ILAŞCU and OTHERS v. MOLDOVA and RUSSIA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

MAREA CAMERĂ

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 48787/99

depusă de Ilie Ilaşcu şi Alţii

împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită la 4 iulie 2001, în Marea Cameră compusă din:

DlL. Wildhaber, Preşedinte,
DnaE. Palm,
DlC.L. Rozakis,
DlG. Ress,
DlJ.-P. Costa,
DlL. Ferrari Bravo,
DlL. Loucaides,
DlJ. Makarczyk,
DlC. Bîrsan,
DlK. Jungwiert,
SirNicolas Bratza,
DlJ. Casadevall,
DlJ. Hedigan,
DnaW. Thomassen,
DlT. Panţîru,
DlE. Levits,
DlA. Kovler, judecători,
şi dl P.J. Mahoney, Grefier,

Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 5 aprilie 1999 şi înregistrată la 14 iunie 1999,

Având în vedere decizia din 20 martie 2001 prin care Camera Secţiunii Întâi, căreia i-a fost distribuită iniţial cauza, s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul 30 al Convenţiei),

Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernele pârâte şi cele prezentate în răspuns de reclamanţi,

Având în vedere comentariile prezentate de Guvernul român, ca terţ intervenient,

Având în vedere susţinerile orale ale părţilor şi ale Guvernului român făcute la audierile din 6 iunie 2001,

În urma deliberărilor din 6 iunie şi 4 iulie 2001, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamanţii sunt cetăţeni moldoveni, născuţi în 1952, 1955, 1961 şi, respectiv, 1963, care locuiesc în Chişinău, cu excepţia celui de-al patrulea reclamant care locuieşte în Tiraspol (Transnistria, Moldova). Primul şi al treilea reclamant au, de asemenea, cetăţenie Română. Reclamanţii sunt în prezent încarceraţi la Tiraspol, cu excepţia primului reclamant, care a fost eliberat la 5 mai 2001. Cererea a fost depusă de către soţiile reclamanţilor, Nina Ilaşcu, Tatiana Leşco, Eudochia Ivanţoc şi Raisa Popa-Petrov. Al doilea reclamant este reprezentat în faţa Curţii de dl Alexandru Tănase, avocat din Chişinău, iar ceilalţi reclamanţi sunt reprezentaţi de dl Corneliu Dinu, avocat din Bucureşti.

A.Circumstanţele cauzei

Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.

1.Contextul general al cauzei: evenimentele legate de secesiunea Transnistriei şi declararea independenţei Republicii Moldova

Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost constituită dintr-o parte a Basarabiei şi dintr-o fâşie de pământ situată pe malul stâng al râului Nistru, numită Transnistria, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limbi slave.

În iunie 1990, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990.

La 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”).

La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova.

La 25 august 1991, “Sovietul Suprem al RMN” a adoptat declaraţia de independenţă a “RMN”.

La 27 august 1991, Parlamentul moldovean a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. Ţinând cont de faptul că Armata a 14-a a circumscripţiei militare Odesa a Ministerului Apărării al URSS (“Armata a 14-a”), al cărei cartier general se afla la Chişinău începând cu anul 1956, fusese menţinută pe teritoriul moldovenesc, Parlamentul Republicii Moldova a cerut Guvernului URSS „încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova”.

La 1 decembrie 1991, au fost organizate alegeri prezidenţiale în raioanele situate pe malul stâng al Nistrului (Transnistria), alegeri declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti. Dl Igor Smirnov a fost ales „Preşedinte al RMN”.

La sfârşitul anului 1991 şi începutul lui 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste şi forţele de menţinere a ordinii ale Guvernului moldovean, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.

Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, şi Primul-ministru, au protestat împotriva ocupaţiei la 3 decembrie 1991 a oraşelor şi satelor moldoveneşti din raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa, situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a 14-a aflată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev. Ei au acuzat autorităţile URSS, în special Ministerul Apărării, de faptul că se aflau în spatele acestor acţiuni. Militarii Armatei a 14-a au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.

La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităţilor Federaţiei Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte pretinsul ajutor acordat separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii Cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile Federaţiei Ruse. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.

La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federaţiei Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova după ce Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declaraţie prin care a indicat Republicii Moldova soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea drepturilor “poporului transnistrean”.

La 28 martie 1992, Preşedintele Republicii Moldova a decretat stare de urgenţă.

Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul Republicii Moldova sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a 14-a devenind astfel Grupul Operaţional al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (“GOR” sau, “ fosta Armată a 14-a”).

La 20 mai 1992, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupaţiei la 19 mai 1992 a altor regiuni din Transnistria, care este parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, de către forţele fostei Armate a 14-a, sprijinite de cazaci şi mercenari ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfăşurare pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, preşedinţia Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Acest protest a fost, de asemenea, îndreptat împotriva alocuţiunilor considerate pline de agresivitate la adresa Republicii Moldova făcute la Tiraspol şi Moscova de către dl Ruţkoi, Vicepreşedintele Federaţiei Ruse, şi împotriva unei declaraţii făcute la 19 mai 1992 de către Comandamentul militar al GOR.

La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei cu privire la ocupaţia din 19 mai 1992, exprimând recunoştinţa Parlamentului moldovean faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-au alăturat acestei ocupaţii.

La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internaţională, opunându-se noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele Armatei a 14-a, care, prin acţiunile lor de distrugere şi jaf, au forţat un mare număr de civili să-şi părăsească casele. Comunitatea internaţională a fost îndemnată să trimită experţi în Transnistria pentru a înceta “genocidul” împotriva populaţiei locale.

La 21 iulie 1992, un acord de încetare a focului a fost semnat de Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi contrasemnat de dl Smirnov.

La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie, care prevede, printre altele, neutralitatea statului şi interzicea staţionarea pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state.

La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Acest acord prevedea retragerea formaţiunilor militare ale fostei Armate a 14-a de pe teritoriul moldovenesc şi remiterea instalaţiilor eliberate de trupe autorităţilor locale ale Republicii Moldova, în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului. La 9 noiembrie 1994, Guvernul moldovean a adoptat o hotărâre de punere în aplicare a acestui acord. La o dată necunoscută, Guvernul Federaţiei Ruse a decis să transmită acest acord pentru ratificare Dumei de Stat.

La 20 martie 1998, între dl Cernomârdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, „Preşedinte al RMN”, a fost semnat un acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar al fostei Armate a 14-a. Conform acordului, sumele obţinute din vânzarea din depozite a armamentelor, muniţiilor şi a bunurilor care puteau fi cedate la locul dislocării lor urmau a fi împărţite între cele două părţi: 50% - Federaţiei Ruse, şi 50% - Transnistriei. Acordul, de asemenea, prevedea că cartierele militare eliberate de forţele ruse pot fi transmise autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală.

La 17 noiembrie 1998, în timp ce acordul din 21 octombrie 1994 încă nu a fost ratificat de către Dumă, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv “că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”.

În luna ianuarie a anului 1999, acordul a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare.

În 1999, la Summit-ul de la Istanbul al OSCE, Federaţia Rusă şi-a asumat obligaţia de a încheia până la sfârşitul anului 2002 retragerea forţelor sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova. În acest sens, Guvernul rus a prezentat Curţii calendarul elaborat de cartierul general al Armatei Federaţiei Ruse referitor la datele şi etapele de retragere ale forţelor şi arsenalului militar rus de pe teritoriul transnistrean.

La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună al cărei punct 5 prevede următoarele:

“Preşedinţii pledează în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului”.

2. Pretinsa susţinere acordată separatiştilor transnistreni de către Federaţia Rusă: poziţia reclamanţilor

Reclamanţii invocă următoare faptele care, în opinia lor, demonstrează susţinerea acordată separatiştilor transnistreni de către Federaţia Rusă:

(a) în timpul confruntărilor cu forţele de ordine ale Guvernului Republicii Moldova, unităţile militare care aparţineau Federaţiei Ruse au trecut de partea separatiştilor, cum ar fi cazul batalionului de geniu din Parcani subordonat generalului Butkevici, care a distrus podurile de la Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa;

(b) transferul unităţilor militare ruse forţelor transnistrene;

(c) participarea înalţilor ofiţeri ai fostei Armate a 14-a la viaţa publică din Transnistria: astfel, generalul Bergman, comandantul garnizoanei fostei Armate a 14-a din Tiraspol, a exercitat pe parcursul mai multor luni funcţiile de primar al oraşului; iar comandantul militar rus al oraşului Bender a fost autoritatea de care depindeau eliberarea şi programul de lucru al prizonierilor;

(d) participarea militarilor fostei Armate a 14-a la alegerile din Transnistria, la paradele militare a forţelor transnistrene şi la alte manifestaţii publice;

(e) prezenţa cazacilor veniţi din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor, în baza unui acord cu autorităţile ruse;

(f) în declaraţiile făcute presei, Vicepreşedintele de atunci al Federaţiei Ruse, dl Ruţkoi, a recunoscut „legitimitatea entităţii create pe malul stâng al Nistrului”;

(g) intervenţia televizată a Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, reflectată şi de presa scrisă, în care el a afirmat că „Rusia a acordat, acordă şi va acorda susţinerea sa economică şi politică regiunii transnistrene”;

(h) Rezoluţia nr. 1334-I din 17 noiembrie 1995 a Dumei de Stat, care declara regiunea transnistreană „zonă de interes strategic deosebit pentru Federaţia Rusă”;

(i) acordul încheiat la 20 martie 1998 între dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, în numele „RMN”, referitor la partajul patrimoniului fostei Armate a 14-a;

(j) eliberarea paşapoartelor ruseşti pentru liderii transnistreni, printre care d-ii Smirnov, Maracuţa, Caraman.

3.Arestarea şi condamnarea reclamanţilor: poziţia reclamanţilor

Reclamanţii au fost reţinuţi între 2 şi 4 iunie 1992 de către persoane care pretindeau că reprezintă autorităţile „RMN”.

Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul Republicii Moldova) şi militant pentru unirea Republicii Moldova cu România, a fost reţinut la 2 iunie 1992, în jurul orei 4.30 min, când zece sau doisprezece indivizi înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa în casa sa din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziţie, ridicând câteva obiecte. Printre acestea era un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că reţinerea şi percheziţia sa au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost reţinut, deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea “RMN”, care era în stare de război cu Republica Moldova. Reclamantul Alexandru Leşco a fost reţinut în noaptea de 2 iunie 1992, la ora 2 şi 45 min. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziţie în prezenţa vecinilor săi.

Andrei Ivanţoc a fost reţinut la domiciliul său la 2 iunie 1992, la ora 8 dimineaţa, de câteva persoane înarmate care l-au lovit cu patul armelor şi cu picioarele. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziţiei efectuate, mai multe covoare, 50,000 ruble şi un ceas “frumos” au fost confiscate.

Tudor Petrov-Popa a fost reţinut la 4 iunie 1992, la ora 6 şi 45 min dimineaţa, de către două persoane printre care un ofiţer de miliţie, Victor Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, cunoscuţi sub numele de Starojuk şi Glazîrin, au efectuat o percheziţie în lipsa reclamantului.

Într-un rechizitoriu de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procurorul Starojuk, reclamanţii au fost învinuiţi de activităţi antisovietice şi de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva statului legitim Transnistria, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi a României. Ei au mai fost acuzaţi, de asemenea, de comiterea mai multor infracţiuni reglementate de Codul Penal al Republicii Moldova şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Reclamanţii au fost judecaţi de „Judecătoria Supremă a Republicii Moldoveneşti Nistrene”, care îşi ţinea şedinţele succesiv în sala de festivităţi a întreprinderii de stat „Kirov” şi în sala casei de cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 şi a luat sfârşit la 9 decembrie 1993, accesul în sală a fost permis doar cetăţenilor moldoveni care dispuneau de viză de reşedinţă în Transnistria. Miliţieni şi militari înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor închişi în cuşti metalice.

Martorii audiaţi au putut asista liber la proces, fără a fi obligaţi să părăsească sala în timpul depoziţiilor altor martori. De multe ori pe parcursul procesului, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor decât în prezenţa miliţienilor înarmaţi. Şedinţele au avut loc într-o atmosferă tensionată, publicul arborând pancarte ostile reclamanţilor. Aşa precum se arată într-o fotografie făcută în sala de şedinţe şi care a apărut într-un ziar din Republica Moldova, prezentată grefei de către reclamanţi, una din pancarte indica “Teroriştii - la răspundere!” (Teрpopиcтoв - к oтвeту!).

Reclamanţii au fost judecaţi de un complet compus din trei judecători prezidat de dna O. Ivanova, fostă judecătoare la Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, care a fost demisă de Parlamentul Republicii Moldova la 5 februarie 1992. Mai făceau parte din colegiu dl A. Myazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an, înainte de numirea sa la „Judecătoria Supremă a RMN”, la Procuratura Generală a Republicii Moldova, şi dl A. M. Zenin.

Instanţa a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993. Ea a constatat că primul reclamant este vinovat de săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de Codul Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printre care instigarea la infracţiuni contra securităţii statului (articolul 67), organizarea de activităţi cu scopul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea ilegală sau neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227), şi l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea averii.

Instanţa a constatat că cel de-al doilea reclamant este vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 alin. 2) şi l-a condamnat la 12 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

Cel de-al treilea reclamant a fost declarat vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi vătămare corporală (articolul 96 alin. 2) şi a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

Cel de-al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), vătămare corporală (articolul 96 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127), sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2) şi a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate cu confiscarea averii.

În aceeaşi zi (9 decembrie 1993), Preşedintele Republicii Moldova a declarat condamnarea reclamanţilor ilegală, deoarece a fost decisă de către o instanţă de judecată neconstituţională.

La 28 decembrie 1993, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova a ordonat iniţierea unei anchete penale împotriva „judecătorilor”, „procurorilor” şi altor persoane implicate în anchetarea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzându-i în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului penal al Republicii Moldova de lipsire ilegală de libertate.

La 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Judecătoriei Supreme a RMN”, a casat-o pe motiv că instanţa care a pronunţat-o este anticonstituţională şi a ordonat remiterea dosarului Procuraturii Republicii Moldova pentru o nouă anchetă conform articolului 93 Cod de procedură penală. Curtea nu a fost informată despre rezultatele acestei anchete.

În continuare, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a anulat mandatul de arest al reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi a cerut procuraturii să examineze posibilitatea de tragere la răspundere penală a judecătorilor „aşa-zisei” „Judecătorii Supreme a RMN” pentru pronunţarea intenţionată a unei hotărâri ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190-192 ale Codului penal.

Autorităţile „RMN” nu au întreprins nimic pentru a se conforma hotărârii din 3 februarie 1994.

Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a promulgat o lege cu privire la amnistia cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Această lege prevedea, inter alia, amnistierea persoanelor condamnate pentru infracţiunile prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului penal comise după 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane de pe malul stâng al Nistrului.

La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre care cerea, pe de o parte, Guvernului Republicii Moldova să trateze cu prioritate problema detenţiei reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să-l informeze în mod regulat despre evoluţia situaţiei şi acţiunile întreprinse în acest sens, iar, pe de altă parte, Ministerului Afacerilor Externe să caute susţinere fermă din partea statelor în care Republica Moldova are misiuni diplomatice, în vederea eliberării reclamanţilor (“grupul Ilaşcu”).

Deşi încarcerat, primul reclamant a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998, însă nu a participat niciodată la şedinţe.

La 16 august 2000, Procurorul General a anulat ordonanţa din 28 decembrie 1993, pe motiv că privaţiunea ilegală de libertate nu este pedepsită, în virtutea articolelor 190 şi 192 ale Codului penal, decât dacă ea a fost comisă de judecători şi procurori numiţi conform legislaţiei Republicii Moldova, ceea ce nu era valabil în acest caz. El a considerat, de asemenea, inoportună deschiderea unei anchetei penale pentru privaţiune ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracţiuni prevăzute respectiv de articolele 116 şi 207 ale Codului penal, pe motivul expirării termenului de prescripţie de atragere la răspundere penală.

În aceeaşi zi, Procurorul General a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de privaţiune ilegală de libertate şi de uzurpare a puterii sau a titlului unei persoane oficiale, în temeiul articolelor 116 şi 207 ale Codului penal.

La 4 octombrie 2000, la cererea lui Ilie Ilaşcu, autorităţile române i-au acordat cetăţenia română în baza Legii române nr. 21/1991 cu privire la cetăţenie.

În decembrie 2000, dl Ilaşcu a fost ales deputat în Parlamentul român.

La 10 aprilie 2001, şi dl Ivanţoc a obţinut cetăţenia română.

La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost eliberat. El indică că, în dimineaţa zilei de 5 mai 2001, el a fost adus la Chişinău într-un automobil în care se afla Vladimir Şevţov, numit Antiufeev, „ministrul Securităţii” al Transnistriei. Sosiţi la Chişinău, dl Şevţov a dat citirii, în faţa şefului serviciilor secrete moldoveneşti, Valeriu Pasat, actului de transfer care indica: „Deţinutul Ilaşcu, condamnat la pedeapsa capitală, este transferat organelor competente ale Republicii Moldova”. După transmiterea documentului respectiv, dl Şevţov ar fi declarat că sentinţa de condamnare rămâne valabilă şi că ea va fi executată dacă dl Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.

4.Condiţiile de detenţie a reclamanţilor: poziţia reclamanţilor

Potrivit primului reclamant, imediat după reţinerea sa, el a fost adus în biroul ministrului Securităţii al „RMN”, unde se mai aflau alte cinci persoane, care i-au fost prezentate ca fiind colonei ai serviciului rus de contraspionaj. Aceştia i-au cerut, în schimbul eliberării sale, să folosească în favoarea Transnistriei cunoştinţele obţinute pe parcursul serviciului său militar în cadrul trupelor speciale ale URSS şi să se dea drept agent ce lucrează pentru serviciile secrete române. Reclamantul pretinde că, atunci când a refuzat această propunere, el a fost ameninţat că nu are o altă alegere decât cimitirul.

Ceilalţi reclamanţi au fost duşi la sediul miliţiei din Tiraspol. După câteva zile, toţi reclamanţii au fost încarceraţi în celulele Comenduirii fostei Armate a 14-a, unde aceştia s-au aflat aproape două luni. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii n-au putut să se spele sau să-şi schimbe hainele, ei nu au primit nicio scrisoare şi nu li s-au permis decât 15 minute de exerciţii pe zi într-un spaţiu închis. Ei nu au putut să vadă un avocat.

Dl Ilaşcu a putut să-şi vadă avocatul pentru prima dată doar după câteva luni de la reţinerea sa, în septembrie 1992.

La o dată neprecizată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din Tiraspol în vederea pregătirii pentru proces. Pe parcursul detenţiei preventive, reclamanţii au fost supuşi diferitelor tratamente inumane şi degradante: ei au fost bătuţi cu bestialitate, câini-lupi au fost asmuţiţi asupra lor, ei au fost izolaţi şi intoxicaţi cu informaţii false referitoare la situaţia politică şi starea de sănătate a familiilor lor, iar ulterior le-a fost promisă eliberarea cu condiţia semnării declaraţiilor de recunoaştere a vinovăţiei şi au fost ameninţaţi cu executarea.

Ilie Ilaşcu a fost supus executărilor simulate de câteva ori: lui i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte; altă dată, gardienii i-au pus o vestă antiglonţ şi au tras focuri în el; şi el a fost dus, având ochii legaţi, pe un câmp, unde gardienii au tras focuri de armă în direcţia sa cu gloanţe oarbe până când el şi-a pierdut cunoştinţa.

Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi unor tratamente cu substanţe psihotrope. După ce a fost drogat, dl Ivanţoc a fost condus la un jurnalist de televiziune, în faţa căruia el a fost obligat să-şi recunoască vinovăţia. În urma acestor tratamente, reclamantul a început să sufere de tulburări psihice. Astfel, el a încercat să se spânzure cu bucăţi de material din tricoul său, însă nu a reuşit. În urma acestui incident, el a fost dezbrăcat complet şi lăsat gol timp de douăzeci şi patru de ore. El a fost trimis pentru examinare la un spital din Odesa (Ucraina), unde reclamantul a fost examinat de un medic care a recomandat internarea sa într-un spital psihiatric. El a fost, totuşi, adus la Tiraspol, unde un alt medic a constatat că el era într-o stare bună a sănătăţii.

Reclamanţii au rămas în închisoarea din Tiraspol după condamnarea lor.

În 1994, primul reclamant a fost transferat în închisoarea din Hlinaia, unde el s-a aflat până în 1998, când a fost transferat înapoi la Tiraspol.

Într-o scrisoare adresată în luna martie a anului 1999 Parlamentului Republicii Moldova, care se referea la criza guvernamentală cu care se confrunta Republica Moldova, dl Ilaşcu a exprimat susţinerea sa dlui Ion Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Fiind citită de la tribună de către Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a întruni majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-ministru. Într-o scrisoare din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că din momentul semnării de către Ilie Ilaşcu a scrisorii sus-menţionate condiţiile de detenţie a reclamanţilor, în special cele a dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.

Reclamanţilor le-au fost interzise vizitele din afara închisorii şi orice corespondenţă.

Datorită condiţiilor de detenţie, starea sănătăţii lor s-a înrăutăţit. Lui Ilie Ilaşcu, deşi suferind de o artrită acută şi de un abces dentar, i s-a refuzat vizita unui medic pentru a-l trata. De asemenea, vederea sa s-a înrăutăţit.

În pofida stării lor de sănătate, niciun reclamant nu a putut consulta un medic, iar cererile formulate de Crucea Roşie Internaţională de a-i vizita au fost refuzate.

În scrisoarea sa din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat că la 13 mai 1999 civili purtând cagule au pătruns în celula sa, l-au bătut cu un baston în zona capului, spatelui şi în regiunea ficatului, şi l-au lovit cu pumnii în piept. Ei l-au târât apoi pe coridor, unde el l-a văzut pe colonelul Gusarov lovindu-l pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi aplicându-i lovituri cu picioarele. Dl Gusarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a ameninţat cu moartea. Colonelul Gusarov a spus reclamanţilor că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În urma acestor evenimente, reclamanţii au fost privaţi de hrană timp de două zile şi de lumină timp de trei zile. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, mass-media internaţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului să intervină pentru a obţine încetarea torturii la care el şi ceilalţi trei reclamanţi erau supuşi.

Într-o declaraţie scrisă din 29 iulie 1999, Andrei Ivanţoc, care se afla în a 77-a zi de grevă a foamei declanşată pentru a protesta împotriva condiţiilor de detenţie în care era deţinut, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu fac nimic pentru a proteja drepturile omului în Republica Moldova, precum şi că “se distrează” împreună cu liderii separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităţilor închisorii din Tiraspol de a-i permite lui şi lui Ilie Ilaşcu accesul la un medic şi a indicat că Ilie Ilaşcu, deţinut singur în celulă de ceva timp, era maltratat. Toată mobila din celula sa a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu excepţia unui maiou, şi a fost bătut de persoane din cadrul “forţelor speciale”, care i-au sugerat să se sinucidă. El pretinde că, într-o zi, lui i s-a dat un laţ deja pregătit.

Într-o scrisoare din 10 mai 2000, primul reclamant a declarat că el nu a putut consulta un medic din anul 1997, când medici veniţi din Chişinău l-au examinat şi au făcut o cercetare minuţioasă a stării sănătăţii sale. În aceeaşi scrisoare, reclamantul a acuzat autorităţile Republicii Moldova de ipocrizie, pentru că, în pofida declaraţiilor în favoarea eliberării reclamanţilor, în realitate, ele ar face „totul” pentru ca reclamanţii să nu-şi redobândească libertatea.

5. Poziţia Guvernului Republicii Moldova

În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova şi-a exprimat acordul cu versiunea prezentată de reclamanţi cu privire la circumstanţele arestării, condamnării şi detenţiei lor. În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine reţinuţi în lipsa unui mandat, că ei s-au aflat timp de două luni în localurile fostei Armate a 14-a şi că percheziţiile şi ridicarea de obiecte au fost, de asemenea, efectuate fără mandat.

În privinţa acuzaţiilor reclamanţilor referitoare la condiţiile lor de detenţie, Guvernul moldovean a declarat că ele sunt destul de plauzibile.

Pe parcursul audierii din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a indicat că doreşte să-şi retracteze poziţia sa exprimată iniţial în observaţiile din 24 octombrie 2000, însă nu a indicat noua sa poziţie în privinţa faptelor expuse de reclamanţi.

La 22 iunie 2001, Guvernul a informat Curtea că autorităţile moldoveneşti nu deţin niciun document de graţiere sau amnistiere a dlui Ilaşcu, sau un alt document care atestă transferul său autorităţilor Republicii Moldova. Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a fost informat despre eliberarea dlui Ilaşcu printr-o scrisoare care i-a fost adresată de dl Smirnov la 5 mai 2001.

6. Poziţia Guvernului Federaţiei Ruse

În privinţa faptelor, Guvernul Federaţiei Ruse se limitează să expună următoarele.

Fosta Armată a 14-a se afla pe teritoriul Republicii Moldova când conflictul din Transnistria a izbucnit. Forţele militare ruseşti nu au luat parte, în niciun fel, la acest conflict şi nici nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, atunci când acţiuni armate ilegale au avut loc împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, au fost luate măsuri adecvate în conformitate cu dreptul internaţional.

Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a fost semnat în numele Republicii Moldova nu doar de Preşedintele acestui stat, dl Snegur, ci şi de dl Smirnov. Guvernul rus a prezentat textul certificat al acestui acord, pe care figurează semnătura manuscrisă a dlui Smirnov, fără indicarea calităţii semnatarului, pe când această calitate este indicată pentru dl Snegur şi dl Elţin. Guvernul rus afirmă că Federaţia Rusă a fost semnatara acordului nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de garant al păcii.

Guvernul contestă că reclamanţii au fost deţinuţi în localurile fostei Armate a 14-a şi că această armată a participat la reţinerea lor. În particular, el pretinde că colonelul Gusarov nu a fost angajat al formaţiunilor militare ruse staţionate pe teritoriul Transnistriei, însă şi-a îndeplinit serviciul la „Ministerul de Interne al RMN”. Guvernul totuşi îşi poate imagina faptul că persoane ce pretindeau că aparţin fostei Armate a 14-a ruseşti au putut să participe la faptele denunţate, însă subliniază că, dacă aceasta s-ar fi întâmplat, aceste acţiuni ar fi constituit o violare gravă a legislaţiei ruse şi că aceste persoane ar fi fost pedepsite pentru faptele lor.

Guvernul adaugă că şi-a păstrat neutralitatea şi, în particular, că el nu a susţinut nicicum, nici militar, nici financiar, nicio parte la conflict, precum nu au făcut-o nici membrii fostei Armate a 14-a.

7.Reacţii internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Secretarul General au lansat un apel autorităţilor separatiste din Transnistria pentru a permite Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) să viziteze reclamanţii şi au cerut îmbunătăţirea imediată a condiţiilor lor de detenţie.

B.Declaraţii şi rezerve făcute de Republica Moldova

Instrumentul de ratificare al Convenţiei depus de Republica Moldova la 12 septembrie 1997 conţine câteva declaraţii şi rezerve, a căror parte relevantă prevede:

„1. Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele pînă la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.

2. În temeiul articolului 64 [actualul articol 57] din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 4 ...

3. În temeiul articolului 64 al Convenţiei, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5, alineatul 3, ...

4. În temeiul articolului 64 al Convenţiei, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5 ...

5. Republica Moldova interpretează dispoziţiile frazei a doua a articolului 2 al primului Protocol adiţional ...”

C.  Dreptul intern relevant

Articolul 11 al Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 prevede următoarele:

„1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.

2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”

Articolul 116 al Codului penal prevede următoarele:

„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la un an.

Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vătămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”

Articolul 207 al Codului penal prevede următoarele:

„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate până la doi ani, fie cu muncă corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”

pretenţii

Reclamanţii au pretins următoarele violări ale Convenţiei de către Republica Moldova şi Federaţia Rusă:

1.Reclamanţii s-au plâns că ei sunt deţinuţi contrar articolului 5 al Convenţiei. Ei invocă că detenţia lor nu este legală şi că instanţa care i-a condamnat, şi anume „Judecătoria Supremă a RMN”, nu era un tribunal competent. Ei se consideră deţinuţi politici şi susţin, de asemenea, că, deşi condamnarea lor a fost casată prin hotărârea din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, care a dispus, de asemenea, eliberarea lor, Guvernul Republicii Moldova nu a luat nicio măsură pentru executarea acestei hotărâri.

2.Reclamanţii se plâng că ei nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN”. Ei invocă articolul 6 al Convenţiei.

3.Invocând articolul 2 al Convenţiei, dl Ilaşcu se plânge de faptul că a fost condamnat ilegal la pedeapsa capitală. El afirmă că riscă de a fi executat în orice moment.

4.Reclamanţii se plâng, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de condiţiile de detenţie în care sunt deţinuţi. În afară de tratamentul contrar acestui articol aplicat de gardienii închisorii din Tiraspol, condiţiile de viaţă în închisoarea din Tiraspol sunt de aşa natură că ele constituie un tratament inuman şi degradant. În sfârşit, ei se plâng că nu au avut acces la un medic, deşi starea sănătăţii lor este precară. Dl Ilaşcu se mai plânge de condiţiile sale de detenţie în timpul aşteptării executării sale. El indică că, înainte de eliberarea sa, a fost deţinut singur într-o celulă fără lumină naturală; că el nu a putut coresponda cu persoane din afara închisorii; că lui nu i se permitea să vorbească cu ceilalţi deţinuţi; că nu şi-a văzut avocatul din anul 1993; şi că el nu a avut acces la un medic.

5.Reclamanţii se plâng, invocând în substanţă articolul 8 al Convenţiei, că autorităţile de la Tiraspol nu le-au permis să corespondeze liber şi să primească vizitele familiilor lor. În particular, ei se plâng că administraţia închisorii nu le-a permis să se adreseze Curţii, astfel încât prezenta cerere a trebuit să fie depusă de soţiile lor.

6.Invocând articolul 1 al Protocolului nr. 1, ei se plâng de confiscarea bunurilor lor în urma unui proces judiciar contrar articolului 6 al Convenţiei.

Reclamanţii afirmă că autorităţile moldoveneşti sunt responsabile de violările sus-menţionate, deoarece ele nu au luat nicio măsură pentru a le pune capăt. Ei pretind că Federaţia Rusă este, de asemenea, responsabilă pe motiv că teritoriul Transnistriei se afla sub controlul de facto al Federaţiei Ruse.

În sfârşit, potrivit reclamanţilor, violările pretinse au un caracter continuu.

Procedura

Cererea a fost înregistrată la Curte la 14 iunie 1999.

La 4 iulie 2000, Curtea (Secţiunea Întâi) a decis să comunice cererea Guvernelor pârâte pentru prezentarea observaţiilor cu privire la admisibilitatea şi fondul ei. Curtea a mai decis examinarea acestei cereri cu prioritate, în temeiul articolului 41 al Regulamentului Curţii.

La 25 septembrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a solicitat o prelungire a termenului acordat. Această cerere a fost satisfăcută de Preşedinte, care a fixat noul termen pentru ambele Guverne, 25 octombrie 2000. Guvernul Republicii Moldova a prezentat observaţiile sale la 24 octombrie 2000, iar Guvernul rus le-a prezentat pe ale sale la 16 octombrie 2000.

Reclamanţii au prezentat observaţiile lor la 2 ianuarie 2001.

La 4 decembrie 2000, Reprezentantul permanent al României pe lângă Consiliul Europei a informat Curtea că cererea reclamantului Ilie Ilaşcu şi a soţiei sale Nina, de dobândire a cetăţeniei româneşti, a fost acceptată de autorităţile române la 4 octombrie 2000, în baza Legii române nr. 21/1991 cu privire la cetăţenie.

La 16 februarie 2001, în temeiul articolului 36 § 2 al Convenţiei, Preşedintele Camerei a invitat Guvernul român să prezinte observaţii scrise cu privire la această cauză. Aceste observaţii au fost prezentate la 27 aprilie 2001.

La 20 martie 2001, în lipsa obiecţiilor din partea părţilor, Secţiunea Întâi a decis să se desesizeze în favoarea Marii Camere.

Printr-o decizie din 4 mai 2001, Marea Cameră a confirmat tratarea cererii cu prioritate şi admiterea în procedură a Guvernului român, în calitate de terţ intervenient.

O audiere publică a avut loc la 6 iunie 2001 în incinta Palatului Drepturilor Omului, la Strasbourg (articolul 54 § 4 al Regulamentului Curţii). După consultarea Marii Camere, Preşedintele a invitat Guvernul român să ia parte la audiere (articolul 36 al Convenţiei).

Următoarele persoane au apărut în faţa Curţii:

(a) pentru Guvernul Republicii Moldova

Dl Vitalie Pârlog, Agent

(b) pentru Guvernul Federaţiei Ruse

Dl Pavel Laptev, Reprezentantul Federaţiei Ruse la Curte,

Dl Iuri Berestnev, dl Serghei Volkovski, dl Alexandr Novozhilov şi Vladimir Kulakov, consilieri.

(c) pentru Guvernul român

Dna Roxana Rizoiu, Agent

(d) pentru reclamanţi

Dl Corneliu Dinu şi dl Alexandru Tănase, avocaţi.

Reclamantul Ilie Ilaşcu şi Tatiana Leşco, soţia reclamantului Alexandru Leşco, au asistat la audiere.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Pârlog, în numele Guvernului Republicii Moldova, dlui Laptev, în numele Guvernului rus, d-ei Rizoiu, în numele Guvernului român şi a dlui Dinu şi dlui Tănase, în numele reclamanţilor.

La 8 iunie 2001, Preşedintele Marii Camere a solicitat părţilor şi Guvernului român să prezinte informaţii şi documente suplimentare.

Acestea au fost prezentate de Guvernul român la 14 iunie 2001, de Guvernul Republicii Moldova, la 22 iunie 2001, de Guvernul rus, la 25 iunie 2001 şi de reclamanţi, la 2 iulie 2001.

îN DRepT

În observaţiile sale scrise şi orale, Guvernele pârâte au înaintat mai multe obiecţii cu privire la admisibilitatea cererii. Curtea va examina aceste obiecţii în următoarea ordine:

I.jurisdicţia şi responsabilitatea Guvernelor pârâte în privinţa actelor denunţate;

II.competenţa Curţii ratione temporis;

III.dacă dl Ilaşcu mai poate pretinde că este victimă;

IV.epuizarea căilor de recurs interne de către reclamanţi;

V.fondul cererii.

I.REFERITOR LA JURISDICŢIA ŞI RESPONSABILITATEA GUVERNELOR MOLDOVEAN ŞI RUS ÎN PRIVINŢA ACTELOR DENUNŢATE

1.Argumentele celor care apar în faţa Curţii

a)Argumentele Guvernului moldovean

Guvernul moldovean a susţinut că organele Republicii Moldova nu controlează teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, unde au fost comise faptele denunţate şi că, în consecinţă, de facto reclamanţii nu se află sub jurisdicţia autorităţilor moldovene. Făcând trimitere la declaraţia făcută de Republica Moldova în instrumentul de ratificare al Convenţiei depus la 12 septembrie 1997, el notează că atunci când Republica Moldova a ratificat Convenţia, acest stat nu controla teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului. Republica Moldova nu ar fi fost în măsură să ratifice Convenţia dacă ea nu ar fi putut formula această declaraţie, deoarece, pentru ca Convenţia să poată fi aplicată, trebuie să fie posibile, pentru statul în cauză, recunoaşterea şi asigurarea drepturilor recunoscute în Convenţie. În consecinţă, Guvernul moldovean nu a avut o altă alegere decât să formuleze o declaraţie pentru a nu-şi asuma responsabilitatea pentru acţiunile comise de persoane sau organe care nu se află sub autoritatea sa.

În opinia Guvernului, ea reprezenta o rezervă care îndeplineşte exigenţele articolului 57 al Convenţiei. Această rezervă ar trebui să fie interpretată ca fiind o declaraţie negativă în baza fostului articol 25 al Convenţiei şi, începând cu 1 noiembrie 1998, în baza articolului 34 al Convenţiei, în sensul că Republica Moldova nu recunoaşte competenţa Curţii în privinţa cererilor individuale îndreptate împotriva Republicii Moldova referitoare la actele şi omisiunile organelor „RMN” pe teritoriul actualmente controlat de aceste organe, până la soluţionarea definitivă a conflictului din regiune. Guvernul a admis că această rezervă nu se referă la o lege specifică, însă a susţinut că lipsa de control efectiv pe teritoriul secesionist este o situaţie de fapt obiectivă, care nu putea fi reglementată de o lege. În sfârşit, rezerva în cauză nu are un caracter general, deoarece ea este formulată într-un mod clar şi are un câmp de aplicare determinat, şi anume, teritoriul transnistrean.

Potrivit Guvernului, nu poate fi exclusă, în prezentul caz, aplicarea simultană a articolelor 56 şi 57 ale Convenţiei. Articolul 29 al Convenţiei de la Viena oferă statelor, în alte cazuri decât cele determinate de tratatul în cauză, posibilitatea de a limita aplicarea teritorială a tratatului, astfel încât Curtea ar trebui să poată efectua o interpretare largă a articolului 56 al Convenţiei. Guvernul recunoaşte că acest articol a fost conceput pentru a permite unui stat de a extinde aplicarea Convenţiei pe un teritoriu în care el este responsabil de relaţiile internaţionale, însă subliniază că Curtea se confruntă pentru prima dată cu o situaţie analogică, în care un stat acceptă să fie legat de Convenţie în timp ce de facto nu controlează o parte a teritoriului său.

Guvernul moldovean subliniază că cooperarea limitată cu autorităţile transnistrene nu semnifică deloc că el controlează acest teritoriu. În privinţa procedurii utilizate pentru vizitele efectuate în Transnistria de delegaţiile moldoveneşti sau internaţionale, pentru a le efectua, autorităţile moldovene au depus cereri pe lângă autorităţile transnistrene, care decideau, într-un mod discreţionar, de a le aproba sau nu, ele fiind responsabile şi de organizarea vizitelor acceptate. Este adevărat că lideri din Transnistria deţin paşapoarte de serviciu moldoveneşti. Aceasta se explică prin faptul că negocierile cu privire la conflictul din Transnistria au loc des în străinătate şi participarea liderilor transnistreni la aceste negocieri nu ar fi posibilă dacă autorităţile moldovene nu le-ar fi eliberat paşapoarte.

În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a susţinut că, în cauza dată, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul articolului 1 al Convenţiei, ar putea fi angajată ţinând cont de staţionarea trupelor şi a echipamentului Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Republicii Moldova s-a bazat în această privinţă pe decizia Comisiei din 10 iulie 1978 în cauza Cyprus v. Turkey (cererea nr. 8007/77) şi pe hotărârea Curţii în cauza Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare) (hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310).

La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi retracteze poziţia exprimată anterior cu privire la posibila responsabilitate a Federaţiei Ruse, pentru a evita efectele nedorite, şi anume, încetarea procesului menit să pună capăt diferendului transnistrean şi detenţiei celorlalţi reclamanţi.

b) Argumentele Guvernului rus

Guvernul rus susţine, în primul rând, că Curtea nu este competentă pentru a examina fondul cauzei, în măsura în care cererea este îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, deoarece faptele denunţate nu cad sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

Federaţia Rusă nu a exercitat şi nu exercită nicio jurisdicţie asupra regiunii Transnistrene, care este un teritoriu ce aparţine Republicii Moldova. În special, Federaţia Rusă nu a ocupat niciodată o parte a Republicii Moldova, iar forţele armate care staţionează pe teritoriul ei se află acolo cu acordul acestui stat. Unităţile fostei Armate a 14-a nu au fost implicate în conflictul armat dintre Republica Moldova şi Transnistria, ci au acţionat ca un tampon între cele două părţi la conflict. Ei i-au fost date împuterniciri de pacificare pentru a preveni agravarea conflictului şi creşterea numărului de victime în rândurile populaţiei civile. Doar atunci când acţiuni armate ilegale au avut loc, atât din partea Tiraspolului, cât şi a Republicii Moldova, împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, aceştia au fost obligaţi să se apere. În plus, potrivit acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă nu este o parte la conflictul armat, deşi ea este parte la acest acord în calitate de garant. Pentru a exclude revendicările din partea Tiraspolului asupra armamentului şi obiectelor militare ale fostei Armate a 14-a, prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse a plasat sub jurisdicţia Federaţiei Ruse formaţiunile militare ale forţelor armate ale fostei URSS staţionate pe teritoriul Republicii Moldova.

Federaţia Rusă nu a acordat niciodată autorităţilor de la Tiraspol niciun fel de susţinere militară, financiară sau de altă natură. Angajamentul luat în anul 1994 de Federaţia Rusă de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova nu a putut fi onorat în termen, şi anume în trei ani de la data semnării acordului, deoarece această retragere nu depindea doar de Federaţia Rusă. Guvernul rus indică că acest termen a fost prelungit la Summit-ul de la Istanbul al OSCE până la 31 decembrie 2002 şi că el intenţionează să respecte acordurile de la Istanbul.

În concluzie, prezenţa militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, cu consimţământul acesteia din urmă, în scopul menţinerii păcii în această republică, nu poate angaja responsabilitatea Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

Guvernul rus a indicat că el s-a opus mereu prezenţei cazacilor ruşi pe teritoriul Republicii Moldova. Federaţia Rusă nu a recunoscut niciodată şi nu recunoaşte a.n. „RMN”. Ea consideră regiunea nistreană ca fiind parte integrantă a teritoriului de est al Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia. Federaţia Rusă nu are consulat pe teritoriul transnistrean, deşi acest subiect se află de mult timp pe agenda discuţiilor cu Republica Moldova. În ceea ce priveşte acordul din 20 martie 1998 asupra chestiunilor cu privire la patrimoniul fostei Armate a 14-a (vezi mai sus „în fapt”), el este un acord de drept privat încheiat între două părţi private, şi nu unul de drept internaţional, din care nu poate decurge nicio concluzie cu privire la recunoaşterea „RMN” de către Federaţia Rusă.

Guvernul rus a adăugat că, la aceeaşi dată, trei alte acorduri internaţionale au fost semnate în prezenţa unui reprezentant al OSCE.

Guvernul a susţinut, în continuare, că Federaţia Rusă nu controlează de facto teritoriul transnistrean şi că această regiune şi-a constituit propriile organe ale puterii. Deoarece Transnistria face parte din teritoriul Republicii Moldova, responsabilitatea pentru actele comise în acest teritoriu aparţine Republicii Moldova.

În fine, el a susţinut că militarii ruşi nu au luat parte la niciunul din actele denunţate legate de reţinerea, detenţia şi condamnarea reclamanţilor.

c) Argumentele reclamanţilor

Reclamanţii au susţinut că declaraţia cu privire la aplicarea teritorială a Convenţiei, formulată de Republica Moldova, este o rezervă cu caracter general ce nu îndeplineşte condiţiile articolului 57 al Convenţiei, deoarece ea nu se referă la o dispoziţie anume a Convenţiei şi nu a fost făcută în legătură cu o lege specifică.

Ei considerau că declaraţia Guvernului moldovean poate fi calificată ca fiind o simplă declaraţie teritorială, care nu poate însă să-l exonereze de obligaţiile care-i revin în virtutea Convenţiei.

Obligaţia unei părţi contractante la Convenţie de a recunoaşte drepturile pe care aceasta le garantează nu se limitează la obligaţia negativă de a nu viola aceste drepturi, ci este în esenţă o obligaţie pozitivă, şi anume, de a lua toate măsurile necesare pentru a exclude orice violare a drepturilor pe teritoriul său şi să obţină încetarea lor. În această privinţă, reclamanţii au acuzat Guvernul moldovean că nu a întreprins nimic pentru a obţine executarea hotărârii prin care a fost casată sentinţa din 9 decembrie 1993 şi repunerea lor în libertate. Cu titlu de exemplu, ei au adus ordonanţa Procurorului General din 16 august 2000 care indica neaplicarea articolelor 190 şi 192 ale Codului penal după câţiva ani de la deschiderea anchetei în temeiul acestor articole. Reclamanţii au conchis că, pentru a obţine eliberarea lor, Guvernul moldovean dispunea de o mulţime de mijloace de ordin politic şi economic. În particular, operaţiile de import-export din regiunea transnistreană erau efectuate prin intermediul autorităţilor vamale ale Republicii Moldova; Prim-ministrul Republicii Moldova, dl Braghiş, a decorat cu distincţii de stat ale Republicii Moldova mai multe persoane care deţin funcţii importante în administraţia de la Tiraspol; poliţia moldovenească coopera strâns cu miliţia din Tiraspol; iar liderii „RMN” deţineau paşapoarte, inclusiv diplomatice, de cetăţeni ai Republicii Moldova.

Reclamanţii pretindeau că autorităţile ruse au susţinut separatiştii transnistreni prin participarea la conflictul armat. În această privinţă, ei fac trimitere la numeroasele apeluri lansate comunităţii internaţionale de către autorităţile Republicii Moldova în anul 1992, denunţând agresiunea comisă de fosta Armată a 14-a pe teritoriul moldovenesc, şi afirmă că Federaţia Rusă, spre deosebire de Ucraina, nu a făcut nimic ca să împiedice cazacii şi alţi mercenari ruşi să vină în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Din contra, din spusele lor, Federaţia Rusă a încurajat aceşti mercenari să acţioneze astfel, în timp ce fosta Armată a 14-a a înarmat şi antrenat separatiştii transnistreni. Reclamanţii, de asemenea, un denunţat alte acţiuni de susţinere a separatiştilor transnistreni de către Federaţia Rusă, cum ar fi transferul unităţilor militare ruse forţelor transnistrene, luările de poziţie publice ale comandanţilor fostei Armate a 14-a şi ale liderilor ruşi în favoarea separatiştilor şi participarea comandanţilor fostei Armate a 14-a la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte manifestaţii publice. Potrivit reclamanţilor, astfel de acţiuni angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse. În acest sens, ei au invocat jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care, în Avizul său consultativ cu privire la prezenţa Africii de Sud în Namibia, a subliniat obligaţia unui stat de a se asigura că acţiunile particularilor nu afectează locuitorii teritoriului în cauză. Ei mai fac trimitere la cauza Kling examinată de Comisia generală pentru plângeri, constituită de Statele Unite şi Mexic în 1923, care s-a pronunţat pentru responsabilitatea statului pentru comportamentul rebel al soldaţilor săi.

În plus, reclamanţii consideră că Federaţia Rusă controlează de facto teritoriul transnistrean, ceea ce implică responsabilitatea acestui stat pentru violările drepturilor omului comise în această zonă. Ei au contestat argumentul Guvernului rus potrivit căruia fosta Armată a 14-a nu a avut decât un rol pacificator în temeiul acordului din 21 iulie 1992 şi au notat că ei au fost reţinuţi înaintea încheierii acordului dat, pe când Federaţia Rusă era realmente parte la conflict.

Reclamanţii afirmă că aşa-zisele organe ale puterii din „RMN” nu ar fi în realitate decât nişte marionete ale Guvernului rus. Ei, de asemenea, susţin că „RMN” a fost recunoscută de Guvernul rus şi subliniază în această privinţă că acordul referitor la patrimoniul fostei Armate a 14-a, încheiat la 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi Transnistria, prevede transmiterea unei părţi a acestui patrimoniu Transnistriei; că partidele politice din Federaţia Rusă aveau subdiviziuni la Tiraspol; şi că Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a deschis o secţie consulară fără acordul autorităţilor Republicii Moldova. Ei pretind, de asemenea, că liderii transnistreni, printre care dl Smirnov, deţin paşapoarte ruseşti.

In fine reclamanţii invocă jurisprudenţa Curţii în cauza Loizidou v. Turkey (hotărâre din 23 mai 1995, citată mai sus) în sprijinul opiniei lor potrivit căreia Federaţia Rusă poate fi recunoscută responsabilă pentru actele comise în afara teritoriului său, însă într-o regiune pe care ea o controlează.

d) Argumentele Guvernului român

Guvernul român consideră, în primul rând, că rezerva teritorială făcută de Republica Moldova nu îndeplineşte condiţiile cerute de articolul 57 al Convenţiei. El indică în continuare că, chiar presupunând că această rezervă ar putea fi analizată ca o declaraţie negativă în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei şi ca o restricţie teritorială, o astfel de declaraţie ar fi contrară Convenţiei, aşa precum Curtea a notat în hotărârea sa din 23 martie 1995 în cauza Loizidou v. Turkey.

În al doilea rând, un stat nu poate limita sfera obligaţiilor asumate în momentul ratificării Convenţiei invocând că el nu exercită jurisdicţia sa în sensul articolului 1, deoarece lui îi revine îndeplinirea obligaţiilor pozitive stabilite de jurisprudenţa organelor instituite prin Convenţie. Deşi astfel de obligaţii pozitive nu trebuie să fie interpretate într-un mod care ar impune autorităţilor o sarcină insuportabilă sau excesivă, statele sunt totuşi obligate să întreprindă măsuri rezonabile. În speţă, Guvernul moldovean nu a demonstrat că a întreprins toate eforturile pentru a asigura suveranitatea ei pe teritoriul său. În particular, deşi dispunea de mecanisme de constrângere pentru a asigura respectarea ordinii juridice pe teritoriul său, Guvernul Republicii Moldova nu a luat nicio măsură efectivă pentru a se asigura de executarea hotărârii din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova.

Admiţând că faptele denunţate s-au produs şi continuă să se producă în „RMN”, parte a teritoriului Republicii Moldova sub autoritatea de facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul român a reiterat influenţa trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi menţinerea zonei transnistrene, care nu se află sub controlul Guvernului de la Chişinău. El susţine că fosta Armată a 14-a a contribuit la crearea forţelor militare separatiste, iar după încetarea conflictului militarii fostei Armate a 14-a au rămas pe teritoriul moldovenesc.

Guvernul invocă jurisprudenţa organelor instituite prin Convenţie potrivit căreia responsabilitatea unei Parţi Contractante poate fi implicată atunci când, în urma unei acţiuni militare, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara teritoriului său naţional (Cyprus v. Turkey, cererea nr. 8007/77, decizia Comisiei din 10 iulie 1978; Loizidou v. Turkey, hotărârea din 23 martie 1995; Cyprus v. Turkey, cererea nr. 25781/94, raportul Comisiei din 4 iunie 1999). Această jurisprudenţă este pe deplin aplicabilă prezentei cauze ţinând cont de participarea forţelor fostei Armate a 14-a la conflictul militar prin care Republica Moldova a încercat să restabilească de fapt jurisdicţia sa suverană asupra teritoriului în cauză, şi de staţionarea lor în „RMN”. Este puţin relevant că numărul real al militarilor Federaţiei Ruse a fost redus progresiv pe măsură ce autorităţile locale au creat forţe armate proprii, deoarece elementul de descurajare cauzat de menţinerea fostei Armate a 14-a pe teritoriul moldovenesc a rămas.

Guvernul român a susţinut, de asemenea, că organele Federaţiei Ruse exercită o influenţă politică asupra autorităţilor secesioniste de la Tiraspol.

El a susţinut că un stat este responsabil pentru actele comise de organele sale, inclusiv pentru actele comise ultra vires, şi a făcut referire, în această privinţă, la câteva declaraţii făcute de autorităţile ruse, inclusiv de Preşedintele Elţin, şi la cazurile soldaţilor ruşi care s-au înarmat şi au trecut de partea separatiştilor. Mai mult, el consideră că un stat ar trebui, de asemenea, să fie responsabil pentru faptele ilicite ale persoanelor private, atunci când faptele în cauză rezultă din lipsa de diligenţă a organelor de stat, fie sub forma unei carenţe de prevenire, a unui control inadecvat sau a neglijenţei.

În concluzie, cererea nu ar trebui respinsă pe motivul că Guvernele pârâte nu sunt responsabile potrivit articolului 1 al Convenţiei.

La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul român a indicat că scopul intervenţiei sale nu este de a formula un răspuns explicit referitor la responsabilitatea juridică a uneia sau alteia din părţile pârâte şi că, în realitate, el a evitat să facă acest lucru. În calitatea sa de terţ intervenient, el doar a furnizat informaţii despre situaţia de fapt şi raţionamentul juridic considerat pertinent pentru a susţine cauza cetăţenilor săi.

2.Aprecierea Curţii

Articolul 1 prevede următoarele:

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al (...) Convenţiei”

Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă competenţa sa pentru a examina pretenţiile reclamanţilor poate fi stabilită şi, în particular, dacă şi în ce măsură faptele denunţate pot cădea sub jurisdicţia Guvernelor pârâte şi, dacă nu este cazul, care sunt consecinţele conform Convenţiei.

a)Republica Moldova

(i) Obiecţia Republicii Moldova ce decurge din existenţa declaraţiei sale

În ce priveşte chestiunea dacă faptele denunţate cad sub „jurisdicţia” Republicii Moldova conform articolului 1 al Convenţiei, Curtea observă că Republica Moldova a ratificat Convenţia cu efect pe tot teritoriului său.

Ea notează în continuare prima declaraţie făcută de acest stat în instrumentul de ratificare al Convenţiei (a se vedea mai sus „B. Declaraţii şi rezerve făcute de Republica Moldova”) şi faptul că în observaţiile sale Guvernul moldovean susţine că declaraţia sus-menţionată trebuie să fie interpretată ca fiind o rezervă în sensul actualului articol 57 (fostul articol 64) al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. Orice stat poate, în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol.

2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.”

Astfel, Curtea va examina în primul rând ipoteza înaintată de Guvernul moldovean potrivit căreia declaraţia este o rezervă, în sensul articolului 57 al Convenţiei.

Ea notează că această declaraţie nu conţine nicio referire expresă la noţiunea de „rezervă”, în sensul articolului 57 (fostul articol 64) al Convenţiei, contrar celei de-a doua, de-a treia şi de-a patra declaraţii, care se referă explicit la fostul articol 64 al Convenţiei.

Curtea reiterează că pentru a stabili natura juridică a unei astfel de „declaraţii” este necesar de a privi dincolo de titlu şi de a încerca să se determine sensul ei (a se vedea hotărârea Belilos v. Switzerland din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 24, § 49) sau intenţia Guvernului pârât (Temeltasch v. Switzerland, cererea nr. 9116/80, Raportul Comisiei din 5 mai 1982, Decisions and Reports (DR) 31, p. 147, § 73).

Mai mult, articolul 57 § 1 nu autorizează „rezervele cu caracter general”. O rezervă este cu caracter general „fie dacă ea nu este formulată în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei, fie atunci când ea este formulată într-un mod care nu permite de a-i defini sfera de aplicare” (cauza Temeltasch menţionată mai sus, Raportul Comisiei, § 84).

În această cauză, Curtea notează, în primul rând, că declaraţia moldovenească nu se referă la nicio dispoziţie anume a Convenţiei. Este cert că, în observaţiile sale, Guvernul moldovean a susţinut că declaraţia menţionată ar trebui să fie interpretată ca fiind o declaraţie negativă conform fostului articol 25 al Convenţiei şi, după 1 noiembrie 1998, conform articolului 34 al Convenţiei. Totuşi, Curtea observă că atunci când această cerere a fost depusă, la 5 aprilie 1999, fostul articol 25 al Convenţiei nu mai era în vigoare. Mai mult, competenţa Curţii de a fi sesizată printr-o cerere în temeiul articolului 34 al Convenţiei nu urmează a fi supusă acceptării de către o Înaltă Parte Contractantă, spre deosebire de competenţa Comisiei în temeiul fostului articol 25, care era supusă unei astfel de acceptări.

În al doilea rând, Curtea notează că declaraţia menţionată nu se referă la o lege specifică în vigoare în Republica Moldova. Cuvintele „omisiunile şi actele comise (...) pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă”, folosite de Guvernul moldovean, indică mai degrabă că declaraţia în cauză are o aplicabilitate generală, care nu este limitată la o dispoziţie anume a Convenţiei, însă este limitată în spaţiu şi timp, al cărei efect ar fi de a priva de protecţia Convenţiei, total şi pentru o perioadă nedeterminată, persoanele care se află pe acest „teritoriu”.

În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului moldovean precum că declaraţia sus-menţionată ar putea fi examinată conform articolului 57 combinat cu articolul 56 al Convenţiei sau conform articolului  56 izolat, Curtea notează, în primul rând, că atunci când era în vigoare, fostul articol 25 al Convenţiei nu autoriza restricţii teritoriale în temeiul acestei prevederi (Chrysostomos, Papachrysostomou and Loizidou v. Turkey, cererile nr. 15299/89, 15300/89 şi 15318/89 (conexate), decizia Comisiei din 4 martie 1991, DR 68, p. 247, § 34). Ea consideră, în al doilea rând, că nici spiritul şi nici termenii articolului 56, care prevede extinderea aplicabilităţii Convenţiei asupra altor teritorii decât teritoriile metropolitane ale Înaltelor Părţi Contractante, nu admit o interpretare negativă, în sensul limitării „jurisdicţiei” în sensul articolului 1, doar la o parte a teritoriului.

Din motivele de mai sus, Curtea consideră că declaraţia sus-menţionată nu poate fi apreciată că o rezervă în sensul Convenţiei şi, prin urmare, urmează a fi considerată nevalabilă.

În consecinţă, Curtea respinge obiecţia Guvernului moldovean bazată pe existenţa acestei declaraţii.

(ii) Responsabilitatea şi jurisdicţia Republicii Moldova

Prin urmare, urmează a fi stabilit dacă responsabilitatea şi jurisdicţia Republicii Moldova pot fi angajate în temeiul Convenţiei.

În baza probelor anexate la dosar, Curtea estimează că nu dispune de informaţii suficiente pentru a decide asupra acestor chestiuni. Mai mult, aceste chestiuni sunt atât de strâns legate de fondul cauzei încât nu este oportun de a le determina la etapa actuală a procedurii.

b)Federaţia Rusă

Curtea trebuie, în continuare, să stabilească dacă ea este competentă să examineze pretenţiile reclamanţilor în măsura în care ei afirmă că faptele denunţate cad sub jurisdicţia Guvernului rus. Prin urmare, ea urmează să examineze dacă faptele denunţate pot cădea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse chiar dacă ele s-au produs în afara teritoriului Federaţiei Ruse.

Curtea notează că noţiunea de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este limitată la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi Contractante. Spre exemplu, responsabilitatea Părţilor Contractante poate fi angajată în urma actelor autorităţilor acestora care produc efecte în afara teritoriului lor (a se vedea, Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărârea din 26 iunie 1992, Seria A nr. 240, p. 29, § 91). Mai mult, ţinând cont de obiectul şi scopul Convenţiei, responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (Loizidou v. Turkey (excepţii preliminare), hotărâre citată mai sus, p. 23, § 62).

În baza probelor anexate la dosar, Curtea estimează că nu dispune de informaţii suficiente pentru a decide asupra acestor chestiuni. Mai mult, aceste chestiuni sunt atât de strâns legate de fondul cauzei încât nu este oportun de a le determina la etapa actuală a procedurii.

II.COMPETENŢA CURŢII RATIONE TEMPORIS

În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul moldovean şi-a exprimat acordul său cu reclamanţii, considerând că Curtea este competentă ratione temporis de a examina faptele denunţate, fiind vorba de violări ale Convenţiei cu caracter continuu. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a indicat că el doreşte să-şi retracteze poziţia exprimată în scris mai înainte, însă nu a prezentat nimic cu privire la competenţa ratione temporis a Curţii în cauza dată.

Guvernul rus susţine că, ţinând cont că faptele denunţate au avut loc înainte de 5 mai 1998, dată la care Federaţia Rusă a ratificat Convenţia, cererea urmează a fi respinsă ca fiind incompatibilă ratione temporis cu Convenţia, în măsura în care ea este îndreptată împotriva Federaţiei Ruse.

Curtea consideră că, în circumstanţele particulare ale prezentei cauze, chestiunea dacă ea este competentă ratione temporis de a examina pretenţiile, inclusiv cele cu privire la violarea articolelor 2 şi 6 ale Convenţiei, şi în special dacă pretinsele violări au sau nu un caracter continuu, ridică întrebări importante de drept şi de fapt. În baza probelor anexate la dosar, Curtea estimează că nu dispune de informaţii suficiente pentru a decide asupra acestor chestiuni. Mai mult, aceste chestiuni sunt atât de strâns legate de fondul cauzei încât nu este oportun de a le determina la etapa actuală a procedurii.

Prin urmare, Curtea decide să examineze această obiecţie împreună cu fondul cauzei.

III.DACĂ DL ILAŞCU MAI POATE PRETINDE CĂ ESTE VICTIMĂ

La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a invitat Curtea să respingă cererea depusă de dl Ilaşcu pe motiv că acesta a pierdut calitatea de victimă prin eliberarea sa la 5 mai 2001.

În hotărârea sa din 25 iunie 1996, în cauza Amuur v. France Curtea a reafirmat că „o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei” (Reports of Judgments and Decisions 1996-III, p. 846, § 36).

În cauza dată, Curtea notează, în primul rând, că condamnarea reclamantului este încă valabilă şi că, prin urmare, există un risc ca ea să fie executată. Mai mult, Curtea nu a fost informată despre nicio decizie de graţiere sau de amnistie în virtutea căreia reclamantul ar fi fost eliberat.

Ea notează, în al doilea rând, că reclamantul nu se plânge doar de condamnarea sa la pedeapsa capitală, ci şi de ilegalitatea detenţiei sale, inechitatea procedurii care a dus la condamnarea sa, condiţiile în care el a fost deţinut începând cu anul 1992 şi până la 5 mai 2001, şi de confiscarea averii sale.

În concluzie, Curtea consideră că dl Ilaşcu poate pretinde în continuare că este „victimă”, în sensul articolului 34 al Convenţiei.

IV.EPUIZAREA CĂILOR DE RECURS INTERNE

În observaţiile sale la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul rus a indicat că, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor ce decurg din acţiunile militarilor sau ale altui personal rus, reclamanţii ar fi putut, înainte de a depune cererea lor la Curte, să se adreseze Curţii Supreme a Federaţiei Ruse sau autorităţilor militare supreme.

Reclamanţii nu au făcut comentarii în această privinţă.

Curtea aminteşte că articolul 35 § 1 al Convenţiei cere epuizarea doar a recursurilor care se referă la pretinsele violări ale Convenţiei şi, în acelaşi timp, pot acorda o redresare efectivă şi suficientă (a se vedea cererea nr. 13057/87, decizia Comisiei din 15 martie 1989, D.R. 60, p. 248). De asemenea, a fost stabilit că statul care invocă regula are sarcina să demonstreze existenţa recursurilor interne accesibile şi suficiente (a se vedea De Jong, Baljet and Van den Brink v. the Netherlands, hotărâre din 22 mai 1984, Seria A nr. 77, p. 18, § 36, şi Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1211, § 68).

Ea notează că Guvernul rus a menţionat că a fost posibil pentru reclamanţi de a aduce la cunoştinţa autorităţilor ruse pretenţiile lor, fără a preciza însă ce remedii ar fi putut oferi dreptul intern rus situaţiei reclamanţilor.

Ea notează, de asemenea, că Guvernul rus a negat orice acuzaţie precum că forţele armate sau alţi funcţionari ai Federaţiei Ruse au participat la reţinerea, detenţia şi condamnarea reclamanţilor sau că au fost implicaţi în conflictul dintre Republica Moldova şi Transnistria. Datorită unei astfel de negări a oricărei implicări a forţelor ruse în faptele denunţate, Curtea consideră că ar fi fost contradictoriu de a cere reclamanţilor sesizarea autorităţilor Federaţiei Ruse.

Din aceste considerente, Curtea este de opinia că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă.

V.FONDUL CERERII

Reclamanţii se plâng de reţinerea, condamnarea şi detenţia lor pe teritoriul „RMN” şi invocă în această privinţă articolele 2, 3, 5, 6 şi 8 ale Convenţiei şi articolul 1 Protocolul nr. 1. Ei, de asemenea, se plâng de faptul că autorităţile închisorii nu le-au permis să se adreseze Curţii, astfel încât prezenta cerere a trebuit să fie depusă de soţiile lor.

În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul moldovean a admis că reclamanţii nu au avut acces la un avocat; că ei nu au putut coresponda cu persoane din afara închisorii sau să-şi vadă familiile; şi că ei au fost privaţi de dreptul la securitate şi la un proces echitabil. El a afirmat că nu deţine detalii cu privire la alte condiţii de detenţie denunţate de reclamanţi, însă consideră afirmaţiile reclamanţilor ca fiind plauzibile. La audierea din 6 iunie 2001, în afară de retractarea poziţiei sale exprimate în scris, Guvernul moldovean nu s-a pronunţat asupra fondului cererii.

Guvernul rus a contestat versiunea faptelor expusă de reclamanţi. El a susţinut că armata rusă nu a fost implicată în reţinerea, condamnarea sau detenţia reclamanţilor şi că, prin urmare, autorităţile ruse nu au fost implicate în faptele denunţate. În sfârşit, el estima că doar o instanţă naţională independentă ar putea să decidă asupra vinovăţiei reclamanţilor. În concluzie, Guvernul rus considera că pretenţiile reclamanţilor, în măsura în care îl vizează, sunt vădit nefondate.

În lumina declaraţiilor părţilor, Curtea consideră că pretenţiile invocate ridică întrebări importante de fapt şi de drept care nu pot fi determinate la această fază a examinării cauzei şi necesită examinarea fondului; prin urmare, cererea nu poate fi declarată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost invocat.

Din aceste motive, Curtea

Respinge, în unanimitate, obiecţia Guvernului moldovean ce decurge din existenţa declaraţiei sale;

Respinge, în unanimitate, obiecţia Guvernului moldovean cu privire la pierderea calităţii de victimă de către dl Ilaşcu;

Respinge, în unanimitate, obiecţia Guvernului rus cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne;

Rezervă pentru examinarea fondului, în unanimitate, examinarea obiecţiei Guvernului rus cu privire la competenţa ratione temporis;

Declară, cu majoritate de voturi, cererea admisibilă în privinţa Republicii Moldova, fără a prejudeca fondul cauzei;

Declară, cu majoritate de voturi, cererea admisibilă în privinţa Federaţiei Ruse, fără a prejudeca fondul cauzei.

Redactată în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind cel autentic.

Paul MahoneyLuzius Wildhaber
GrefierPreşedinte

 

Full & Egal Universal Law Academy