©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 23625/04
Ioana MARDALE
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 7 mai 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 17 mai 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
având în vedere decizia Preşedintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament), în urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamanta, doamna Ioana Mardale, este cetăţean român, s-a născut în 1955 şi locuieşte în Brăila. Aceasta este reprezentată în faţa Curţii de Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO), organizaţie neguvernamentală cu sediul în Bucureşti.
2. Guvernul român („Guvernul) a fost reprezentat de Agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Închirierea şi cumpărarea unui apartament de către reclamantă
4. La 31 mai 1991, a fost încheiat un contract de închiriere a unui apartament din Brăila între reclamantă şi Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Privat Brăila, administrator al imobilelor aparţinând statului.
5. La 29 septembrie 1994, reclamanta a încheiat cu Brailoc un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul sus-menţionat. Reclamanta a plătit un avans de 10 % din preţ, respectiv 25 000 lei (ROL), precum şi un comision de 1,5 %, respectiv 3 700 ROL. Pentru a plăti restul sumei, aceasta s-a angajat să contracteze un împrumut de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni („CEC”), transferul de proprietate fiind condiţionat de plata restului de preţ.
6. Reclamanta susţine că la 20 ianuarie 1997 a plătit ultima rată. La aceeaşi dată, un funcţionar al Brailoc a întocmit un proces-verbal de punere în posesie a apartamentului.
2. Acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1994
7. La 28 septembrie 2000, Direcţia Serviciilor Publice Brăila („DSPB”), care i-a succedat lui Brailoc în 1995, a sesizat Judecătoria Brăila cu o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru neplata preţului.
8. Prin hotărârea din 8 decembrie 2000, judecătoria a admis acţiunea introdusă de DSPB, constatând neplata preţului. Instanţa a dispus rezoluţiunea contractului şi obligarea reclamantei de a lăsa în deplină proprietate şi posesie, precum şi obligarea DSPB de a restitui reclamantei avansul şi comisionul plătite la data încheierii contractului.
9. Reclamanta a declarat apel, susţinând că solicitase autorizaţia Brailoc de a plăti suma în rate lunare plătite direct vânzătorului, fără a mai fi necesară contractarea unui împrumut, că solicitarea sa fusese acceptată în octombrie 1994 şi că de la data respectivă până în ianuarie 1997 achitase preţul integral. În susţinerea sa, aceasta a prezentat cinci chitanţe şi procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 (supra, pct. 6).
10. Prin decizia din 12 septembrie 2001, Tribunalul Brăila a admis apelul reclamantei şi a respins acţiunea DSPB. Tribunalul a reţinut că, în perioada decembrie 1994 – ianuarie 1997, reclamanta plătise rate lunare însumând 221 660 ROL, plus avansul de 25 000 ROL, preţul apartamentului fiind de 250 472 ROL.
11. Împotriva deciziei sus-menţionate, DSPB a declarat recurs la Curtea de Apel Galaţi, susţinând că acele chitanţe şi procesul-verbal prezentate de reclamantă pentru a justifica plata ratelor erau false şi că, în orice caz, aceasta nu ar fi plătit decât 244 332 ROL, o sumă inferioară preţul apartamentului. Referitor la caracterul fals al documentelor prezentate, DSPB a declarat că acele chitanţe fie purtau antetul Brailoc, deşi aceasta fusese succedată de DSPB din 1995, fie antetul CEC, de la care reclamanta nu a contractat niciun împrumut. În plus, procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 purta semnătura lui A.C., care nu mai era salariat al DSPB la data respectivă.
12. La 28 noiembrie 2002, la cererea reclamantei, curtea de apel a suspendat judecata, în temeiul art. 244 alin. (1) din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea judiciară a plângerii penale pentru fals, prin care DSPB a sesizat parchetul la 5 noiembrie 2001 (infra, pct. 22).
13. Cu toate acestea, 24 octombrie 2003, DSPB a solicitat repunerea pe rol a cauzei pe motiv că reclamanta fusese trimisă în judecată prin rechizitoriul parchetului din 14 octombrie 2003. DSPB a prezentat în copie rechizitoriul, raportul de expertiză tehnico-ştiinţifică grafologică întocmit de poliţia judiciară şi expertiza criminalistică efectuată de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti.
14. La o dată neprecizată, curtea de apel a decis repunerea pe rol a cauzei.
15. În timpul şedinţei din 18 noiembrie 2003, reclamanta a solicitat suspendarea judecăţii întrucât procedura penală declanşată împotriva sa era încă pendinte. Curtea a respins cererea de suspendare, motivând că în cazul în care reclamanta ar fi achitată de învinuirile de fals, ar avea posibilitatea de a formula o cerere de revizuire. Pe fond, DSPB a insistat asupra faptului că expertiza grafologică efectuată în cazul de faţă dovedea că acele chitanţe prezentate de reclamantă erau false. În replică, reclamanta a declarat că, în afara propriei sale semnături, nu s-a mai folosit nicio probă de semnătură ca element de comparaţie în cadrul expertizei grafologice.
16. Prin decizia definitivă din 18 noiembrie 2003, curtea de apel a admis recursul DSPB şi a confirmat hotărârea Judecătoriei Brăila din 8 decembrie 2000. Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu plătise preţul apartamentului. Instanţa s-a exprimat după cum urmează:
„Prin rechizitoriul nr. 3248/P/2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus trimiterea în judecată a inculpatei, Mardale Ioana, pentru infracţiunile de fals şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 288 alin. (1) şi art. 291 C. pen., în urma constatării că aceasta a falsificat procesul-verbal nr. 746 din 20 ianuarie 1997 de repunere în posesie a apartamentului, precum şi chitanţele nr. 5307 din 30 iunie 1995, nr. 2437 din 20 decembrie 1994, nr. 4410 din 23 martie 1996, nr. 526 din 15 ianuarie 1997 şi nr. 575 din 20 ianuarie 1997, cu scopul de a justifica plata preţului apartamentului, fapt dovedit de expertizele grafologice efectuate în speţă.
Astfel, hotărârea pronunţată în apel nu este legală [din moment ce] persoana în cauză nu a plătit preţul apartamentului.”
3. Rezilierea contractului de închiriere încheiat în 1991
17. La 20 august 2000, DSPB a sesizat instanţele cu o primă acţiune având ca obiect rezilierea contractului de închiriere încheiat de reclamantă în 1991, evacuarea acesteia din apartament şi plata chiriilor pentru perioada ianuarie 1999 – iulie 2000. În cursul procedurii, DSPB a renunţat la pretenţiile privind rezilierea contractului şi evacuarea din apartament. Prin hotărârea definitivă din 15 noiembrie 2004, Judecătoria Brăila a respins acţiunea introdusă de DSPB. Curtea nu a fost pusă în posesia acestei hotărâri.
18. La 15 iunie 2005, DSPB a sesizat instanţele cu o a doua acţiune având ca obiect rezilierea contractului de închiriere, evacuarea reclamantei din apartament şi plata chiriilor pentru perioada ianuarie 2000 – iunie 2005.
19. Prin sentinţa din 5 septembrie 2006, Judecătoria Brăila a respins cererile pentru rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea reclamantei, considerând că închirierea încetase deja în momentul cumpărării apartamentului de către reclamantă. Rezilierea acestui ultim contract prin decizia definitivă a Curţii de Apel Galaţi din 18 noiembrie 2003 nu i-a reatribuit acesteia din urmă calitatea de locatară. Totuşi, întrucât reclamanta a continuat să locuiască în apartament ulterior acestei date, cererea privind plata chiriilor a fost admisă de instanţă pentru perioada noiembrie 2003 – iunie 2005.
20. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri în faţa Tribunalului Brăila.
21. În şedinţa din 24 aprilie 2007, tribunalul a suspendat judecata, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea judiciară a plângerii penale pentru fals, prin care DSPB a sesizat parchetul la 5 noiembrie 2001 (infra, pct. 22). Curtea nu a fost informată despre rezultatul acestei proceduri.
4. Procedura penală declanşată împotriva reclamantei
22. La 5 noiembrie 2001, DSPB a depus plângere penală împotriva reclamantei pentru fals şi uz de fals. DSPB susţinea că reclamanta prezentase, în cadrul procedurii având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, un proces-verbal şi chitanţe falsificate.
23. La 8 martie 2002, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantei.
24. La 18 iulie 2002, poliţia judiciară a judeţului Brăila a întocmit un raport de expertiză grafologică. În raport se constata că trei dintre chitanţele în litigiu prezentau modificări efectuate de reclamantă. La 12 noiembrie 2002, un nou raport a arătat că procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 fusese de asemenea scris de reclamantă. Ca urmare a obiecţiilor formulate de reclamantă, poliţia a dispus efectuarea unei expertize grafologice. La 17 iunie 2003, expertiza efectuată de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti a confirmat că procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 fusese scris de reclamantă.
25. Audiată de organele de urmărire penală, reclamanta a declarat că plăţile fuseseră efectuate, în realitate, de către tatăl ei în numele ei.
26. La 6 octombrie 2003, reclamantei i s-a făcut prezentarea materialului de urmărire penală.
27. Prin rechizitoriul din 14 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus declanşarea acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantei pentru fals şi uz de fals. În baza probelor aflate la dosar, în special a rapoartelor de expertiză şi a expertizei efectuate, parchetul a considerat că reclamanta falsificase chitanţele şi procesul-verbal în litigiu, modificând mai multe chitanţe şi un proces-verbal cu privire la un apartament pe care tatăl său îl cumpărase de la Brailoc în aceeaşi perioadă. Pe aceste documente, reclamanta modificase numele, numărul, data, suma plătită, precum şi adresa apartamentului pentru care se făcuse plata. În schimb, antetul documentelor nu a fost schimbat. De asemenea, parchetul a constatat că una dintre chitanţe provenea de la CEC, instituţie bancară de la care reclamanta, în cele din urmă, nu contractase niciun împrumut. Mai mult, procesul-verbal din 20 ianuarie 1997 avea numărul 746, deşi ultimul proces-verbal întocmit de DSPB în 1997 avea numărul 586. În fine, funcţionarul A.C., care ar fi semnat procesul-verbal, nu mai era salariat DSPB la acea dată. Parchetul a constatat că tot din probele aflate la dosar reieşea că reclamanta nici măcar nu semnase contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului în 1994 şi că se angajase prin declaraţii scrise, făcute în aprilie şi mai 2000, să plătească chiriile datorate.
28. După un prim ciclu procesual încheiat cu o hotărâre de casare cu trimitere, cauza a fost repusă pe rolul Judecătoriei Brăila la 5 iulie 2005. Judecătoria a dispus, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize grafologice asupra celor două chitanţe care nu făcuseră încă obiectul niciunei expertize. La 26 martie 2007, o nouă expertiză efectuată de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti a stabilit că acele două chitanţe, acoperite parţial de cerneală, nu au fost completate de reclamantă.
29. Prin hotărârea din 25 mai 2007, în baza unui nou raport de expertiză grafologică, judecătoria a achitat-o pe reclamantă. Cu toate acestea, instanţa a decis, în temeiul art. 348 din Codul de procedură penală, desfiinţarea înscrisurilor ca fiind false, respectiv a chitanţelor şi a procesului-verbal din 20 ianuarie 1997, care făcuseră obiectul expertizelor efectuate în 2002.
30. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2008, Tribunalul Brăila, în urma apelului declarat de parchet, a anulat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a condamnat-o pe reclamantă la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru fals şi uz de fals. Instanţa a menţinut anularea documentelor indicate de judecătorie. Tribunalul a considerat că cele două chitanţe care au făcut obiectul expertizei din 2007 nu au fost datate sau identificate numeric şi că, în orice caz, nu fuseseră luate în considerare în momentul administrării probelor; în consecinţă, le-a scos din dosar. În schimb, tribunalul a constatat că expertizele asupra celor trei chitanţe şi a procesului-verbal din 20 ianuarie 1997 făceau posibilă constatarea că respectivele documente fuseseră falsificate de către reclamantă.
31. Prin hotărârea din 25 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi a anulat hotărârea pronunţată în apel pe motivul nerespectării dreptului la apărare al reclamantei, care nu fusese asistată de avocatul său ales în timpul mai multor şedinţe.
32. În urma reexaminării cauzei, Tribunalul Brăila a admis, prin hotărârea din 11 decembrie 2009, apelul parchetului, a anulat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a confirmat măsura anulării chitanţelor şi a procesului-verbal. Cu toate acestea, tribunalul a constatat prescripţia răspunderii penale şi, în consecinţă, a dispus încetarea procesului.
33. Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei din 11 decembrie 2009, solicitând continuarea procesului penal şi achitarea sa.
34. Prin decizia definitivă din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul reclamantei şi a confirmat hotărârea din 11 decembrie 2009 a Tribunalului Brăila. Făcând referire la probele aflate la dosar, curtea de apel a reţinut că reclamanta falsificase chitanţele şi procesul-verbal.‑{}‑
5. Evacuarea reclamantei din apartament
a) Punerea în executare silită a hotărârii din 8 decembrie 2000 pronunţate de Judecătoria Brăila
35. La 12 martie 2004, DSPB a solicitat executarea silită a hotărârii definitive din 8 decembrie 2000 pronunţate de Judecătoria Brăila (supra, pct. 8). Cererea a fost încuviinţată prin încheierea din 29 martie 2004 a Judecătoriei Brăila. Încheierea de încuviinţare a fost confirmată de Curtea de Apel Galaţi la 19 august 2004 şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la o dată neprecizată.
36. La 20 septembrie 2005, reclamanta şi fiul său au fost evacuaţi din apartament.
b) Contestaţia la executare
37. La 17 martie 2005, reclamanta a sesizat instanţa cu o contestaţie a măsurilor de executare silită întreprinse de un executor judecătoresc în vederea evacuării sale din apartament.
38. Prin decizia din 16 iunie 2005, Judecătoria Brăila a respins contestaţia reclamantei.
39. În urma apelului reclamantei, Tribunalul Brăila, prin decizia definitivă din 12 octombrie 2005, a admis contestaţia reclamantei şi a dispus anularea măsurilor întreprinse de executorul judecătoresc în procedura executării silite. Tribunalul a reţinut că, în pofida rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, contractul de închiriere continua să-şi producă efectele.
c) Acţiunea privind întoarcerea executării silite
40. În urma anulării măsurilor de executare silită, reclamanta a formulat o acţiune în vederea reinstalării sale în apartamentul în litigiu, în calitate de locatară.
41. Prin sentinţa din 28 februarie 2006, Judecătoria Brăila a admis acţiunea.
42. În urma apelului declarat de DSPB, Tribunalul Brăila, prin decizia din 12 iulie 2006, a anulat sentinţa judecătoriei, întrucât aceasta nu s-a pronunţat expres asupra condiţiilor reinstalării reclamantei în apartament.
43. Prin sentinţa din 21 septembrie 2006, Judecătoria Brăila a admis acţiunea reclamantei şi a dispus reinstalarea acesteia în apartament.
44. DSPB a atacat această sentinţă.
45. Prin decizia definitivă din 14 februarie 2007, Tribunalul Brăila a suspendat judecata, la cererea DSPB. În această privinţă, tribunalul a reţinut că procedura pentru rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea reclamantei era pendinte pe rolul instanţelor (supra, pct. 18-21).
46. La 20 iunie 2007, tribunalul a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamantă.
47. Curtea nu a fost informată despre desfăşurarea procedurii ulterior acestei date.
6. Plângerea penală formulată de reclamantă împotriva a doi agenţi ai poliţiei judiciare
48. În decembrie 2004, reclamanta a depus două plângeri penale, fără constituire ca parte civilă, pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, împotriva lui D.N., agent al poliţiei judiciare însărcinat cu ancheta declanşată împotriva sa (supra, pct. 22-27), şi împotriva lui M.C., agent al poliţiei judiciare însărcinat cu ancheta penală începută în urma plângerii formulate de reclamantă împotriva a şase persoane. Reclamanta critica modul în care agenţii desfăşuraseră cele două anchete penale.
49. Prin rezoluţia din 26 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a dispus neînceperea urmăririi penale, reţinând că agenţii de poliţie acţionaseră în exercitarea atribuţiilor lor şi în conformitate cu legea. Decizia a fost confirmată în ultimă instanţă prin decizia din 29 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila.
7. Plângerea penală împotriva a doi avocaţi care au asistat-o pe reclamantă în cursul procedurilor
50. La 12 mai 2006, reclamanta a depus o plângere penală, fără constituire ca parte civilă, aducând acuzaţii împotriva unui avocat pe care îl angajase să o asiste în procedurile declanşate împotriva sa sau pe care ea însăşi le declanşase. În cursul cercetării prealabile, reclamanta şi-a îndreptat plângerea şi împotriva unui al doilea avocat, care îl înlocuise pe primul. Reclamanta critica, în esenţă, modul în care cei doi avocaţi şi-au îndeplinit obligaţiile profesionale.
51. Prin rezoluţia din 17 septembrie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a dispus neînceperea urmăririi penale. Rezoluţia a fost confirmată, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 23 octombrie 2009.
B. Dreptul intern relevant
52. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele:
Art. 244
„Instanţa poate suspenda judecata:
(...)
21. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
(2) Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.”
CAPETE DE CERERE
53. Invocând art. 6 § 1 şi 2 din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că procesul încheiat cu rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului său nu a fost echitabil deoarece Curtea de Apel Galaţi a luat o decizie în temeiul învinuirilor formulate în rechizitoriile parchetului, fără să suspende judecata până la soluţionarea definitivă a procesului penal împotriva sa, ceea ce contravine prezumţiei de nevinovăţie.
54. Reclamanta susţine, de asemenea, că rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2003, aduce atingere dreptului său la protecţia bunurilor sale, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
55. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanta critică interpretarea eronată a probelor de către parchete şi instanţe în cadrul celorlalte proceduri la care aceasta a fost parte, ceea ce a condus la nerespectarea dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului său la proprietate.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capetele de cerere referitoare la rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu
1. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
56. Reclamanta se plânge că procesul încheiat cu rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului său nu a fost echitabil. Astfel, Curtea de Apel Galaţi a luat o decizie în baza rechizitoriului parchetului din 14 octombrie 2003 în cadrul procesului penal declanşat împotriva acesteia pentru fals şi uz de fals, fără să aştepte soluţionarea procesului. Aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
57. Guvernul consideră că reclamanta a beneficiat de un proces echitabil, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi celui al egalităţii armelor. Pe de altă parte, din dosar nu reiese nicio lipsă aparentă de imparţialitate sau de independenţă din partea judecătorilor. Instanţele şi-au motivat pe larg deciziile, răspunzând la argumentele părţilor. Guvernul subliniază, în special, că hotărârea Curţii de Apel Galaţi din 18 noiembrie 2003 era întemeiată pe expertizele grafologice care i-au fost prezentate şi care dovedeau falsificarea atât a chitanţelor ce atestau efectuarea plăţii, cât şi a procesului-verbal de punere în posesie. În plus, reclamanta – care ar fi fost reprezentată de un avocat ales în faza de recurs - avea posibilitatea să formuleze toate argumentele pe care le considera utile pentru apărarea sa şi de a solicita administrarea probelor conform normelor procedurii civile.
58. Curtea reaminteşte că nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă internă, sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanţele naţionale, decât dacă şi în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, CEDO 1999–I, pct. 28–29]. Acest lucru este cu atât mai adevărat în privinţa normelor procedurale (Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII). Cu toate acestea, ţinând seama de faptul că dispoziţia referitoare la formalităţile şi termenele ce trebuie respectate are ca scop să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea principiului securităţii juridice, părţile interesate trebuie să fie în măsură să se aştepte ca normele respective să fie aplicate (Virgil Ionescu împotriva României, nr. 53037/99, 28 iunie 2005, pct. 43).
59. Pe de altă parte, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea şi forţa probatorie a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de către părţi, acesta impune instanţelor obligaţia de a efectua examinarea efectivă a acestora, cu excepţia cazului în care li se evaluează relevanţa (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pct. 59). Fără a impune formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligaţie presupune totuşi ca partea vătămată să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit la motivele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pct. 29 şi 30).
60. În prezenta speţă, Curtea reţine că iniţial Curtea de Apel Galaţi a dat curs cererii reclamantei de suspendare a judecăţii în procedura având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului până la soluţionarea procedurii penale având ca obiect falsificarea atât a chitanţelor care atestau plata preţului apartamentului, cât şi a procesului-verbal de punere în posesie. Odată ce parchetul a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, în baza expertizelor grafologice, curtea de apel a repus cauza pe rol, la cererea părţii adverse. Rechizitoriul şi expertizele grafologice au fost depuse la dosarul curţii de apel (supra, pct. 13).
61. Într-adevăr, Curtea de Apel Galaţi a repus cauza pe rol, cu toate că procedura penală nu fusese soluţionată definitiv. Cu toate acestea, Curtea consideră că decizia respectivă nu ar putea, ca atare, să vicieze procedura prin arbitrariu. Astfel, DSPB a prezentat mai multe expertize curţii de apel, ceea ce i-a permis acesteia din urmă să îşi formeze o opinie cu privire la autenticitatea chitanţelor şi a procesului-verbal pe care reclamanta intenţiona să le utilizeze pentru a face dovada plăţii preţului apartamentului.
62. În motivarea hotărârii, curtea de apel nu s-a limitat la a face referire la rechizitoriul din 14 octombrie 2003, ci a făcut referire şi la expertizele efectuate în cadrul procedurii penale. În această privinţă, Curtea reaminteşte că faptul că o instanţă civilă face referire la înscrisuri obţinute în cadrul procedurii penale nu poate ridica, în sine, o problemă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Vanjak împotriva Croaţiei, nr. 29889/04, 14 ianuarie 2010, pct. 50).
63. În prezenta speţă, reclamanta nu a susţinut în niciun moment că nu luase cunoştinţă de expertizele efectuate în cadrul procedurii penale (a se vedea, a contrario, Vanjak, citată anterior, pct. 52). Din contră, în cadrul procedurii penale, reclamanta a putut formula contestaţii la rapoartele de expertiză tehnico-ştiinţifică, iar parchetul a dispus în consecinţă efectuarea unei expertize criminalistice (supra, pct. 24). În plus, expertizele respective i-au fost prezentate din nou de parchet în data de 6 octombrie 2003, deci înainte ca DSPB să solicite repunerea pe rol a cauzei civile (supra, pct. 26). În cadrul procedurii civile, reclamanta a avut posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile referitoare la expertize (supra, pct. 15 in fine). Mai trebuie subliniat că, în temeiul acestor expertize, instanţele penale, chiar dacă nu au condamnat-o pe reclamantă pentru fals, au confirmat totuşi caracterul fals al documentelor pe tot parcursul procedurii penale, documente care în cele din urmă au fost anulate (supra, pct. 29, 30, 32 şi 34). În consecinţă, Curtea de Apel Galaţi a constatat neplata preţului apartamentului şi a dispus, prin urmare, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza aceloraşi expertize.
64. De asemenea, Curtea reţine că reclamanta a beneficiat de o procedură în contradictoriu. Acesta a putut prezenta, în diverse stadii ale procedurii, argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. În fine, reiese că hotărârea definitivă prin care se dispunea anularea contractului de vânzare-cumpărare era motivată suficient, atât în fapt, cât şi în drept.
65. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 2 din Convenţie
66. Reclamanta se plânge de rezoluţiunea, de către Curtea de Apel Galaţi, a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul unui verdict de vinovăţie stabilit în baza unui rechizitoriu al parchetului întocmit în cadrul unei proceduri penale îndreptate împotriva sa. Aceasta invocă art. 6 § 2 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
67. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6 § 2 din Convenţie. În primul rând, acesta subliniază că procedura din faţa instanţelor civile nu avea ca obiect o „acuzaţie în materie penală” şi că reclamanta nu avea calitate de „persoană acuzată de o infracţiune” în sensul art. 6 § 2 din Convenţie. Într-adevăr, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare era un act civil, aflat sub incidenţa normelor de drept civil. În plus, Guvernul subliniază că, în conformitate cu dreptul intern, instanţele penale care urmau să se pronunţe asupra răspunderii penale a reclamantei nu s-au supus soluţiei pronunţate în procedura civilă.
68. Pe fond, Guvernul consideră că niciun pasaj din textul hotărârii Curţii de Apel Galaţi nu poate fi interpretat ca o declaraţie sau un comentariu din partea vreunui magistrat cu privire la culpa penală a reclamantei înainte ca aceasta să fie stabilită definitiv în cadrul acţiunii penale îndreptate împotriva acesteia. Guvernul precizează că instanţa de apel nu şi-a întemeiat hotărârea pe concluziile parchetului, act care avea aceeaşi forţă probatorie ca şi celelalte mijloace de probă în cadrul procedurii civile, ci pe elemente obiective provenite din documentele depuse la dosar. În fine, invocând hotărârea Daktaras împotriva Lituaniei (nr. 42095/98, pct. 44, CEDO 2000‑X), Guvernul subliniază că în mod evident nu este sarcina procurorului să se pronunţe asupra vinovăţiei reclamantei, singura problemă examinată în rechizitoriul din 14 octombrie 2003 fiind aceea dacă dosarul conţinea suficiente probe ale vinovăţiei persoanei în cauză pentru a justifica trimiterea acesteia în judecată.
69. Curtea reaminteşte că domeniul de aplicare a art. 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde hotărârile judecătoreşti luate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special, Lutz, Englert şi Nölkenbockhoff împotriva Germaniei din 25 august 1987, seria A nr. 123) sau ulterior achitării (hotărârea Sekanina, citată anterior, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, din 10 iulie 2001, şi hotărârea Del Latte împotriva Ţărilor de Jos, nr. 44760/98, 9 noiembrie 2004, pct. 30) în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar şi un complement al procedurilor penale respective în care reclamanta avea calitate de „persoană acuzată de o infracţiune” („inculpat”). Astfel, domeniul de aplicare a art. 6 § 2 din Convenţie a fost extins asupra procedurilor administrative desfăşurate concomitent cu procedurile penale declanşate împotriva unei persoane sau ulterior încheierii procedurilor respective, fără a se pronunţa o decizie de constatare a vinovăţiei persoanei, atâta timp cât există o legătură între cele două proceduri (Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, nr. 35522/04, 27 septembrie 2007, Paraponiaris împotriva Greciei, nr. 42132/06, 25 septembrie 2008, şi Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei, nr. 34388/05, 12 aprilie 2011).
70. În cazul de faţă, Curtea trebuie să cerceteze dacă procedura în faţa instanţelor civile, care nu s-a încheiat cu o „acuzaţie în materie penală” împotriva reclamantei, avea legătură cu procedura penală astfel încât să intre sub incidenţa domeniului de aplicare a art. 6 § 2. În această privinţă, Curtea reţine că atât procedura în faţa instanţelor civile, cât şi cea în faţa instanţelor penale, aveau ca obiect aceleaşi fapte, şi anume falsificarea atât a chitanţelor care atestau plata preţului apartamentului, cât şi a procesului-verbal de punere în posesie a apartamentului [a se vedea, mutatis mutandis, Vassilios Stavropoulos, citată anterior, pct. 31 şi Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei, nr. 34388/05, 12 aprilie 2011, pct. 32]. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că procedura referitoare la rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare avea legătură cu procedura penală astfel încât intra sub incidenţa domeniului de aplicare a art. 6 § 2 din Convenţie.
71. În prezenta speţă, procedura penală nu se încheiase încă la data la care Curtea de Apel Galaţi a pronunţat hotărârea definitivă. Problema care se ridică în acest caz este de a stabili dacă, prin modul în care a acţionat, prin motivarea hotărârii sau prin limbajul folosit în motivarea sa, instanţa civilă a ridicat un semn de întrebare cu privire la nevinovăţia reclamantei şi a adus astfel atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum este garantat la art. 6 § 2 din Convenţie (Puig Panella împotriva Spaniei, nr. 1483/02, 25 aprilie 2006, pct. 54).
72. Curtea consideră că instanţa civilă nu a folosit termeni care depăşeau cadrul civil al litigiului. Simpla preluare a concluziilor parchetului din rechizitoriul din 14 octombrie 2003, hotărârea din 18 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi nu este suficientă pentru a constata răspunderea penală a reclamantei pentru infracţiunile pentru care fusese trimisă în judecată. În cele din urmă, curtea de apel a avut grijă să precizeze că falsul în înscrisuri era dovedit de expertizele grafologice care au fost efectuate în cadrul procesului penal şi care fuseseră de altfel depuse la dosarul civil. Singura referire făcută de instanţa civilă la conţinutul rechizitoriului parchetului nu ar putea reprezenta stabilirea vinovăţiei, contrară principiului prezumţiei de nevinovăţie. Instanţa civilă nu a afirmat în niciun moment că reclamanta era vinovată de infracţiunile imputate.
73. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
3. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
74. Reclamanta invocă totodată o atingere adusă dreptului la protecţia bunurilor prin rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2003, în urma unui proces pe care îl consideră inechitabil, în condiţiile în care ea a plătit preţul apartamentului şi a fost pusă în posesie încă din 1997. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
75. Guvernul solicită Curţii să declare inadmisibil acest capăt de cerere, afirmând că reclamanta nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
76. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri şi că un reclamant nu poate invoca o încălcare a acestei dispoziţii decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” menţionată de această dispoziţie se poate referi atât la „bunuri actuale” (Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, pct. 48), cât şi creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate (a se vedea Pine Valley Developement Ltd şi alţii împotriva Irlandei, 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, pct. 51, precum şi Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pct. 31). Din contră, o creanţă condiţională care se stinge ca urmare a nerealizării condiţiei nu poate fi considerată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96, CEDO 2000‑XII].
77. În prezenta speţă, Curtea consideră că rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă s-a făcut în cadrul unei proceduri care a respectat garanţiile specifice procesului echitabil. Întrucât sarcina interpretării şi aplicării dreptului intern le revine în primul rând instanţelor interne [a se vedea, în acest sens, Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, CEDO 2004‑IX, pct. 56], Curtea nu se poate abate de la constatarea instanţelor interne că rezoluţiunea în litigiu era legitimă.
78. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanta nu se poate pretinde titulara unui drept de proprietate asupra unui „bun actual” şi nici a unei „speranţe legitime” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În consecinţă, garanţiile acestei dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
79. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanta critică interpretarea eronată a probelor de către parchete şi instanţe în cadrul celorlalte proceduri la care aceasta a fost parte, ceea ce ar fi condus la nerespectarea dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului său la proprietate.
80. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu constată nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy