©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
FOSTA SECȚIE A DOUA
DECIZIE
Cererea nr. 23265/13
LAURUS INVEST HUNGARY KFT și CONTINENTAL HOLDING CORPORATION
împotriva Ungariei și alte cinci cereri
(a se vedea lista anexată)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta Secție a doua), reunită la 8 septembrie 2015 într-o cameră compusă din:
Guido Raimondi, Președinte,
Işıl Karakaş,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
Egidijus Kūris,
Robert Spano, judecători,
și Abel Campos, grefier adjunct de secție,
Având în vedere cererile de mai sus depuse la 4, 5 și 8 aprilie 2013,
Având în vedere decizia din 19 noiembrie 2013 de a conexa cererile,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și observațiile prezentate ca răspuns de societățile reclamante,
După ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. O listă a societăților reclamante este prezentată în anexă.
Guvernul maghiar (denumit în continuare „Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Z. Tallódi, din cadrul Ministerului Justiției.
A. Circumstanțele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, se pot rezuma după cum urmează.
3. Societățile reclamante erau implicate în dezvoltarea și exploatarea de centre de divertisment, săli de jocuri de tip slot-machine și săli cu alte tipuri de jocuri în Ungaria.
4. În 2012, Parlamentul maghiar a adoptat Legea nr. CXLIV din 2012 („Legea privind interzicerea sălilor de jocuri”) care restricționa activitățile sălilor de jocuri și interzicea exploatarea terminalelor de slot-machine, cu excepția a trei cazinouri autorizate pentru a efectua pariuri în direct.
5. Potrivit societăților reclamante, scurta expunere de motive din Legea privind interzicerea sălilor de jocuri nu oferea decât foarte puține informații cu privire la scopul și raționamentul care stăteau la baza legii. Cu toate că impunea o interdicție absolută de a exploata jocuri de tip slot-machine în sălile de jocuri, permitea în mod expres cazinourilor existente să facă acest lucru. Permisiunea era, de asemenea, acordată în cazul loteriilor, agențiilor de pariuri, totalizatoarelor, sălilor de bingo, jocurilor de răzuit și loteriilor cu premii. Societățile reclamante au afirmat că, până recent, Guvernul a încurajat efectiv creșterea – încă nereglementată – a pieței jocurilor de noroc on-line drept sursă de venituri fiscale în Ungaria.
6. Legea privind interzicerea sălilor de jocuri nu prevede nicio soluție legală pentru ca părțile în cauză să fie ascultate, să introducă o cale de atac sau să conteste altfel revocarea licențelor de exploatare a jocuri de tip slot-machine în sălile de jocuri. Interdicția a fost introdusă în mod rapid și nu a fost precedată de o consultare publică. Revocarea licențelor societăților reclamante s-a produs în termen de 15 zile de la publicarea primului anunț al proiectului în presa maghiară. Legea privind interzicerea sălilor de jocuri a fost depusă la 1 octombrie 2012 și adoptată a doua zi, la 2 octombrie 2012. A fost publicată la 9 octombrie și a intrat în vigoare la 10 octombrie 2012.
7. Ca informație generală, părțile au arătat că, potrivit Legii nr. XXXIV din 1991 („Legea privind jocurile de noroc”), exploatarea de jocuri de tip slot-machine în sălile de jocuri din Ungaria era o activitate pe o piață liberalizată, supravegheată de autoritatea fiscală. Operatorii erau obligați la plata unor amenzi semnificative pentru orice nerespectare a prevederilor respective. Singura condiție prealabilă, conform Legii privind jocurile de noroc, pentru a exploata jocuri de tip slot-machine în sălile de jocuri era obținerea unei licențe din partea autorității competente, pentru exploatarea fiecărui terminal de tip slot-machine. În plus față de autorizația de funcționare, era necesară o licență specială pentru fiecare tip de joc și pentru fiecare terminal de tip slot-machine. Societățile reclamante dețineau licențele și autorizații de exploatare cu valabilitate nedeterminată. Licențele făceau obiectul unei reexaminări anuale pentru a se asigura că jocurile de tip slot-machine erau exploatate conform legii.
8. Până în 2010, fusese acordat în Ungaria un număr total de 1,270 de licențe de operare pentru jocuri de tip slot-machine. Sălile de joc tip clasa a II-a (maximum două jocuri de tip slot-machine per locație) erau exploatate în baruri și localuri, în timp ce sălile de joc „de nivel înalt” tip clasa I (peste 20 de jocuri de tip slot-machine per locație), cunoscute drept „săli profesioniste de jocuri de tip slot-machine”, erau în mod frecvent situate în mall-uri și mari centre comerciale din zonele urbane, necesitând o investiție majoră pentru deschiderea și întreținerea lor.
9. La data la care au fost depuse prezentele cereri, două cazinouri de clasa a II-a erau situate la Budapesta: Tropicana Casino, aflat în proprietatea statului, și Las Vegas Casino, proprietate privată. Un alt cazinou situat la Sopron era deținut de stat în coproprietate. Veniturile obținute de la cazinourile respective de la jocurile de tip slot-machine au crescut de la 500 până la 800% din momentul impunerii interdicției pentru sălile de jocuri.
10. La 1 noiembrie 2011, Parlamentul a modificat Legea privind jocurile de noroc prin Legea nr. CXXV din 2011, care, printre altele, impunea operatorilor să treacă la jocuri de tip slot-machine legate la server, cu un cost de aproximativ 10,000 EUR per joc de tip slot-machine. Conformarea la noua lege impunea ca operatorii de săli de jocuri pe scară largă să investească sute de milioane de forinți maghiari (HUF). Această lege și legile ulterioare au crescut nivelul taxelor pe care operatorii de săli de jocuri erau obligați să le plătească, ceea ce a dus la o scădere a numărului de jocuri de tip slot-machine exploatate.
11. Societățile reclamante au susținut că, pe baza acestor legi, aveau speranța că vor putea continua să funcționeze, în condițiile în care respectau noile reglementări și nu le erau retrase licențele. Cu toate acestea, în ciuda acestor evoluții legislative și așteptărilor societăților reclamante, Legea privind interzicerea sălilor de jocuri le-a distrus efectiv afacerile.
12. La 4 octombrie 2013, Curtea Constituțională a respins acțiunile formulate de două societăți ce contestau Legea privind interzicerea sălilor de jocuri.
13. Între timp, la 16 mai 2013, cinci dintre societățile reclamante din cererea nr. 23853/13 (și anume Berlington Hungary Tanácsadó és Szolgáltató Kft, Lixus Szerencsejáték Szervező Kft, Lixus Projekt Szerencsejáték Szervező Kft, Lixus Invest Szerencsejáték Szervező Kft și Megapolis Terminal Szolgáltató Kft) au inițiat o acțiune în despăgubiri împotriva statului, solicitând împreună 8 miliarde HUF pentru o pretinsă încălcare a legislației Uniunii Europene („UE”) de către legiuitorul național, care i-a privat efectiv de afacerile pe care le aveau.
14. În cursul procedurii, la 13 februarie 2014, Înalta Curte din Budapesta a suspendat judecarea cauzei și a solicitat pronunțarea unei hotărâri preliminare din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) în ceea ce privește taxa pentru jocuri de noroc și Legea privind interzicerea sălilor de jocuri.
15. Întrebările adresate de Înalta Curte din Budapesta, în măsura în care sunt relevante, erau:
„[...] 8. Este compatibilă cu articolul 56 TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) o reglementare nediscriminatorie a unui stat membru care interzice cu efect imediat exploatarea jocurilor de tip slot-machine în sălile de jocuri, fără a oferi o perioadă de adaptare operatorilor de jocuri de noroc afectați sau o despăgubire adecvată și care, totodată, instituie în favoarea cazinourilor un monopol de exploatare a jocurilor de tip slot-machine?
[...]
10. În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările 8 și/sau 9, trebuie să aibă în vedere instanța națională pentru a determina necesitatea, oportunitatea și proporționalitatea restricției în [vederea] aplicării articolului 36 TFUE, a articolului 52 alineatul (1) TFUE şi a articolului 61 TFUE sau a [excepțiilor bazate pe] motive imperative?
11. În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările 8 și/sau 9, trebuie avute în vedere principiile generale de drept, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) TUE, în ceea ce privește restricțiile impuse de un stat membru și acordarea unei perioade de adaptare? Trebuie avute în vedere drepturile fundamentale – precum dreptul la proprietate și interzicerea privării de proprietate fără acordarea unei despăgubiri – cu privire la restricția impusă în prezenta cauză și, în caz afirmativ, în ce mod?
12. În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările 8 și/sau 9, hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame (C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79) poate fi interpretată în sensul că încălcarea articolului 34 TFUE și/sau a articolului 56 TFUE poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii statului membru, pentru motivul că aceste dispoziții – având în vedere efectul lor direct – conferă drepturi particularilor din statele membre??
[...]
15. Principiul de drept al Uniunii conform căruia statele membre sunt obligate să despăgubească un particular pentru prejudiciile imputabile acestora și rezultate din încălcarea dreptului Uniunii este aplicabil și în cazul în care statul membru deține suveranitate în domeniul la care se referă norma adoptată? Drepturile fundamentale și principiile generale de drept care decurg din tradițiile constituționale ale statelor membre reprezintă în egală măsură orientări în acest sens?”
16. La 11 iunie 2015, CJUE (Camera întâi) a pronunțat hotărârea. Aceasta a hotărât, în măsura în care este relevant:
„1. O reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care, fără a prevedea o perioadă tranzitorie, mărește de cinci ori cuantumul unei taxe forfetare aplicabile exploatării jocurilor de tip slot-machine în sălile de jocuri și care, în plus, instituie o taxă proporțională aplicabilă aceleiași activități, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, garantată de articolul 56 TFUE, în cazul în care este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea liberei prestări a serviciilor de exploatare a jocurilor de tip slot-machine în sălile de jocuri, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
2. O reglementare națională care, fără a prevedea nici o perioadă tranzitorie, nici despăgubirea operatorilor sălilor de jocuri, interzice exploatarea jocurilor de tip slot-machine în afara cazinourilor, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, garantată de articolul 56 TFUE.
3. Restricțiile privind libera prestare a serviciilor care pot decurge din reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal nu pot fi justificate de motive imperative de interes general decât în cazul în care instanța națională concluzionează, în urma unei aprecieri globale a împrejurărilor în care au avut loc adoptarea și punerea în aplicare a acestor reglementări:
– că ele urmăresc în mod real mai întâi obiective legate de protecția consumatorilor împotriva dependenței de jocuri și de lupta împotriva activităților infracționale și frauduloase legate de jocuri, simpla împrejurare că o restricție privind activitățile de jocuri de noroc avantajează în mod accesoriu, prin intermediul unei creșteri a veniturilor fiscale, bugetul statului membru vizat neputând împiedica să se considere că această restricție urmărește mai întâi în realitate astfel de obiective;
– că ele urmăresc aceste obiective în mod coerent și sistematic și
– că ele îndeplinesc cerințele care decurg din principiile generale de drept al Uniunii, în special din principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și din dreptul de proprietate.
[...]
5. Articolul 56 TFUE are drept obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea sa de către un stat membru, inclusiv prin activitatea sa legislativă, dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări, cu condiția ca încălcarea menționată să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea menționată și prejudiciul suferit, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
[...]
7. Faptul că reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal vizează un domeniu de competența statelor membre nu afectează răspunsurile care trebuie date la întrebările adresate de instanța de trimitere.”
17. Hotărârea CJUE conținea următoarele fragmente:
„11. Articolul 26 alineatul (3) din [Legea XXXIV din 1991 privind organizarea jocurilor de noroc] Legea privind jocurile de noroc a fost modificat [...], din 10 octombrie 2012, prin articolul 5 din Legea nr. CXLIV din 2012 de modificare a Legii nr. XXXIV din 1991 privind organizarea jocurilor de noroc (denumită în continuare „Legea de modificare din 2012”), în sensul acordării dreptului exclusiv de exploatare a jocurilor de tip slot-machine cazinourilor.
12. Articolul 8 din Legea de modificare din 2012 a inserat în Legea privind jocurile de noroc un articol 40/A, care prevede la alineatul 1 că autorizațiile de exploatare a jocurilor de tip slot-machine instalate în sălile de jocuri emise anterior datei intrării în vigoare a acestei legi de modificare devin caduce în ziua următoare acestei date și că organizatorii de jocuri de noroc sunt obligați să restituie aceste autorizații autorităților fiscale în termen de 15 zile de la data menționată.
[...]
Cu privire la existența unor restricții privind libertățile fundamentale
[...]
44. Prin intermediul [celei de-a opta întrebări], instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o reglementare națională precum Legea de modificare din 2012, care, fără a prevedea nici o perioadă tranzitorie, nici o despăgubire a operatorilor sălilor de jocuri, interzice exploatarea jocurilor de tip slot-machine în afara cazinourilor, constituie o restricție privind libera circulație a mărfurilor și libera prestare a serviciilor, garantate de [...] [articolul] 56 din TFUE.
[...]
51. ...[Î]n această privință reiese în special [din jurisprudența amintită în Anomar și alții, C‑6/01, EU:C:2003:446, punctul 75, și Comisia împotriva Greciei, C‑65/05, EU:C:2006:673, punctul 53] că o reglementare națională care nu autorizează exploatarea și practicarea anumitor jocuri de noroc decât în cazinouri constituie un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor.
52. În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a opta întrebare că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care, fără a prevedea nici o perioadă tranzitorie, nici despăgubirea operatorilor sălilor de jocuri, interzice exploatarea jocurilor de tip slot-machine în afara cazinourilor, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, garantată de articolul 56 TFUE.
[...]
Cu privire la justificarea restricțiilor privind libera prestare a serviciilor
54. Prin intermediul celei de a treia, al celei de a patra, al celei de a zecea și al celei de a unsprezecea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească în ce măsură restricțiile care pot decurge din reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal pot fi admise în temeiul măsurilor derogatorii expres prevăzute la articolele 51 TFUE și 52 TFUE, aplicabile în materie în temeiul articolului 62 TFUE, sau pot fi justificate, conform jurisprudenței Curții, prin motive imperative de interes general.
[...]
Cu privire la existența unor motive imperative de interes general
56. Este necesar să se amintească de la bun început că reglementarea jocurilor de noroc face parte din domeniile în care există divergențe considerabile de ordin moral, religios și cultural între statele membre. În lipsa unei armonizări în materie la nivelul Uniunii, statele membre sunt în principiu libere să stabilească obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc și, dacă este cazul, să definească precis nivelul de protecție urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea Dickinger și Ömer, C‑347/09, EU:C:2011:582, punctul 47, precum și Hotărârea Digibet și Albers, C‑156/13, EU:C:2014:1756, punctul 24).
57. Identificarea obiectivelor care sunt efectiv urmărite de reglementarea națională este, în cadrul unei cauze cu care este sesizată Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, de competența instanței de trimitere (Hotărârea Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctul 47).
58 Astfel, trebuie constatat că obiectivele declarate ca fiind cele urmărite de reglementările în discuție în litigiul principal, respectiv protecția consumatorilor împotriva dependenței de jocuri și prevenirea infracționalității și a fraudei legate de jocuri, constituie motive imperative de interes general care pot justifica restricții privind activitățile de jocuri de noroc (a se vedea în acest sens Hotărârea Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 55, precum și hotărârea Stanley International Betting și Stanleybet Malta, C‑463/13, EU:C:2015:25, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată).
Cu privire la proporționalitatea obstacolelor în calea aplicării articolului 56 TFUE
62. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că alegerea modalităților de organizare și de control al activităților de exploatare și de practicare a jocurilor de noroc sau pe bani, precum încheierea cu statul a unui contract administrativ de concesionare sau limitarea exploatării și a practicării anumitor jocuri la locurile autorizate corespunzător în acest scop, revine autorităților naționale în cadrul puterii lor de apreciere (Hotărârea Anomar și alții, punctul 88, precum și Hotărârea Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 59).
63. Astfel, o autorizare limitată a acestor jocuri în cadrul unor drepturi speciale sau exclusive acordate sau concesionate anumitor organisme, care prezintă mai ales avantajul de a canaliza dorința de a juca și exploatarea jocurilor într‑un circuit controlat, este de natură să se înscrie în urmărirea obiectivelor de interes general de protecție a consumatorului și de protecție a ordinii sociale (a se vedea în special Hotărârea Läärä, C‑124/97, EU:C:1999:435, punctul 37, Hotărârea Zenatti, C‑67/98, EU:C:1999:514, punctul 35, precum și Hotărârea Anomar și alții, C‑6/01, EU:C:2003:446, punctul 74).
64. Restricțiile impuse de statele membre trebuie să îndeplinească însă cerințele care reies din jurisprudența Curții în ceea ce privește proporționalitatea lor, și anume să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv. În plus, trebuie amintit în acest context că o legislație națională nu poate garanta realizarea obiectivului invocat decât atunci când răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent și sistematic (a se vedea Hotărârea HIT și HIT LARIX, C‑176/11, EU:C:2012:454, punctul 22 și jurisprudența citată).
[...]
71. [...] [T]otuși, o politică de expansiune controlată a jocurilor de noroc nu poate fi considerată coerentă decât dacă, pe de o parte, activitățile infracționale și frauduloase legate de jocuri și, pe de altă parte, dependența de jocuri puteau constitui, la data faptelor din acțiunea principală, o problemă în Ungaria și dacă o expansiune a activităților autorizate și reglementate ar fi fost de natură să remedieze o asemenea problemă (a se vedea în acest sens Hotărârea Ladbrokes Betting & Gaming și Ladbrokes International, C‑258/08, EU:C:2010:308, punctul 30, Hotărârea Zeturf, C‑212/08, EU:C:2011:437, punctul 70, precum și Hotărârea Dickinger și Ömer, C‑347/09, EU:C:2011:582, punctul 67).
72. Revine instanței de trimitere sarcina să verifice, în cadrul cauzei cu care este sesizată, dacă aceste condiții sunt îndeplinite și, dacă este cazul, dacă politica de expansiune în cauză nu are o amploare susceptibilă să o facă ireconciliabilă cu obiectivul de a reduce dependența de jocuri (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Ladbrokes Betting & Gaming și Ladbrokes International, C‑258/08, EU:C:2010:308, punctul 38).
73. În acest scop, instanța menționată trebuie să efectueze o apreciere globală a împrejurărilor referitoare la adoptarea și la punerea în aplicare a reglementărilor restrictive în cauză.
Cu privire la examinarea justificărilor în lumina drepturilor fundamentale
74. Pe de altă parte, trebuie amintit că, atunci când un stat membru invocă motive imperative de interes general pentru a justifica o reglementare de natură să constituie un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor, această justificare trebuie interpretată și în lumina principiilor generale de drept al Uniunii și în special a drepturilor fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Astfel, reglementarea națională în cauză nu va putea beneficia de excepțiile prevăzute decât dacă este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea ERT, C‑260/89, EU:C:1991:254, punctul 43, Hotărârea Familiapress, C‑368/95, EU:C:1997:325, punctul 24, și Hotărârea Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctul 125).
[...]
– Cu privire la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime
[...]
77. În această privință, trebuie să se sublinieze că principiul securității juridice, care îl are drept corolar pe cel al protecției încrederii legitime, impune în special ca normele de drept să fie clare și precise, iar efectele lor să fie previzibile, mai ales atunci când pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea VEMW și alții, C‑17/03, EU:C:2005:362, punctul 80 și jurisprudența citată, Hotărârea ASM Brescia, C‑347/06, EU:C:2008:416,punctul 69, și Hotărârea Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation, C‑362/12, EU:C:2013:834, punctul 44).
78. Curtea a decis de asemenea că un operator economic nu se poate baza pe lipsa totală a oricărei modificări legislative, acesta putând pune în discuție numai modalitățile de aplicare a unei astfel de modificări (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Gemeente Leusden și Holin Groep, C‑487/01 și C‑7/02, EU:C:2004:263, punctul 81).
79. Nici principiul securității juridice nu impune absența unor modificări legislative, ci impune mai degrabă ca legiuitorul național să țină seama de situațiile speciale ale operatorilor economici și să prevadă, dacă este cazul, adaptări la aplicarea noilor norme juridice (Hotărârea VEMW and Others, C‑17/03, EU:C:2005:362, punctul 81, și Hotărârea Plantanol, C‑201/08, EU:C:2009:539, punctul 49; a se vedea în acest sens Hotărârea Gemeente Leusden și Holin Groep, C‑487/01 și C‑7/02, EU:C:2004:263, punctul 70).
[...]
84. În ceea ce privește [...] Legea de modificare din 2012, din decizia de trimitere reiese că aceasta a determinat, în ziua următoare intrării sale în vigoare, revocarea de plin drept a autorizațiilor de exploatare a jocurilor de tip slot-machine în sălile de jocuri, fără a prevedea nici o perioadă tranzitorie, nici despăgubirea operatorilor vizați.
85. În această privință, trebuie să se observe că, atunci când legiuitorul național revocă autorizații care le permit titularilor lor să exercite o activitate economică, îi incumbă obligația de a prevedea, în avantajul acestor titulari, o perioadă tranzitorie suficient de lungă pentru a le permite să se adapteze sau un sistem de compensare rezonabil (a se vedea, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Vékony împotriva Ungariei, nr. 65681/13, pct. 34 și 35, 13 ianuarie 2015).
86. Pe de altă parte, reclamantele din acțiunea principală arată că, înainte de intrarea în vigoare a legii de modificare din 2012, au efectuat cheltuieli în vederea adaptării la instituirea noului sistem de exploatare a jocurilor de tip slot-machine, prevăzută de legea de modificare din 2011. Acest sistem de exploatare, care urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 2013, presupunea funcționarea online a jocurilor de tip slot-machine exploatate în sălile de jocuri și conectarea acestora la un server central. Or, această așteptare legitimă ar fi fost suprimată cu efect imediat în urma adoptării legii de modificare din 2012.
87. În această privință, este necesar să se amintească faptul că un operator economic care a făcut investiții costisitoare în scopul de a se conforma sistemului adoptat anterior de legiuitor își poate vedea interesele afectate în mod considerabil printr‑o eliminare anticipată a acestui regim, iar aceasta cu atât mai mult atunci când această eliminare este efectuată în mod neașteptat și imprevizibil, fără să îi lase timpul necesar pentru a se adapta la noua situație legislativă (a se vedea în acest sens Hotărârea Plantanol, C‑201/08, EU:C:2009:539, punctul 52).
88. Revine instanței naționale sarcina de a verifica, ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, dacă legislații naționale precum cele în discuție în litigiul principal îndeplinesc cerințele care decurg din principiul securității juridice și din cel al protecției încrederii legitime.
– Cu privire la dreptul la proprietate
89. Reclamantele din acțiunea principală susțin, de asemenea, că reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal încalcă dreptul de proprietate, consacrat la articolul 17 alineatul (1) din cartă, al operatorilor de săli de jocuri.
90. În această privință, trebuie amintit că o reglementare națională restrictivă în temeiul articolului 56 TFUE este susceptibilă să restrângă și dreptul de proprietate consacrat la articolul 17 din cartă. De asemenea, Curtea a stabilit deja că o restricție nejustificată și disproporționată privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE nu este admisibilă nici în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă, prin raportare la articolul 17 din aceasta (Hotărârea Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctele 57 și 59).
91. În consecință, în speță, examinarea realizată la punctele 56-73 din prezenta hotărâre cu privire la restricția reprezentată de reglementări precum cele în discuție în litigiul principal în temeiul articolului 56 TFUE acoperă și eventualele restrângeri ale exercițiului dreptului de proprietate garantat la articolul 17 din cartă, astfel că nu este necesară o examinare separată în acest temei (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctul 60).
Răspunsul la a treia, a patra, a zecea și a unsprezecea întrebare
92. Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia, la a patra, la a zecea și la a unsprezecea întrebare că restricțiile privind libera prestare a serviciilor care pot decurge din reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal nu pot fi justificate de motive imperative de interes general decât în cazul în care instanța națională concluzionează, în urma unei aprecieri globale a împrejurărilor în care au avut loc adoptarea și punerea în aplicare a acestor reglementări:
– că ele urmăresc în mod real mai întâi obiective legate de protecția consumatorilor împotriva dependenței de jocuri și de lupta împotriva activităților infracționale și frauduloase legate de jocuri, simpla împrejurare că o restricție privind activitățile de jocuri de noroc avantajează în mod accesoriu, prin intermediul unei creșteri a veniturilor fiscale, bugetul statului membru vizat neputând împiedica să se considere că această restricție urmărește mai întâi în realitate astfel de obiective;
– că ele urmăresc aceste obiective în mod coerent și sistematic; și
– că ele îndeplinesc cerințele care decurg din principiile generale de drept al Uniunii, în special din principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și din dreptul de proprietate.
[...]
Cu privire la existența unei obligații de reparare
din partea statului membru vizat
[...]
101. Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a douăsprezecea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 34 TFUE și 56 TFUE au ca obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea lor de către un stat membru, inclusiv prin activitatea sa legislativă, dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări.
104. Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii recunoaște un drept la reparație dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume ca norma de drept încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele lezate (a se vedea în special Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 51, Hotărârea Danske Slagterier, C‑445/06, EU:C:2009:178, punctul 20, și Hotărârea Comisia/Italia, C‑379/10, EU:C:2011:775, punctul 40).
[...]
106. În consecință, trebuie să se răspundă la a cincea și la a douăsprezecea întrebare preliminară că articolul 56 TFUE are drept obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea sa de către un stat membru, inclusiv prin activitatea sa legislativă, dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări, cu condiția ca încălcarea menționată să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea menționată și prejudiciul suferit, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
[...]
111. Prin intermediul celei de a cincisprezecea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă faptul că reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal vizează un domeniu de competența statelor membre afectează răspunsurile care trebuie date la a cincea, la a șaptea, la a douăsprezecea și la a paisprezecea întrebare.
112. Trebuie să se amintească în această privință că, astfel cum s‑a subliniat la punctul 34, statele membre sunt obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și în special a libertăților fundamentale garantate de tratat, care se aplică în situațiile, precum cele în discuție în litigiul principal, care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
113. În aceste condiții, justificările formulate de un stat membru în susținerea unei restricții privind libertățile menționate trebuie interpretate în lumina drepturilor fundamentale, chiar și atunci când această restricție privește un domeniu de competența acestui stat membru, atât timp cât situația vizată intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 21).
114. De asemenea, orice încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de un stat membru, inclusiv atunci când vizează un domeniu de competența acestui stat membru, atrage răspunderea acestuia în măsura în care condițiile amintite la punctul 104 din prezenta hotărâre sunt îndeplinite.”
18. Cauza este încă pendinte în fața Înaltei Curți din Budapesta.
B. Dreptul intern relevant
19. În temeiul art. 26 (3) din Legea privind jocurile de noroc, astfel cum a fost modificat prin Legea privind interzicerea sălilor de jocuri, jocurile de tip slot-machine pot fi operate numai în cazinouri; într-un cazino, doar o singură societate poate să opereze jocuri de tip slot-machine.
Art. 40/A(1) prevede că autorizațiile eliberate anterior pentru exploatarea jocurilor de tip slot-machine în sălile de jocuri au devenit nule și neavenite prin intrarea în vigoare a Legii privind interzicerea sălilor de jocuri.
20. Legea nr. CLXXVII din 2013 privind dispozițiile tranzitorii din noul Cod civil[1] prevede următoarele:
Art. 1
„Cu excepția cazurilor în care prezenta lege stipulează altfel, prevederile Legii nr. V din 2013 privind [noul] Codul civil se aplică în cazul:
(a) faptelor și raporturilor juridice existente;
(b) declarațiilor juridice
după intrarea sa în vigoare.”
Art. 54
„Prevederile din [noul] Codul civil privind răspunderea extracontractuală [...] se aplică pentru orice comportament – inclusiv omisiuni – care cauzează prejudicii după data intrării sale în vigoare. Comportamentul continuu cauzator de prejudicii care a început să se producă înainte de intrarea în vigoare a codului va fi reglementat de normele anterioare, chiar dacă respectivul comportament cauzator de prejudicii încetează sau prejudiciul apare după intrarea în vigoare a codului.”
21. Art. 339 din vechiul Cod civil definește răspunderea extracontractuală și stabilește un termen de prescripție de 5 ani, conform art. 324 alin. (1) din același cod.
22. Jurisprudența consacrată a Curții Supreme (Kúria) în ceea ce privește răspunderea delictuală a statului, a fost rezumată de Curtea de Apel din Budapesta în cauza de principiu nr. EBD2014.P.1 după cum urmează:
„[C]urtea Supremă a hotărât în cauza nr. EBH1999.14 că normele privind răspunderea delictuală nu erau aplicabile legislației, adică unei activități având ca scop adoptarea de norme juridice generale și abstracte de comportament. În cauza de principiu nr. BH1993.312, a considerat, de asemenea, că prejudiciul potențial rezultat din intrarea în vigoare a legii care stabilește o regulă normativă generală nu creează un raport juridic civil de răspundere între legiuitor și presupusa victimă a respectivei legi. [...] În plus, cauza nr. BH1994.31 reflectă, de asemenea, jurisprudența potrivit căreia legiuitorul nu poate fi considerat răspunzător pentru adoptarea de dispoziții normative, cu excepția cazului în care există constatări de fapt suplimentare (többlettényállás).”
În cauza de principiu, astfel de „constatări de fapt suplimentare” constau în concluzia implicită a Curții Constituționale potrivit căreia procesul legislativ în discuție a fost disfuncțional, în măsura în care dispoziția juridică rezultată nu a fost altceva decât o decizie individuală în detrimentul părții reclamante, formulată în termenii unui instrument legislativ.
C. Dreptul relevant al Uniunii Europene
23. Articolul 4 § 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede următoarele:
„În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”
24. Articolul 56 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede, în măsura în care este relevant:
„În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor. [...]”
25. Articolul 267 din TFUE prevede, în măsura în care este relevant:
„Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; [...]”
26. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede următoarele:
Articolul 17 § 1
„Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”
27. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene conține următoarele principii:
„Scopul unei hotărâri preliminare a Curții este de a se pronunța asupra unei probleme de drept, iar decizia respectivă are caracter obligatoriu pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor comunitare și actele în cauză.” (Hotărârea Benedetti, 52/76, EU:C:1977:16, punctul 3 din dispozitiv)
“[O] hotărâre prin care Curtea pronunță o hotărâre preliminară privind interpretarea sau validitatea unui act al unei instituții comunitare răspunde cu autoritate de lucru judecat unei întrebări sau unor întrebări de drept comunitar și are caracter obligatoriu pentru instanța națională în ceea ce privește decizia care urmează să fie pronunțată în acțiunea principală.” (Hotărârea Wünsche, 69/85, EU:C:1986:104, punctul 13)
„În conformitate cu jurisprudența consacrată [...], obligația de a asigura respectarea normelor de drept comunitar revine tuturor autorităților statelor membre în cadrul competențelor acestora [...]. De asemenea, trebuie amintit că interpretarea unei norme de drept comunitar făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 234 CE lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare [...]. Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate [...]. Rezultă că, într‑o cauză precum cea din acțiunea principală, o normă de drept comunitar astfel interpretată trebuie să fie aplicată de către un organ administrativ în cadrul competențelor sale chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii Curții asupra cererii de interpretare [...].” (Hotărârea Willy Kempter, C-2/06, EU:C:2008:78, punctele 34-36)
„În ceea ce privește articolul 4 TUE, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la alineatul (3) al acestui articol, instanțele din statele membre sunt cele care trebuie să asigure protecția jurisdicțională a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii [...]. Articolul 19 alineatul (1) TUE impune, pe de altă parte, statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.” (Hotărârea ClientEarth, EU:C:2014:2382, punctul 52)
„ În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este vădit gravă atunci când aceasta a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care constată încălcarea pretinsă, a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe consacrate a Curții în materia respectivă din care rezultă caracterul ilegal al comportamentului în cauză.” (Hotărârea Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation, C-524/04, EU:C:2007:161, punctul 120; a se vedea, de asemenea, Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, C-446/04, EU:C:2006:774, punctul 214, precum și jurisprudența citată în aceasta)
CAPETE DE CERERE
28. Societățile reclamante au afirmat că retragerea licențelor de a exploata jocuri de tip slot-machine în Ungaria a constituit o ingerință nejustificată în drepturile lor în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, citit separat sau coroborat cu art. 14 din Convenție. În plus, lipsa oricărei căi legale de a contesta respectiva măsură a reprezentat o încălcare a drepturilor lor în temeiul art. 6 și art. 13 din Convenție.
ÎN DREPT
29. Societățile reclamante s-au plâns că retragerea licențelor de a opera săli de joc cu terminale de tip slot-machine a constituit o privare de proprietate nejustificată, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, citit separat și coroborat cu art. 14 din Convenție.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 are următorul cuprins:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Art. 14 are următorul cuprins:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
30. Guvernul a contestat susținerile societăților reclamante. Acesta a susținut, în special, că societățile reclamante nu au epuizat toate căile de atac la nivel intern. În special, acestea ar fi putut – și încă pot – iniția o acțiune în despăgubiri împotriva statului întemeiată pe o încălcare a dreptului Uniunii Europene. Guvernul a susținut că, în absența unei dispoziții în acest sens în instrumentele juridice care stau la baza dreptului Uniunii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dezvoltat în jurisprudența sa principiul conform căruia, în cazul în care un stat membru încalcă dreptul UE – care beneficiază de supremație față de dreptul intern – în special prin neluarea tuturor măsurilor necesare pentru a asigura efectul deplin al UE în cadrul sistemului său juridic intern, acesta este răspunzător față de titularii de drepturi conferite în temeiul dreptului UE [Guvernul a făcut referire la Hotărârea Francovich și alții/Italia (C-6/90 și C-9/90), hotărârea CJUE din 19 noiembrie 1991]. Principiul respectiv a fost extins de CJUE pentru a acoperi pierderile care au avut punctul de plecare în acțiunile sau omisiunile oricărui organ al statului și care au încălcat dreptul UE și, prin urmare, au condus la o încălcare a drepturilor consacrate de dreptul UE [Guvernul a făcut referire la Hotărârea Brasserie du pêcheur (C-46/93) și Factortame Ltd. (C-48/93), hotărârea CJUE din 5 martie 1996]. În astfel de cazuri, imunitatea statelor membre era restrânsă; prin urmare, acestea puteau fi acționate în justiție cu o șansă rezonabilă de succes.
31. Societățile reclamante au susținut că, conform jurisprudenței constante a instanțelor maghiare, legiuitorul nu poate fi acționat în justiție cu succes pentru un prejudiciu cauzat de legislație [acestea au făcut referire la cauza de principiu nr. EBD2014.P.1 (a se vedea supra, pct. 22)]. Prin urmare, o astfel de acțiune nu constituia o cale de atac efectivă care să fie folosită în circumstanțele date. În ceea ce privește afirmația Guvernului potrivit căreia societățile reclamante puteau introduce o acțiune pe motiv de încălcare a dreptului UE, acestea au susținut că obiectul unei astfel de plângeri ar fi diferit față de cel din prezentele cereri, astfel încât nu ar avea nicio legătură cu drepturile ce le revin în temeiul Convenției. De asemenea, au mai afirmat că, încă de la aderarea Ungariei la UE, instanțele maghiare nu au stabilit răspunderea legiuitorului pentru încălcarea dreptului UE. Luând în calcul jurisprudența constantă reiterată în cauza sus-menționată, probabilitatea unui astfel de rezultat era minimă. Având în vedere lipsa totală a unei jurisprudențe relevante și constante, precum și costurile și timpul pe care procedurile suplimentare – și, cel mai probabil, inutile – l-ar impune, societățile reclamante au opinat că o obligație de a continua o acțiune în despăgubiri împotriva legiuitorului ar constitui o sarcină disproporționată care le-ar reveni și ar constitui un obstacol în calea exercitării efective a dreptului lor la o cerere individuală în temeiul art. 34 din Convenție.
32. Art. 35 § 1 din Convenție prevede, în măsura în care este relevant:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute [...].”
33. Aprecierea măsurii în care au fost epuizate căile de atac interne se face în mod normal prin raportare la data la care a fost depusă cererea în fața Curții. Cu toate acestea, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, această regulă face obiectul unor excepții, care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze (a se vedea Baumann împotriva Franței, nr. 33592/96, pct. 47, 22 mai 2001).
34. În speță, Curtea observă că, la scurt timp după depunerea prezentelor cereri, unele dintre societățile reclamante (a se vedea supra, pct. 13) au introdus o acțiune în despăgubiri împotriva statului, solicitând compensații pentru pierderea activității din cauza legislației litigioase, aparent contrară dreptului UE. Celelalte societăți reclamante nu s-au prevalat de această cale legală.
35. În cadrul procedurilor în curs, Înalta Curte din Budapesta a identificat o problemă care ar putea apare în temeiul dreptului UE relevant. A decis apoi să solicite pronunțarea unei hotărâri preliminare din partea CJUE. La acest moment, Curtea ia notă de jurisprudența internă relevantă potrivit căreia adoptarea unor acte cu putere de lege nu creează, în mod normal, o relație de răspundere civilă între legiuitor și cei care pretind apariția unui prejudiciu drept rezultat al respectivei legi (a se vedea supra, pct. 22). Cu toate acestea, în opinia Curții, faptul că Înalta Curte a hotărât să obțină o hotărâre din partea CJUE în loc să soluționeze cauza pe baza acelei jurisprudențe demonstrează că exista o perspectivă rezonabilă ca orice pretinsă răspundere apărută în sarcina statului să fie decisă mai degrabă prin raportare la dreptul relevant al UE decât exclusiv pe baza jurisprudenței instanțelor interne.
36. În hotărârea din 11 iunie 2015, CJUE a hotărât după cum urmează (Cauza C‑98/14):
„Articolul 56 TFUE are drept obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea sa de către un stat membru, inclusiv prin activitatea sa legislativă, dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări, cu condiția ca încălcarea menționată să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea menționată și prejudiciul suferit, aspect a cărui verificare revine instanței naționale”.
37. Curtea observă că hotărârea sus-menționată face trimitere la o posibilă încălcare a principiului libertății de a presta servicii în cadrul Uniunii Europene, pe care legislația contestată l-ar putea cauza. CJUE a reamintit că statele membre ale Uniunii Europene poartă răspunderea față de particularii vizați pentru astfel de încălcări. Art. 56 TFUE a fost interpretat în sensul că permite părților vătămate să solicite despăgubiri pentru prejudiciul rezultat; și este de competența instanțelor interne să aprecieze în acest context dacă încălcarea a fost suficient de gravă și dacă există o legătură de cauzalitate între această încălcare și prejudiciul suferit. În cadrul acestei aprecieri, instanțele interne trebuie să examineze măsurile contestate și din perspectiva art. 17 din Carta drepturilor fundamentale (a se vedea pct. 89-92 din motivarea CJUE, citate supra la pct. 17).
38. Curtea mai observă că, în conformitate cu art. 267 TFUE și cu jurisprudența consacrată a CJUE, o hotărâre preliminară pronunțată de CJUE este obligatorie pentru instanța internă în ceea ce privește interpretarea dispoziției de drept UE în discuție. Hotărârea clarifică și precizează semnificația și domeniul de aplicare al respectivei dispoziții așa cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată la data intrării sale în vigoare. În plus, în conformitate cu principiul „cooperării loiale”, autoritățile din statele membre ale UE au sarcina de a se asigura, în cadrul sferei lor de competență, că normele de drept UE, așa cum au fost interpretate de CJUE, sunt respectate și că drepturile particularilor în temeiul dreptului UE sunt protejate juridic. În consecință, Curtea consideră că orientările furnizate de pronunțarea unei hotărâri preliminare trebuie respectate nu numai în litigiul concret care a dat naștere cererii, ci și, indirect, în alte cazuri, chiar și în cele care se referă la raporturile juridice care au apărut înainte ca CJUE să pronunțe hotărârea în cauză. Curtea observă în acest moment că o încălcare a dreptului comunitar este „suficient de gravă” – în sensul criteriului aplicat constant de CJUE în cauzele care se referă la răspunderea statului pentru încălcările aduse dreptului UE – dacă a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri preliminare sau a jurisprudenței consacrate a CJUE, din care rezultă caracterul ilegal al comportamentului în cauză (pentru principiile relevante din dreptul UE, a se vedea supra, pct. 27).
39. Hotărârea din prezenta cauză oferă o orientare instanțelor maghiare cu privire la criteriile care trebuie să se aplice în cauza aflată pe rolul lor. Potrivit acestei orientări, justificările restricției contestate trebuie să interpretate și în lumina principiilor generale ale dreptului UE, în special în lumina drepturilor fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv art. 17.
40. Rezultă că litigiul pendinte în fața autorităților naționale ar trebui să poată să includă, în cele din urmă, problema justificării pentru presupusa încălcare a drepturilor societăților reclamante parte la litigiu, drepturi garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1. În cursul acestei verificări, jurisprudența consacrată a CJUE și hotărârea preliminară pronunțată în prezenta cauză impun ca instanțele interne să aprecieze, în primul rând, dacă restricțiile îndeplinesc condițiile stabilite în jurisprudența CJUE în ceea ce privește proporționalitatea lor (a se vedea pct. 64 din motivarea CJUE, citată supra, la pct. 17) și dacă acestea sunt compatibile cu drepturile fundamentale garantate de CJUE (a se vedea pct. 74–91 din motivarea CJUE, supra, pct. 17). În special, instanțele interne trebuie să evalueze dacă restricția urmărește în mod real mai întâi obiective legate de protecția consumatorilor împotriva dependenței de jocuri și de lupta împotriva activităților infracționale și frauduloase legate de jocurile de noroc; dacă urmărește aceste obiective în mod coerent și sistematic; și dacă îndeplinește cerințele care decurg din principiile generale de drept al Uniunii, în special din principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și din dreptul de proprietate (a se vedea pct. 92 din motivarea CJUE, supra, pct. 17). În al doilea rând, în cazul unei încălcări a art. 56 TFUE, instanțele interne trebuie, de asemenea, să examineze dacă respectiva încălcare este suficient de gravă și dacă există o legătură directă de cauzalitate între încălcare și prejudiciul suferit.
41. Această metodă de verificare are o strânsă similitudine cu cea aplicată de Curte în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În esență, jurisprudența Curții impune, pentru a fi compatibilă cu norma generală stabilită în prima teză a primului paragraf al art. 1, ca o astfel de ingerință să păstreze un „echilibru just” între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului [a se vedea, printre multe alte autorități, Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 107, CEDO 2000-I, și J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44302/02, pct. 75, CEDO 2007-III]. Cerința unui just echilibru nu va fi îndeplinită în cazul în care persoana implicată este obligată să suporte o povară individuală și excesivă (a se vedea Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69-74, seria A nr. 52).
Curtea observă, în continuare, că evaluarea solicitată de CJUE se bazează în mod explicit, cel puțin în parte, pe jurisprudența Curții (a se vedea pct. 85 din motivarea CJUE, citată supra la pct. 17).
42. Curtea consideră că a-și substitui propria evaluare cu cea a instanțelor interne așa cum recomandă CJUE, fără a aștepta rezultatul procedurilor, ar însemna să-și ignore rolul subsidiar (a se vedea Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, seria A nr. 66, pct. 51).
43. În consecință, Curtea este convinsă că procedura pendinte în instanță oferă o perspectivă rezonabilă de succes societăților reclamante de a-și vedea capetele de cerere judecate pe fond și, eventual, de a obține despăgubiri. Prin urmare, procedura ar putea, în aceste circumstanțe, să remedieze eventuala încălcare a drepturilor reclamantelor în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, citit separat și coroborat cu art. 14 din Convenție și constituie, așadar, o cale de atac efectivă care trebuie utilizată în sensul art. 35 § 1 din Convenție.
Rezultă că cererile trebuie respinse ca premature în ceea ce privește societățile reclamante ale căror cauze sunt în prezent pe rolul Înaltei Curți din Budapesta, în măsura în care se referă la art. 1 din Protocolul nr. 1, citit separat și coroborat cu art. 14 din Convenție.
44. În plus, în ceea ce privește restul societăților reclamante, Curtea este convinsă că, având în vedere hotărârea CJUE (a se vedea supra, pct. 23, 27 și 38), acestea au și ele posibilitatea de a depune o cerere similară cu cea actuală și astfel să se prevaleze de o cale de atac prin care, de asemenea, să le fie soluționate cererile.
Rezultă că cererile lor trebuie să fie respinse pentru neepuizarea căilor de atac naționale, în măsura în care se referă la art. 1 din Protocolul nr. 1, citit separat și coroborat cu art. 14 din Convenție.
45. În sfârșit, în principiu din același motiv, și anume posibilitatea de a dispune de o cale legală capabilă să ofere un remediu adecvat, capetele de cerere în temeiul art. 6 și art. 13 din Convenție referitoare la presupusa lipsă de acces la o instanță sau absența unei căi de atac sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie să fie respinse, conform art. 35 § 4 din Convenție.
46. Pe scurt, Curtea concluzionează că cererile trebuie respinse, în temeiul art. 35 § 3, art. 35 § 1 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererile inadmisibile.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 1 octombrie 2015.
Abel CamposGuido Raimondi
Grefier adjunctPreședinte
ANEXĂ
Nr.
Cererea nr.
Depusă la
Reclamant
Sediu social/Cetățenie
Reprezentat de
23265/13
04/04/2013
LAURUS INVESTI UNGARIA KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
CONTINENTAL HOLDING CORPORATION
societate înființată în temeiul legislației din California, SUA, cu sediul în Beverly Hills
Péter KÖVES
23853/13
05/04/2013
BERLINGTON HUNGARY TANÁCSADÓ ÉS SZOLGÁLTATÓ KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
LIXUS SZERENCSEJÁTÉK SZERVEZŐ KFT
a Hungarian limited liability company based in Budapest
LIXUS PROJEKT SZERENCSEJÁTÉK SZERVEZŐ KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
LIXUS INVEST SZERENCSEJÁTÉK SZERVEZŐ KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
CITY-WIN SZERENCSEJÁTÉK SZERVEZŐ KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
MEGAPOLIS TERMINAL SZOLGÁLTATÓ KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
András GRÁD și László András KELEMEN
24262/13
05/04/2013
TAYLOR’S KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
NEW STAR PLAY KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
STAR GAME KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
NEW CARADMON KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
CARADMONICA KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
NEW STAR GAME KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
András GRÁD
25087/13
04/04/2013
A. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Putnok
J. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Putnok
K. ZMRT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
L. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Szentes
M. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
S. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Budapesta
S. C. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Debrecen
S. J. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Debrecen
SZ. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Újfehértó
T. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Gyulaháza
T. D. KFT
societate cu răspundere limitată maghiară cu sediul la Szentes
Dániel András KARSAI
25095/13
08/04/2013
SOLUȚII DE JOCURI CREATIVE KFT
o societate cu răspundere limitată cu sediul în Csomád
Zsolt LAJER
25102/13
05/04/2013
J. M. KFT
o societate cu răspundere limitată cu sediul la Szeged
Dániel András KARSAI
[1] Noul Cod civil a intrat în vigoare la 15 martie 2014.
Full & Egal Universal Law Academy