Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 11375/05
depusă de Ilja KIREEV
împotriva Moldovei şi Rusiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 1 iulie 2008, în cadrul unei camere compuse din:
Lech Garlicki, Preşedinte,
Giovanni Bonello,
Anatoly Kovler,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 3 martie 2005,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Ilja Kireev, este un cetăţean al Federaţiei Ruse care s-a născut în Konskoe şi care locuieşte în oraşul Tighina/Bender (aflat pe teritoriul Republicii Moldova, dar care din anul 1991 se află sub controlul autoproclamatei „republici moldoveneşti nistrene” („RMN”, a se vedea pentru mai multe detalii hotărârea Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, §§ 28-31 şi 87-91, ECHR 2004‑VII)).
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.
Începând cu anul 1962, reclamantul a depus la Banca de Economii din Tighina/Bender 16,582 de ruble sovietice. El a pretins că, în urma reformelor economice, valoarea depunerilor sale la Banca de Economii a scăzut semnificativ şi că statul nu şi-a îndeplinit în modul cuvenit obligaţia de a indexa depozitele de la Banca de Economii în scopul compensării pierderilor cauzate de inflaţie.
Reclamantul a depus o cerere la „Judecătoria Supremă a RMN”, solicitând compensaţii pentru devalorizarea depunerilor sale. La 26 octombrie 2004, instanţa l-a informat că nu era competentă să examineze astfel de cereri şi că el urma să se adreseze „instanţelor ordinare ale RMN”.
Reclamantul a depus o cerere la „Judecătoria Bender” (care face parte din „sistemul judecătoresc al RMN”; există o altă judecătorie de sector Tighina/Bender care se află sub jurisdicţia Republicii Moldova şi care este amplasată în satul Varniţa). La 21 decembrie 2004, instanţa nu a dat curs cererii, considerând că aceasta era incompletă, deoarece nu indica pârâţii, nu au fost prezentate probe în susţinerea acţiunii şi nu conţinea alte informaţii necesare. Deoarece reclamantul nu a prezentat documentele ce lipseau, la 17 ianuarie 2005, cererea a fost restituită reclamantului fără a fi examinată.
Reclamantul s-a plâns Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, care, la 6 iulie 2004, l-a informat despre dreptul lui de a depune o acţiune la Judecătoria Tighina/Bender, care era amplasată la Varniţa. La o dată necunoscută, reclamantul a depus o acţiune la această instanţă. La 6 ianuarie 2005, instanţa l-a informat că acţiunea era incompletă, în special, lipseau probele documentare şi dovada plăţii taxei de stat. Se pare că reclamantul nu a prezentat documente suplimentare la Judecătoria Tighina/Bender.
Reclamantul s-a mai plâns Procuraturii Generale a Republicii Moldova despre devalorizarea depozitelor sale. Plângerea lui a fost expediată Procuraturii Tighina/Bender. La 29 martie 2004, Procuratura Tighina/Bender a informat reclamantul că Moldova şi autoproclamata „RMN” au sisteme bugetare separate şi că el urma să se adreseze cu cererea de compensare „autorităţilor RMN”, potrivit legislaţiei locale.
Reclamantul susţine că, în 2005, el a încercat să obţină de la o bancă rusă din Kirov compensaţii pentru devalorizarea depozitelor sale. Totuşi, lui i s-a refuzat, deoarece legislaţia nu prevedea acordarea compensaţiilor persoanelor care au depus bani în băncile de economii aflate în afara teritoriului Rusiei.
B. Dreptul intern relevant
1. Legislaţia Republicii Moldova
În ceea ce priveşte legislaţia Republicii Moldova privind compensarea pierderilor cauzate de inflaţie, la 12 decembrie 2002, Parlamentul a adoptat Legea nr. 1530-XV privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii („Legea Republicii Moldova din 2002 privind indexarea”).
Articolul 1 al acestei legi prevede următoarele:
Articolul 1. Obiectul legii
„Prezenta lege prevede obligaţiile statului faţă de cetăţenii Republicii Moldova care au avut depuneri băneşti în Banca de Economii la situaţia din 2 ianuarie 1992 şi stabileşte principiile de bază privind indexarea, cuantumul şi modul de plată a sumelor indexate.”
2. Legislaţia Rusiei
În ceea ce priveşte legislaţia Rusiei privind compensarea pierderilor cauzate de inflaţie, la 10 mai 1995, a fost adoptată Legea privind restabilirea şi protecţia depunerilor băneşti ale cetăţenilor Federaţiei Ruse (Федеральный закон «О восстановлении и защите сбережений граждан Российской Федерации») („Legea Rusiei din 1995 privind indexarea”).
Art. 1 al acestei legi prevede următoarele:
Articolul 1
„Statul garantează restabilirea şi păstrarea valorii mijloacelor financiare create de către cetăţenii Federaţiei Ruse prin depunerea banilor la Banca de Economii a Federaţiei Ruse (anterior, Banca de Economii a URSS care a activat pe teritoriul Republicii Federale Sovietice Socialiste Ruse) înainte de 20 iunie 1991; ...”
Potrivit unei scrisori a Ministerului rus de Finanţe „privind transferul depunerilor băneşti din ţările Comunităţii Statelor Independente în Federaţia Rusă”, din 20 aprilie 1998 (nr. 22-03-03):
„... Restabilirea se aplică depozitelor care până [la 20 iunie 1991] au fost păstrate în Banca de Economii a Rusiei. Totodată, legea sus-menţionată [Legea Rusiei din 1995 privind indexarea] nu se aplică depozitelor deschise în băncile de economii ale altor state care anterior au făcut parte din URSS.”
PRETENŢII
Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de faptul că, în urma inflaţiei, depunerile acumulate în contul său de depozit de la Banca de Economii şi-au pierdut puterea de cumpărare şi că neîndeplinirea de către stat a obligaţiei acestuia de a restabili valoarea depunerilor bancare constituie o lipsire de proprietate.
ÎN DREPT
Reclamantul a susţinut că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca rezultat al efectului inflaţiei asupra depunerilor sale şi din cauza necompensării lui efective de către stat în această privinţă. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Curtea notează, în primul rând, că cererea a fost depusă împotriva autoproclamatei „republici moldoveneşti nistrene” („RMN”) şi că, ulterior, reclamantul a desemnat Rusia în calitate de stat pârât.
În continuare, Curtea notează că reclamantul a depus banii într-o bancă care, la momentul actual, se află pe teritoriul Republicii Moldova şi că el s-a adresat autorităţilor Moldovei în vederea obţinerii compensaţiilor. Curtea consideră, ex officio, că cererea trebuie să fie examinată, de asemenea, şi în privinţa Moldovei.
Prin urmare, Curtea va examina cererea în privinţa Moldovei şi Rusiei.
Curtea consideră că, în această cauză, nu este necesar de a decide dacă Moldova, Rusia sau ambele state pot fi considerate responsabile pentru acţiunile sau inacţiunile „autorităţilor RMN”. De asemenea, nu este necesar de a decide dacă reclamantul avea obligaţia să epuizeze căile de recurs interne disponibile în „RMN” sau în fiecare din cele două Înalte Părţi Contractante.
Chiar prezumând faptul că, în circumstanţele acestei cauze, una din sau ambele Înalte Părţi Contractante ar putea fi găsite responsabile pentru acţiunile sau inacţiunile „autorităţilor RMN”, Curtea consideră că cererea reclamantului este inadmisibilă.
Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu obligă statul să menţină puterea de cumpărare a sumelor depozitate în instituţiile financiare (a se vedea X. v. the Federal Republic of Germany, cererea nr. 8724/79, decizia Comisiei din 6 martie 1980; Decisions and Reports 20, p. 226; Rudzińska v. Poland (dec.), nr. 45223/99; ECHR 1999-VI; Gayduk and Others v. Ukraine (dec.), nr. 45526/99; ECHR 2002‑VI; şi Appolonov v. Russia (dec.), nr. 67578/01, 29 August 2002).
Totuşi, Curtea notează că atât Moldova, cât şi Rusia au adoptat legislaţii prin care au permis acordarea parţială, în anumite condiţii, a compensaţiilor pentru efectele inflaţiei.
În ceea ce priveşte pretenţia formulată împotriva Rusiei, Curtea notează că:
(a) reiese clar din Legea Rusiei din 1995 privind indexarea şi din scrisoarea explicativă a Ministerului Finanţelor, menţionată mai sus, că legislaţia rusă prevedea acordarea compensaţiilor doar pentru depozitele deschise în Banca de Economii care activa pe teritoriul fostei Republici Federale Sovietice Socialiste Ruse. Prin urmare, reclamantul, care a depus bani într-o Bancă de Economii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, nu era eligibil, în temeiul legii, pentru a obţine compensaţii de la autorităţile ruse;
(b) chiar admiţând faptul că Rusia ar putea fi găsită responsabilă pentru acţiunile sau inacţiunile „autorităţilor RMN”, ea nu avea o obligaţie, în temeiul Convenţiei, de a adopta o lege privind acordarea compensaţiilor pentru banii depuşi în băncile aflate pe teritoriul „RMN”, după cum ea nu era obligată să adopte o astfel de lege nici privind depunerile băneşti din băncile aflate pe teritoriul Rusiei.
În ceea ce priveşte Moldova, Curtea notează că legislaţia aplicabilă prevede clar că compensaţia este acordată doar cetăţenilor Republicii Moldova. Reclamantul a susţinut că el deţine doar cetăţenia Federaţiei Ruse. Prin urmare, el nu putea solicita compensaţii potrivit legislaţiei Moldovei.
Rezultă că, nici potrivit legislaţiei Moldovei, nici a Rusiei, reclamantul nu avea dreptul sau speranţa legitimă de a obţine compensaţii. Prin urmare, pretenţia lui este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Fatoş AracıLech Garlicki
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy