©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
Decizie
Cererile nr. 44232/11 şi 44605/11 Felicia MIHĂIEŞ împotriva României şi Adrian Gavril SENTEŞ împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 6 decembrie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 8 iulie 2011,
având în vedere decizia Preşedintelui camerei de a-l desemna pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii, în urma recuzării domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii),
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanţii, Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş, sunt cetăţeni români, născuţi în 1965 şi, respectiv, 1952 şi locuiesc în Chişineu Criş.
A. Circumstanţele speţei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.
3. Reclamanţii sunt angajaţi ai primăriei Chişineu Criş.
4. Prin decizia din 21 iunie 2010, salariul reclamanţilor a fost redus cu 25% pentru o perioadă de şase luni, şi anume din 3 iulie până la 31 decembrie 2010, în temeiul Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
5. Conform reclamanţilor, această măsură de reducere a salariilor acestora le-a cauzat un prejudiciu total de 757 RON în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă şi 3346 RON în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant.
6. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, reclamanţii au contestat această măsură în faţa instanţelor naţionale.
7. Acţiunile lor au fost respinse prin hotărârile definitive din 12 aprilie 2011 ale Curţii de Apel Timişoara. Curtea de apel a confirmat hotărârile pronunţate la 7 şi 8 februarie 2011 de către Tribunalul Arad şi a considerat că este de competenţa statului, în cadrul marjei sale de apreciere privind reglementarea politicii sociale, să stabilească salariile angajaţilor săi. Astfel, reducerea salariilor angajaţilor din sectorul public era prevăzută de lege ca o măsură cu caracter temporar, pentru o perioadă de şase luni, şi urmărea un scop de utilitate publică, şi anume menţinerea echilibrului bugetar al statului confruntat cu o situaţie de criză economică de amploare mondială. În plus, instanţele au precizat că această reducere era aplicabilă tuturor angajaţilor din sectorul public, fără discriminare.
B. Dreptul şi practica interne relevante
8. Reducerea cu 25% a salariilor reclamanţilor a fost decisă în temeiul art. 1 din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010. Acest articol prevedea, de asemenea, că, în situaţia în care, după aplicarea reducerii în cauză, salariul unui angajat din sectorul public avea o valoare mai mică decât valoarea salariului minim garantat, suma care trebuia să fie acordată era de 600 RON.
9. Articolul 16 din lege prevedea că prevederile articolului 1 se aplică până la 31 decembrie 2010.
10. Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevede o creştere cu 15% a veniturilor în raport cu suma plătită pentru luna octombrie 2010 (art. 1).
Capete de cerere
11. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, reclamanţii se plâng, în ceea ce priveşte reducerea salariilor lor, de o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor la respectarea bunurilor.
În drept
12. Curtea constată că cererile înregistrate cu nr. 44232/11 şi 44605/11 sunt similare în ceea ce priveşte capetele de cerere invocate şi problemele de fond pe care acestea le ridică. În consecinţă, aceasta consideră adecvat să le conexeze, în temeiul art. 42 § 1 din regulament.
13. Reclamanţii pretind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
14. Curtea aminteşte că, în convenţie, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum [a se vedea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007‑II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX]. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudenţă consacrată a instanţelor [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 45-52, CEDO 2004‑IX].
15. De asemenea, Curtea aminteşte că este de competenţa statului să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaţilor săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative (Ketchko împotriva Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005).
Dimpotrivă, în cazul în care o dispoziţie legislativă prevede plata unei anumite remuneraţii şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru primirea acesteia, atunci autorităţile nu pot refuza să se conformeze dispoziţiei legislative în cauză în perioada în care aceasta rămâne în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor, în ceea ce priveşte salariile, în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă a recunoscut o creanţă de acest tip în avantajul său (Mureşanu împotriva României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010).
16. Or, situaţia este diferită în speţă. În temeiul Legii nr. 118/2010, s-a hotărât reducerea cu 25% a salariilor angajaţilor din sectorul public, asemenea reclamanţilor. De altfel, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut reclamanţilor dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010, pentru perioada iunie – decembrie 2010.
În cadrul considerentelor precedente, reclamanţii pot susţine cu greu că posedau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
17. Or, chiar în ipoteza în care Curtea concluziona că reclamanţii sunt titularii unui bun care poate fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că măsura în litigiu constituie o ingerinţă în acest drept [a se vedea, mutatis mutandis, Hasani împotriva Croaţiei, 20844/09, (dec.) 30 septembrie 2010], cererile acestora ar fi trebuit să fie declarate inadmisibile pentru următoarele motive.
18. Curtea constată, în primul rând, că ingerinţa era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi că aceasta urmărea un scop de utilitate publică, şi anume menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice ale statului care se confrunta cu o situaţie de criză economică.
19. În această privinţă, Curtea aminteşte că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este „de utilitate publică”. În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Prin urmare, beneficiază, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii asupra cărora funcţionează garanţiile convenţiei. În plus, noţiunea de „utilitate publică” este o noţiune amplă în sine. În special, decizia de a adopta legi care se referă la echilibrul între cheltuielile şi veniturile bugetare ale statului implică, în mod normal, examinarea unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele „utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil [Jahn şi alţii împotriva Germaniei (MC), nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 91, CEDO 2005‑VI, şi Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX].
20. În cele din urmă, o măsură care presupune o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură prin care o persoană este privată de proprietatea sa. Curtea, controlând totodată respectarea acestei cerinţe, îi recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză.
Curtea observă că, în trecut, a fost deja necesar să hotărască dacă o intervenţie a legiuitorului, care vizează reformarea unui sector economic din motive de justiţie socială (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, Seria A nr. 98) sau corectarea deficienţelor unei legi anterioare în interes public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VII) respecta „echilibrul just” între interesele în cauză în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.
21. În lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa sa, Curtea observă că, în speţă, măsurile criticate de reclamanţi nu le-a cauzat un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că statul pârât nu a depăşit marja sa de apreciere şi şi-a îndeplinit obligaţia de a păstra un echilibru just între diversele interese în cauză.
22. Rezultă că cererile trebuie să fie respinse, în aplicarea art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să conexeze cererile;
Declară cererile inadmisibile.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy