Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 17296/04
depusă de Ion LACHI
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 25 septembrie 2007, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 31 martie 2004,
Având în vedere decizia de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei şi de a examina admisibilitatea cererii concomitent cu fondul acesteia,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Ion Lachi, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1952 şi care locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat de către dl Vitalie Iordachi, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către dna Lilia Grimalschi, şef al Direcţiei agent guvernamental.
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
În anul 1994, reclamantul a încheiat un contract cu ASITO (o companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova), potrivit căruia el a plătit o primă de asigurare în schimbul unei pensii viagere lunare de 200 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 48 dolari SUA (USD) la acea dată).
În ianuarie 1999, ASITO a încetat să plătească pensiile, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei şi solicitând rezilierea contractului.
La o dată nespecificată în anul 2001, reclamantul a intentat o acţiune judiciară civilă împotriva companiei ASITO, cerând plata restanţelor la pensie şi obligarea companiei să respecte contractul din anul 1994.
Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 11 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a hotărât în favoarea reclamantului şi a obligat ASITO să-i plătească restanţele la pensie şi să reia executarea contractului.
La 14 decembrie 2001, Procurorul General, în cadrul unei proceduri diferite, dar asemănătoare, a depus la Curtea Supremă de Justiţie un „demers în interesul legii”. Conform Procurorului General, demersul a avut drept scop clarificarea controversei în privinţa acestor contracte şi stabilirea unei practici uniforme pentru toate instanţele de judecată.
La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO poate invoca inflaţia, criza economică şi schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, el a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, deşi această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate şi nici părţile din acele procese.
Ulterior, la o dată nespecificată în anul 2002, ASITO a intentat o acţiune judiciară civilă împotriva reclamantului, solicitând rezilierea contractului încheiat în anul 1994. Ea a invocat aceleaşi argumente ca şi cele menţionate în hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002.
Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 8 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât în favoarea companiei ASITO şi a dispus rezilierea contractului încheiat în anul 1994.
La 25 octombrie 2004, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de un grup de pensionari ai companiei ASITO împotriva hotărârii sale din 11 martie 2002. Curtea Supremă a casat hotărârea sa precedentă, constatând inter alia că ASITO nu putea invoca criza economică, inflaţia şi schimbarea ratei de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei ca motiv pentru neexecutarea contractelor de pensie viageră.
PRETENŢII
Reclamantul s-a plâns, în substanţă, de violarea principiului securităţii raporturilor juridice garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei. El a susţinut că validitatea contractului său de pensie viageră a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în favoarea sa; totuşi, aceasta a fost lipsită de efect ca urmare a hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002 şi deciziei ulterioare a Curţii Supreme de Justiţie din 8 octombrie 2003 pronunţată în favoarea companiei ASITO.
În continuare, el s-a plâns de inechitatea procesului judiciar, din cauza unei pretinse înţelegeri secrete dintre ASITO şi Guvern. El a pretins că ASITO a avut o înţelegere cu Guvernul că-şi va retrage cererea sa (nr. 40663/98) de la Curte în schimbul asistenţei Guvernului în problema ei cu pensionarii.
În final, reclamantul a susţinut că dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (şi anume dreptul său la pensie) a fost încălcat de către stat, în special prin hotărârea instanţei judecătoreşti naţionale care a reziliat contractul său de pensie viageră.
ÎN DREPT
La 20 noiembrie 2006, Guvernul a prezentat o declaraţie unilaterală (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey (obiecţia preliminară) [GC], nr. 26307/95, ECHR 2003‑VI) şi a informat Curtea că era gata să recunoască că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul a propus să acorde reclamantului echivalentul în MDL a 850 euro (EUR). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul a propus să acorde reclamantului echivalentul în MDL a EUR 2,000. De asemenea, el a propus să-i acorde acestuia EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Guvernul a invitat Curtea să scoată cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
La 1 martie 2007, reprezentantul reclamantului a informat Curtea despre decizia dlui Lachi de a-şi retrage cererea de pe rolul Curţii. La 29 iunie şi 2 iulie 2007, grefa a contactat reprezentantul reclamantului şi l-a rugat să confirme dacă reclamantul dorea să-şi menţină poziţia sa exprimată în scrisoarea din 1 martie 2007. El a explicat că reclamantul a decis astfel din motive legate de statutul său de funcţionar public. La 13 iulie 2007, reprezentantul reclamantului a reiterat dorinţa reclamantului de a-şi retrage cererea şi, printr-o scrisoare recomandată din 16 iulie 2007, Curtea a confirmat primirea acesteia. Scrisoarea a fost expediată şi Guvernului pentru informare.
Având în vedere articolul 37 § 1 (a) al Convenţiei, Curtea constată că reclamantul nu mai doreşte să-şi menţină cererea. Mai mult, în conformitate cu articolul 37 § 1 in fine, Curtea nu găseşte circumstanţe speciale cu privire la respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale care ar justifica continuarea examinării cererii. Prin urmare, articolul 29 § 3 al Convenţiei nu mai este aplicabil acestei cauze.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să scoată cererea de pe rolul său.
T.L. EarlyNicolas Bratza Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy