©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 28841/09
Andrei Ioan LEŞ
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită la 13 septembrie 2016 într-o cameră compusă din Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători,
şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea sus-menţionată introdusă la 19 mai 2009,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Andrei Ioan Leş, este resortisant român, s-a născut în 1974 şi locuieşte în Baia Mare.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. Prin rechizitoriul din 29 martie 2007, reclamantul, şef serviciu în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Maramureş, a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice şi instigare la fals intelectual. Acesta era acuzat că solicitase funcţionarilor din serviciul său să anuleze două procese-verbale de contravenţie prin care se aplicau amenzi în cazul a două societăţi comerciale şi să redacteze noi procese-verbale prin care societăţile să fie obligate la plata unor amenzi cu un cuantum mai mic.
5. Prin hotărârea din 20 decembrie 2007, Judecătoria Baia Mare a pronunţat achitarea reclamantului pentru infracţiunea de abuz în serviciu, dar l-a condamnat la plata unei amenzi penale pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
Cu privire la acuzaţia de abuz în serviciu, instanţa a considerat, pe baza declaraţiilor martorilor, a listei de apeluri telefonice ale reclamantului şi a mai multor documente, că acesta îşi încălcase în mod deliberat obligaţiile profesionale. Cu toate acestea, instanţa a observat că infracţiunea de abuz în serviciu presupune ca actul interzis să provoace fie un prejudiciu, fie o tulburare însemnată bunului mers al unei instituţii publice. Or, în speţă, instanţa a considerat că anularea celor două procese-verbale nu cauzase niciun prejudiciu întrucât amenzile nu dobândiseră un caracter cert. În acest sens, instanţa a indicat că, în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, o creanţă care rezultă dintr-o amendă contravenţională dobândeşte caracter cert fie după executarea sa voluntară, fie la expirarea termenului prevăzut pentru formularea plângerii împotriva sa, fie, după caz, ulterior respingerii definitive a unei asemenea plângeri. În speţă, amenda contravenţională fiind încă susceptibilă de anulare, instanţa a concluzionat că nu fusese cauzat niciun prejudiciu material efectiv şi că nu fusese identificată nicio tulburare însemnată în bunul mers al instituţiei.
6. Prin hotărârea din 24 iulie 2008, Tribunalul Maramureş a respins apelul reclamantului şi al parchetului şi a menţinut hotărârea pronunţată de judecătorie.
7. Parchetul şi reclamantul au introdus recurs împotriva acestei hotărâri în faţa Curţii de Apel Cluj.
8. Curtea de apel l-a ascultat pe reclamant şi pe alt inculpat. În această etapă nu a fost administrată nicio altă probă.
9. Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a anulat hotărârile pronunţate de instanţele inferioare şi, pronunţându-se pe fond, l-a condamnat pe reclamant la zece luni de închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu şi instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual. În acest sens, curtea de apel a constatat că judecătoria stabilise că reclamantul îşi încălcase în mod deliberat obligaţiile profesionale. Apoi, a observat că tocmai infracţiunea comisă de reclamant împiedicase recuperarea amenzilor aplicate prin procesele-verbale anulate, şi că acest fapt cauzase un prejudiciu instituţiei publice. În consecinţă, a hotărât, contrar instanţelor inferioare, că în speţă erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea de apel a adăugat că era obligată să corecteze „erorile de fapt strecurate” în hotărârile anterioare.
B. Dreptul intern relevant
10. Dispoziţiile relevante ale Codului penal prevăd următoarele:
Art. 248
(Abuz în serviciu contra intereselor publice)
„Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. ”
11. Prevederile relevante în speţă din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor şi referitoare la competenţele instanţelor de apel şi de recurs sunt prezentate în cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).
CAPĂT DE CERERE
12. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil.
ÎN DREPT
13. Reclamantul susţine că, pentru a-l condamna pentru abuz în serviciu şi pentru a anula hotărârile anterioare, Curtea de Apel Cluj a reexaminat fondul acuzaţiilor în fapt şi în drept. Reclamantul consideră că acest lucru a implicat o examinare a tuturor mijloacelor de probă administrate, inclusiv declaraţiile martorilor, care, după părerea sa, sunt probe determinante în cauză. Acesta se plânge că a fost condamnat pentru abuz în serviciu de Curtea de Apel Cluj chiar dacă fusese achitat de aceasta acuzaţie de instanţele inferioare, pe baza declaraţiilor martorilor pe care aceasta nu-i ascultase niciodată. Citând jurisprudenţa Găitănaru menţionată anterior, acesta susţine că prin condamnarea sa a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. Acesta reproşează Curţii de Apel Cluj că a considerat că era obligaţia sa să corecteze „ erorile de fapt strecurate” în hotărârile anterioare (pct. 9 supra),şi nu s-a limitat la analizarea unei simple chestiuni de drept. În părţile sale relevante, art. 6 § 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. ”
14. Guvernul menţionează că problemele examinate de Curtea de Apel Cluj cu scopul de a-l condamna pe reclamant aveau caracter strict juridic. După părerea sa, necesitatea de a se stabili dacă anularea abuzivă a unui proces-verbal de contravenţie, împotriva căruia se poate formula o plângere, putea cauza un prejudiciu instituţiei care îl întocmise, implică interpretarea prevederilor dreptului naţional. În aceste condiţii, Guvernul consideră că instanţa de apel nu a fost sesizată în vederea realizării unei noi interpretări a declaraţiilor administrate în faţa judecătoriei. Guvernul arată că această instanţă stabilise deja că reclamantul îşi încălcase în mod deliberat obligaţiile profesionale şi îl achitase doar în temeiul caracterului incert al creanţei publice. Guvernul argumentează că cel din urmă aspect nu putea fi clarificat prin ascultarea de martori. Acesta consideră că respectivele concluzii la care a ajuns Curtea în cauza Găitănaru menţionată anterior nu se aplică în speţă.
15. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în procedura judecării apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză: trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competenţelor instanţei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).
16. Curtea subliniază că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, acesta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit (a se vedea, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134 ; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000‑VIII; Dondarini împotriva Saint-Marin, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, şi Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Găitănaru, menţionată anterior, pct. 34-35 ; Dan împotriva Moldovei, nr. 8999/07, pct. 30-35, 5 iulie 2011, şi Hogea împotriva României, nr. 31912/04, pct. 52-54, 29 octombrie 2013).
17. Curtea reaminteşte, de asemenea, că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern, că, în principiu, instanţele naţionale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea, precum şi că rolul încredinţat Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, „deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţionale să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor [...], circumstanţe excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).
18. Revenind la faptele prezentei speţe, Curtea subliniază că, deşi Curtea de Apel Cluj l-a ascultat pe reclamant în persoană, aceasta l-a condamnat fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor audiaţi de primă instanţă.
19. În această privinţă, Curtea observă că, în cauze similare, a constatat deja că în sistemul judiciar românesc, competenţa instanţelor sesizate cu judecarea recursului nu era limitată doar la examinarea chestiunilor de drept [a se vedea, a contrario, Meftah şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, pct. 42, CEDO 2002—VII]. Astfel, Curtea a constatat că procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond şi că instanţa de recurs putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului pronunţată de instanţa inferioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză, administrând după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr.o 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 30 şi Marius Dragomir împotriva României, nr. 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015).
20. În speţă, Curtea de Apel Cluj s-a prevalat de această ultimă posibilitate dar, cu excepţia ascultării reclamantului şi a celuilalt inculpat, aceasta nu a examinat noi elemente de probă. Cu toate acestea, Curtea observă că instanţa de apel nici nu a procedat la o nouă interpretare a faptelor, nici nu a dat o nouă conotaţie acţiunilor reclamantului. Astfel, existenţa faptelor imputate reclamantului şi cea a elementului intenţional al infracţiunii au fost stabilite cu certitudine de judecătorie (pct. 5 supra). În opinia Curţii, atunci când a examinat caracterul cert sau incert al creanţelor care decurg din procesele-verbale anulate, curtea de apel s-a limitat – astfel cum susţine Guvernul (pct. 14 supra) – la simpla apreciere a unei chestiuni de drept. Faptul că instanţa de apel ar fi declarat că realizase corectarea „erorilor de fapt strecurate” în hotărârile anterioare (pct. 9 supra) nu ar infirma această concluzie. Astfel, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie, ceea ce este important este ca drepturile prevăzute de Convenţie să fie protejate efectiv oricare ar fi terminologia folosită de instanţe.
21. Pe de altă parte, doar după ce a răsturnat concluziile instanţelor inferioare cu privire la această chestiune de drept, curtea de apel a pronunţat condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Or, în această privinţă, reclamantul, fiind reprezentat de un avocat, a putut să-şi expună argumentele. În plus, reclamantul nu a furnizat elemente care să permită să se considere că o nouă ascultare a martorilor ar fi utilă în această etapă.
22. În concluzie, ţinând cont de abordarea urmată, în speţă, de Curtea de Apel Cluj şi de proceduri, considerate în ansamblu, Curtea nu identifică nicio aparenţă a încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2016.
PREȘEDINTEGrefier adjunct
Paulo Pinto de AlbuquerqueAndrea Tamietti
Full & Egal Universal Law Academy