie au fost proceduri complete guvernate de aceleaşi norme ca un proces pe fond, instanţei cerându-i-se să examineze şi faptele cauzei şi problemele de drept. Instanţa de ultim grad putea decide fie să susţină achitarea reclamantului, fie să îl condamne, după o evaluare aprofundată a vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia.
30. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia reclamantul a refuzat să se prezinte la şedinţă în faţa instanţelor naţionale în general, şi în faţa isntanţei de recurs în special, deşi acesta fusese citat potrivit legii să se prezinte, Curtea reiterează că autorităţile naţionale aveau o obligaţie pozitivă de a lua măsuri în această privinţă (a se vedea, mutatis mutandis , Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 41, 8 martie 2007, şi Spînu, supra, pct. 58).
31. În acest context, Curtea observă că plângerea reclamantului a fost examinată de Curtea de Casaţie la 4 aprilie 2011. Aceasta din urmă a desfăşurat o examinare aprofundată a argumentelor reclamantului şi a respins cererea reclamantului, justificând prin motive extensive care nu par a fi arbitrare sau îndoielnice.
32. La fel ca instanţele interne, Curtea consideră că, pe durata procedurilor penale îndreptate împotriva sa, reclamantul a fost citat în mod repetat la adresa de corespondenţă furnizată de acesta şi fusese asistat de acelaşi avocat ales. Deşi s-a prezentat la câteva şedinţe în primă instană, reclamantul nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs şi şi-a prezentat argumentele în faţa instanţei exclusiv prin intermediul avocatului său. În plus, instanţa de recurs l-a citat pe reclamant potrivit legii în trei rânduri diferite şi a precizat în mod expres înainte de termenul din 14 septembrie 2010 (când a audiat declaraţiile părţilor cu privire la fondul cauzei) că reclamantul avea obligaţia de a se prezenta în faţa instanţei pentru a fi audiat. Cu toate acestea, contrar acuzaţiilor sale, reiese că reclamantul era la curent cu progresul cauzei şi că acesta ţinuse legătura permanent cu avocatul său ales, acesta nu s-a prezentat la nicio şedinţă în faţa instanţei de recurs. Mai mult, nici reclamantul, nici avocatul său ales nu a informat instanţele naţionale, în special Curtea de Casaţie în legătură cu schimbarea adresei de corespondenţă şi nici nu a precizat vreun motiv care să justifice absenţa acestuia din faţa instanţei. În aceste circumstanţe, în ciuda argumentelor reclamantului, Curtea consideră că instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a se asigura că reclamantul se va prezenta în faţa acesteia.
33. În consecinţă, Curtea consideră că reclamantul a contribuit în mare parte la crearea unei situaţii care îl împiedica să apară în faţa instanţei de recurs (a se vedea supra, mutatis mutandis, Medenica, pct. 58) şi că ar fi putut anticipa în mod rezonabil consecinţele comportamentului său (a se vedea, mutatis mutandis, Jones împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 30900/02, 9 septembrie 2003).
34. Rezultă că această cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
Curtea,
în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPREŞEDINTE
Full & Egal Universal Law Academy