Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA ÎNTÂI
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
Cererea nr. 25551/05
introdusă de Vladimir Petrovich KOROLEV
împotriva Rusiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia Întâi), întrunită la 1 iulie 2010, într-o Cameră compusă din:
Christos Rozakis, Preşedinte,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou, judecători,
şi Søren Nielsen, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 27 iulie 2004,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Vladimir Petrovich Korolev, este cetăţean al Federaţiei Ruse, născut în 1954 şi locuieşte în Orenburg, Federaţia Rusă.
Circumstanţele cauzei
Circumstanţele cauzei, așa cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a înaintat o cerere de chemare în judecată împotriva Şefului Departamentului de paşapoarte şi vize din cadrul Direcţiei Regionale a Ministerului Afacerilor Interne pe motiv că i-a refuzat accesul la documentele referitoare la o întârziere în eliberarea paşaportului său de călătorie.
La 25 septembrie 2001, judecătoria de sector Verkh-Isetskiy din Ekaterinburg a respins cererea reclamantului. La 13 noiembrie 2001, instanţa regională Sverdlovskiy a casat hotărârea de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la judecătoria de sector.
La 16 aprilie 2002, judecătoria de sector a admis cererea reclamantului, indicând şefului Departamentului de paşapoarte şi vize de a permite accesul reclamantului la toate documentele şi materialele referitoare la emiterea paşaportului său. De asemenea, instanţa a obligat Departamentul de paşapoarte şi vize să plătească reclamantului o compensaţie de 22.50 ruble ruseşti (RUB) pentru cheltuieli de judecată.
La 4 iulie 2002, această hotărâre a fost menţinută în apel şi a devenit definitivă.
Din materialele dosarului, nu este evident dacă şi când autoritatea pârâtă s-a conformat hotărârii în partea referitoare la accesul reclamantului la dosarul său. Toate acţiunile raportate de către reclamant ca urmare a hotărârii au avut ca scop doar recuperarea a RUB 22.50 acordate de instanţa de sector.
La 22 iulie 2002, judecătoria de sector a emis un titlu de executare, limitat în mod clar la plata sumei atribuite de instanţă de RUB 22.50. La 28 aprilie 2003, executorul judecătoresc a început procedura de executare.
La 15 decembrie 2003, reclamantul a contestat în judecătoria de sector inactivitatea executorului judecătoresc. La 22 decembrie 2003, judecătorul a constatat că cererea nu corespunde cerinţelor procedurale şi a solicitat reclamantului să se conformeze cu acestea până la 5 ianuarie 2003. Reclamantului i s-a solicitat să demonstreze pretinsa lipsă de acţiune a executorului judecătoresc.
Reclamantul a completat cererea la data de 31 decembrie 2003.
La 6 ianuarie 2004, instanţa a constatat că reclamantul nu a respectat cerinţele menţionate anterior şi a respins cererea fără a examina temeinicia acesteia. La 10 februarie 2004, Tribunalul Regional Sverdlovskiy a menţinut acea decizie.
CAPETE DE CERERE
Reclamantul s-a plâns că eşecul autorităţilor de a-i plăti suma acordată de către instanţele judecătoreşti naţionale i-a încălcat drepturile în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr 1. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 6, cu privire la omisiunea instanţelor naţionale de a examina cererea sa de contestare a inactivităţii executorului judecătoresc.
Referindu-se, de asemenea, la articolul 6, reclamantul s-a plâns de diverse încălcări ale cerinţelor procedurale interne de către instanţele judecătoreşti naţionale, în special în privinţa limitelor de timp prevăzute de dreptul intern.
ÎN DREPT
Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă capetele de plângere sunt admisibile conform articolului 35 al Convenţiei, după cum a fost modificată prin Protocolul nr. 14, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.
Protocolul a adăugat la articolul 35 o nouă cerinţă de admisibilitate, care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele:
“3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când ea consideră că:
(...)
(b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale impune o examinare a fondului cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.”
În conformitate cu articolul 20 al Protocolului, noua prevedere se aplică de la data intrării sale în vigoare faţă de toate cererile aflate pe rolul Curţii, cu excepţia celor declarate admisibile. Având în vedere împrejurările din prezenta cauză, Curtea consideră că este oportun să se examineze de la început dacă pretenţiile reclamantului întrunesc condițiile acestei noi cerinţe de admisibilitate.
În acest sens, Curtea va avea în vedere faptul că, pe termen lung, scopul noului criteriu de admisibilitate este de a se debarasa mai operativ de cazurile neîntemeiate şi de a permite, în acest mod, să se concentreze asupra misiunii principale a Curţii – de a asigura protecţia juridică a drepturilor omului la nivel european (a se vedea Raportul explicativ la Protocolul nr. 14, CETS nr. 194 (denumit în continuare "Raport explicativ"), § § 39 şi 77-79). Înaltele Părţi Contractante au dorit, în mod evident, ca Curtea să dedice mai mult timp cauzelor care permit o examinare pe fond fie din perspectiva interesului legitim al reclamantului luat separat, ori dintr-o perspectivă mai extinsă a dreptului Convenţiei şi a ordinii publice europene la care el face referinţă (a se vedea Raportul explicativ, § 77). De curând, Înaltele Părţi Contractante au invitat Curtea să implementeze pe deplin noul criteriu de admisibilitate şi să ia în considerare alte posibilităţi de aplicare a principiului de minimis non curat praetor (a se vedea Planul de Acţiuni adoptat de către Conferinţa la nivel înalt privind viitorul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Interlaken, 19 februarie 2010, § 9 (c)).
A. Dacă reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ
Principalul element inclus în noul criteriu de admisibilitate este întrebarea dacă reclamantul a suferit un ”dezavantaj semnificativ”. Este cert faptul că aceşti termeni sunt deschişi pentru interpretare şi îi oferă Curţii un anumit grad de flexibilitate în plus faţă de ceea ce este deja prevăzut de criteriile de admisibilitate existente (a se vedea Raportul explicativ, § § 78 şi 80).
În opinia Curţii, aceşti termeni nu pot fi definiţi într-un mod exhaustiv, la fel ca mulţi alţi termeni utilizaţi în Convenţie. Astfel, Înaltele Părţi Contractante s-au aşteptat ca Curtea să stabilească criterii obiective pentru aplicarea noii reguli, prin perfecţionarea treptată a jurisprudenţei (a se vedea Raportul explicativ, § 80).
Inspirat de principiul general sus-menţionat de minimis non curat praetor, noul criteriu se bazează pe ideea că o încălcare a unui drept, pe cât de reală nu ar părea dintr-un punct de vedere pur juridic, ar trebui să atingă un nivel minim de gravitate pentru a justifica o examinare de către o instanţă internaţională. Evaluarea acestui nivel minim este, în sine, relativă şi depinde de toate circumstanţele cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Soering c. Regatului Unit, 7 iulie 1989, § 100, Seria A, nr. 161). Gravitatea unei încălcări ar trebui să fie evaluată luându-se în considerare atât percepţiile subiective ale reclamantului, cât şi ceea ce este în joc în mod obiectiv într-un caz particular.
În prezenta cauză, Curtea este surprinsă de la bun început de dimensiunea redusă şi într-adevăr, aproape neglijabilă, a prejudiciului material care l-a determinat pe reclamant să-şi prezinte pretenţiile Curţii. Revendicările reclamantului s-au limitat în mod explicit la eşecul autorităţilor de a-i plăti o sumă echivalentă cu mai puţin de un euro acordat acestuia de către instanţa naţională.
Curtea este conştientă de faptul că impactul unui prejudiciu pecuniar nu trebuie să fie estimat în termeni abstracţi; chiar şi un prejudiciu material modest poate fi semnificativ, în funcţie de condiţia specifică a persoanei şi situaţia economică a ţării sau regiunii în care el sau ea trăieşte. Cu toate acestea, având tot respectul pentru diferitele situaţii economice, Curtea consideră că este dincolo de orice dubiu faptul că suma mică din cauza de faţă a fost de o importanţă minimă pentru solicitant.
Curtea este în acelaşi timp conştientă de faptul că interesul material în cauză nu este singurul element determinant pentru a stabili dacă solicitantul a suferit un dezavantaj semnificativ. O încălcare a Convenţiei poate într-adevăr implica întrebări importante de principiu şi, în consecinţă, poate cauza un dezavantaj semnificativ fără a afecta interesul material. Acesta ar putea fi cazul în situaţia de faţă, dacă reclamantul s-ar fi plâns, de exemplu, de eşecul autorităţilor de a-i garanta dreptul său legitim de a consulta dosarul său din cadrul Departamentului de paşapoarte şi vize. Cu toate acestea, reclamantul nu a contestat executarea hotărârii interne în această parte, limitând pretenţiile exclusiv la prejudiciul material. Astfel, Curtea nu vede vreo piedică în privința punerii în aplicare a dreptului reclamantului de acces la dosarul său, ceea ce a constituit obiectul principal al litigiului din această cauză.
Desigur, insistenţa reclamantului privind plata de către autoritatea pârâtă a RUB 22.50 ar fi putut fi determinată de percepţia subiectivă a acestuia, precum că ar fi fost o chestiune importantă de principiu. Deşi este relevant, acest element nu este suficient pentru ca Curtea să concluzioneze că el a suferit un dezavantaj semnificativ. Sentimentul subiectiv al reclamantului despre impactul pretinselor violări trebuie să fie justificat de motive obiective. Cu toate acestea, în cazul de faţă, Curtea nu observă nicio astfel de justificare, din moment ce principala problemă de principiu a fost, după toate probabilităţile, rezolvată în avantajul reclamantului.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că reclamantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ, ca urmare a pretinselor violări ale Convenţiei.
B. Dacă respectarea drepturilor omului, după cum sunt definite în Convenţie şi în Protocoalele sale necesită o examinare a cererii în fond
Al doilea element care se include în noul criteriu se doreşte a fi o clauză de protecție (a se vedea Raportul explicativ, § 81) ce obligă Curtea să continue examinarea cererii, chiar şi în absenţa oricărui prejudiciu semnificativ cauzat reclamantului, dacă respectarea drepturilor omului, după cum sunt definite în Convenţie şi în Protocoalele la aceasta, o cer. Curtea notează că formularea reiese din a doua propoziţie a articolului 37 § 1 al Convenţiei, care îndeplineşte o funcţie similară în contextul deciziilor de a scoate cererile de pe rolul listei de cazuri ale Curţii. Aceeaşi formulare este utilizată în articolul 38 § 1 ca fundament pentru asigurarea unei reglementări amiabile între părţi.
Curtea notează faptul că organele Convenţiei au interpretat constant aceste dispoziţii, care le obligă să continue examinarea unei cauze, indiferent de soluţionarea acesteia de către părţi sau a existenţei oricărui alt motiv pentru scoaterea cererii de pe rol. O examinare ulterioară a cazului a fost, astfel, considerată necesară atunci când ridică probleme de ordin general care afectează respectarea Convenţiei (a se vedea Tyrer c. Regatului Unit, nr. 5856/72, raportul Comisiei din 14 decembrie 1976, Seria B 24, p. 2,. § 2).
Astfel de întrebări de natură generală, ar apărea, de exemplu, în cazul în care este necesar să se clarifice obligaţiile Statelor în temeiul Convenţiei sau de a determina statul pârât să rezolve o deficienţă structurală care afectează alte persoane care se află în aceeaşi poziţie ca şi reclamantul. Astfel, Curtea a fost determinată în mod frecvent, în conformitate cu articolele 37 şi 38, să verifice dacă problema generală ridicată în acest caz a fost sau era pe cale de a fi remediată şi dacă probleme juridice similare au fost soluţionate de către Curte în alte cazuri (a se vedea, printre multe altele, Can c. Austriei, 30 septembrie 1985, § § 15-18, Seria A, nr. 96, şi Léger c. Franţei (scoatere de pe rol) [GC], nr. 19324/02, § 51, CEDO 2009 -.. ... ).
Având în vedere cauza de faţă, în acest mod, după cum este prevăzut în noul articol 35 § 3 (b), şi având în vedere responsabilităţile sale în temeiul articolului 19 al Convenţiei, Curtea nu vede niciun motiv obligatoriu de ordine publică (ordre public) pentru a justifica o examinare în fond. În primul rând, Curtea a examinat, cu numeroase ocazii, aspecte similare celor din speţă şi a edictat în detaliu obligaţiile statelor prevăzute de Convenţie în acest sens (a se vedea, printre multe altele, Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, Rapoarte ale Hotărârilor şi deciziilor 1997 II; Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 III; şi Burdov c. Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, CEDO 2009 ...). În al doilea rând, atât Curtea, cât şi Comitetul de Miniştri au abordat problema sistemică a neexecutării hotărârilor judecătoreşti interne în Federaţia Rusă şi necesitatea adoptării de noi măsuri generale de prevenire a încălcărilor în acest sens (a se vedea Burdov (nr. 2), citată mai sus, precum şi Rezoluţiile interimare ale Comitetului de Miniştri CM / ResDH (2009) 43 din 19 martie 2009 şi CM / ResDH (2009) 158 din 3 decembrie 2009). O examinare în fond a cauzei de faţă nu ar aduce niciun element nou în această privinţă.
Curtea concluzionează că respectarea drepturilor omului, după cum acestea sunt definite în Convenţie şi Protocoalele sale, nu necesită o examinare a cererii prezente pe fond.
C. Examinarea în mod corespunzător a cauzei de către o instanţă naţională
Articolul 35 § 3 (b) nu permite respingerea unei cereri din motivele apariţiei unei noi cerinţe de admisibilitate, în cazul în care cauza nu a fost examinată corespunzător de către o instanţă naţională. Calificată de către autori ca o a doua clauză de protecţie (a se vedea Raportul explicativ, § 82), scopul său este de a asigura faptul că fiecare cauză beneficiază de o examinare judecătorească fie la nivel naţional, ori la nivel european pentru a evita, cu alte cuvinte, o negare a justiţiei. Clauza este, de asemenea, conformă principiului subsidiarităţii, după cum se reflectă, în special, în articolul 13 al Convenţiei, care impune ca la nivel naţional să fie disponibil un recurs efectiv împotriva încălcărilor.
În opinia Curţii, circumstanţele de fapt ale prezentei cauze luate împreună nu indică o negare a justiţiei la nivel naţional. Pretenţiile iniţiale are reclamantului împotriva autorităţilor de stat au fost examinate în cadrul a două nivele jurisdicţionale şi acţiunile sale au fost admise. Plângerea sa ulterioară împotriva eşecului executorului de a recupera suma inclusă în hotărârea judecătorească în favoarea sa a fost respinsă de judecătorul instanţei de fond de district din cauza neconformării cu cerinţele procedurale naţionale. Reclamantul nu a reuşit să se conformeze acelor cerinţe, nu a retransmis cererea în conformitate cu cerinţa judecătorului. Această situaţie nu constituie o negare a justiţiei imputabilă autorităţilor.
În privinţa pretinselor încălcări ale cerinţelor procedurale naţionale de către cele două instanţe, Convenţia nu îi acordă dreptul reclamantului de a le contesta în procedurile naţionale ulterioare, odată ce cauza sa a fost decisă în ultima instanţă (a se vedea Tregubenko c. Ucrainei, nr. 61333/00, 21 octombrie 2003, şi Sitkov c. Rusiei (dec.), nr. 55531/00, 9 noiembrie 2004). Faptul că aceste plângeri nu au fost supuse în continuare controlului jurisdicţional conform legislaţiei naţionale, nu reprezintă în opinia Curţii un obstacol pentru aplicarea noului criteriu de admisibilitate. O interpretare contrară nu ar permite Curții să respingă o pretenţie, indiferent de cât de nesemnificativă ar fi, referitoare la pretinsele încălcări imputabile unei instanţe naţionale de ultim nivel. Curtea constată că o astfel de abordare nu ar fi nici corespunzătoare, nici compatibilă cu obiectul şi scopul noii prevederi.
Curtea concluzionează că pretenţiile reclamantului au fost examinate în mod corespunzător de către o instanţă naţională în sensul articolului 35 § 3 (b).
D. Concluzie
În lumina celor menţionate mai sus, Curtea constată că cererea de faţă trebuie să fie declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 3 (b) al Convenţiei, după cum a fost modificat de Protocolul nr. 14. Această concluzie înlătură necesitatea de a examina dacă cererea întrunește celelalte cerinţe de admisibilitate.
Din aceste considerente, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Søren NielsenChristos Rozakis
Grefier Preşedinte
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy