Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 31856/07
depusă de Ion MANASCURTA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 14 februarie 2012, în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 13 iulie 2007,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Ion Mânăscurtă, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1959 şi care locuieşte în Talmaza. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl Grigore Botezat, un avocat din Ştefan-Vodă. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
1. Decizia pronunţată la nivel naţional în favoarea reclamantului şi executarea acesteia
2. Faptele cauzei pot fi rezumate în felul următor.
3. Reclamantul este un fermier, care a înregistrat la consiliul local din Talmaza o întreprindere menită să opereze o fermă de oi pe care reclamantul ulterior a achiziţionat-o. Lotul de pământ de lângă fermă, cu o suprafaţă totală de 15 ha, era în folosinţa lui L.C. pentru o perioadă de 20 ani, în baza unui contract de arendă încheiat cu consiliul local la 30 ianuarie 2003. La 12 august 2003, reclamantul a convenit cu L.C. că îl va substitui pe cel din urmă în contractul de arendă semnat cu consiliul local. Reclamantul intenţiona să folosească lotul de pământ în calitate de păşune pentru ferma sa.
4. La 28 mai 2006, consiliul local a adoptat o decizie prin care a anulat contractul de arendă din 30 ianuarie 2003 şi decizia sa din 18 mai 2006.
5. Reclamantul a depus o acţiune în instanţa de judecată împotriva consiliului local solicitând anularea de către acesta a deciziei din 28 mai 2006.
6. La 11 decembrie 2006, Judecătoria Ştefan-Vodă a hotărât în favoarea reclamantului şi a obligat consiliul local să delimiteze hotarele lotului de pământ de 15 ha folosit de reclamant în condiţiile contractului de arendă şi să nu creeze obstacole reclamantului în folosinţa acestuia, precum şi să-i elibereze reclamantului toate actele necesare pentru reconstrucţia fermei. Decizia a fost menţinută în apel de Curtea de Apel Bender la 16 ianuarie 2007. În ciuda eforturilor reclamantului de a obţine executarea deciziei definitive pronunţate în favoarea sa, aceasta nu a fost executată până în prezent.
2. Hotărârea pilot Olaru and others şi consecinţele acesteia pentru cauze similare
7. La 28 iulie 2009, Curtea a pronunţat hotărârea pilot Olaru and others (a se vedea Olaru and Others v. Moldova, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 şi 13136/07, 28 iulie 2009) în care ea a constatat, inter alia, că problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti naţionale, prin care s-a acordat spaţiu locativ de stat diferitor categorii de persoane, a relevat existenţa unei „probleme sistemice”. Curtea a hotărât, inter alia, că statul pârât trebuie să instituie un recurs intern efectiv care să asigure o redresare adecvată şi suficientă pentru neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea Olaru and others, citată mai sus, § 58 şi punctul 4 al dispozitivului hotărârii).
3. Introducerea unui remediu intern nou şi evoluţiile ulterioare
8. La 20 septembrie 2011, Guvernul Moldovei a informat Curtea că la 1 iulie 2011 a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr. 87), prin care a fost instituit un remediu împotriva problemei neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi împotriva problemei duratei nerezonabile a procedurilor.
9. La 29 septembrie 2011, Grefierul Curţii a informat reclamantul din această cauză şi toţi reclamanţii care se află într-o situaţie similară despre noul remediu, întrebându-i dacă ei intenţionează să facă uz de acest remediu în termenul de şase luni stabilit de Legea nr. 87 (a se vedea paragraful 11 de mai jos). Atenţia reclamanţilor a fost atrasă asupra faptului că potrivit articolului 35 § 1 al Convenţiei, Curtea poate examina o chestiune doar după epuizarea tuturor căilor interne de recurs şi omisiunea de a respecta această regulă ar putea reprezenta motiv pentru declararea cererii inadmisibile.
10. Printr-o scrisoare din 6 noiembrie 2011 reclamantul a informat Curtea că intenţionează să facă uz de noul remediu şi că deja a iniţiat proceduri în baza Legii nr. 87. El nu a disputat eficienţa noului remediu
B. Dreptul intern relevantă
11. Potrivit Legii nr. 87, orice persoană ce consideră că i-a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti poate adresa în instanţă de judecată o cerere de chemare în judecată privind constatarea unei astfel de încălcări şi repararea prejudiciului cauzat. Potrivit articolului 1 al Legii, aceasta trebuie interpretată şi aplicată prin prisma legislaţiei naţionale, a prevederilor Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii. Potrivit articolului 4 al Legii, cererea de chemare în judecată se examinează de instanţa de judecată sesizată în cel mult 3 luni de la depunerea sa. Articolul 5 al Legii prevede că
în urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, instanţa de judecată decide asupra acordării unei satisfacţii echitabile în contul reparării prejudiciului moral, material, precum şi a costurilor şi a cheltuielilor de judecată. Articolul 6 al Legii simplifică procedura de executare a hotărârilor adoptate în conformitate cu legea, astfel încât de la reclamanţi nu se mai cere depunerea altor cereri sau îndeplinirea altor formalităţi. Potrivit articolului 7 al Legii, persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu o pretinsă încălcare a dreptului lor la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, în a cărei privinţă Curtea Europeană nu a decis asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, pot cere despăgubiri în instanţe de judecată naţionale, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
12. În acelaşi timp, Codul de procedură civilă a fost modificat în sensul reducerii numărului de instanţe de apel de la două la una şi scutirii de la plata taxei de stat pentru asemenea procese.
PRETENŢII
13. Referindu-se la articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, reclamantul s-a plâns de faptul că statul nu a asigurat executarea unor hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea sa.
ÎN DREPT
14. Mai întâi, Curtea va determina faptul dacă reclamantul a respectat regula epuizării căilor interne de recurs stabilită de articolul 35 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
“1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”
15. Curtea reiterează că scopul regulii privind epuizarea căilor interne de recurs este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau a soluţiona – de obicei prin intermediul sistemului său judecătoresc – violările pretinse împotriva lor înainte ca aceste pretenţii să fie formulate în faţa Curţii. În consecinţă, statele nu sunt obligate să răspundă pentru acţiunile lor în faţa unei instanţe internaţionale, înainte de a avea posibilitatea de a rezolva chestiunile respective prin intermediul propriului sistem juridic. Această regulă se bazează pe presupunerea, reflectată în articolul 13 al Convenţiei – cu care aceasta este înrudită – că există un remediu efectiv disponibil în privinţa încălcării pretinse din sistemul naţional. Astfel, un aspect important al principiului este că mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie este subordonat sistemelor naţionale care asigură protecţia drepturilor omului (a se vedea, printre multe altele, Handyside v. the United Kingdom, 7 decembrie 1976, § 48, Series A nr. 24; Akdivar and Others v. Turkey, 16 septembrie 1996, § 65, Reports of Judgments and Decisions 1996‑IV; şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, § 37, ECHR 1999‑I).
16. Cu toate acestea, unicele remedii obligatorii impuse de articolul 35 al Convenţiei sunt cele care se referă la violările pretinse şi care sunt în acelaşi timp disponibile şi suficiente. Existenţa unor asemenea remedii trebuie să fie suficient de sigură nu doar în teorie, dar şi în practică, pentru că în caz contrar acestea nu vor fi suficient de accesibile şi efective (a se vedea Akdivar and Others, citată mai sus, § 66, şi Dalia v. France, 19 februarie 1998, § 38, Reports 1998‑I). Suplimentar, potrivit “principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional”, ar putea să existe circumstanţe deosebite care l-ar putea absolvi pe reclamant de la obligaţia de a epuiza căile interne de recurs disponibile (a se vedea Van Oosterwijck v. Belgium, 6 noiembrie 1980, § 36, Series A nr. 40, şi Akdivar and Others, citată mai sus, § 67). Totuşi, existenţa unor simple dubii în privinţa şanselor de succes ale unui remediu specific, care nu este în mod evident ineficient, nu este un motiv valabil pentru neepuizarea căilor interne de recurs (a se vedea Van Oosterwijck, citată mai sus, § 37; Akdivar and Others, citată mai sus, § 71; şi Brusco v. Italy (dec.), nr. 69789/01, ECHR 2001‑IX).
17. O apreciere a faptului dacă au fost epuizate căile interne de recurs este în mod normal efectuată cu referinţă la data la care a fost depusă cererea la Curte. Totuşi, această regulă are excepţii care ar putea fi justificate de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea Baumann v. France, nr. 33592/96, § 47, 22 mai 2001; Nogolica v. Croatia (dec.), nr. 77784/01, ECHR 2002‑VIII; Andrášik and Others v. Slovakia (dec.), nr. 57984/00, 60226/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00 şi 68563/01, ECHR 2002‑IX; Charzyński v. Poland (dec.), nr. 15212/03, § 35, ECHR 2005‑V; Grzinčič v. Slovenia, nr. 26867/02, §§ 106-111, 3 mai 2007; şi Eskilsson v. Sweden (dec.), nr. 14628/08, 24 ianuarie 2012).
18. Curtea notează că reclamantul a fost de acord să facă uz de noul remediu şi că procedurile iniţiate de el în baza Legii nr. 87 sunt pendinte. Reclamantul nu a disputat eficienţa noului remediu. În acest sens, Curtea reiterează că în hotărârea Balan v. Moldova ((dec.), nr. 44746/08, 24 ianuarie 2012), ea a constatat că noul remediu introdus prin Legea nr. 87 avea scopul să soluţioneze problema executării cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti şi că acesta nu era inefectiv. De asemenea, s-a constatat că în ciuda faptului că noul remediu a devenit disponibil după depunerea acestei cereri, reclamantul era obligat să facă uz de acesta şi că aplicarea acestuia nu a reprezentat o povară excesivă pentru reclamant şi pentru ceilalţi reclamanţi aflaţi în poziţie similară.
19. Având în vedere constatările sale în cauza Balan, Curtea conchide că reclamantul din această cauză trebuia de asemenea să se conformeze cerinţei articolului 35 § 1 al Convenţiei şi să epuizeze noua cale internă de recurs în baza Legii nr. 87. Ea notează, totuşi, că acest proces nu a fost finisat de către reclamant.
20. Prin urmare, cererea sa trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei ca urmare a neepuizării căilor interne de recurs.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy