Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 30475/03
depusă de MOLDOVAHIDROMAŞ
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 4 aprilie 2006, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlM. Pellonpää,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DnaL. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 18 septembrie 2003,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, „Moldovahidromaş”, este o companie înregistrată în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl N. Moşcin, avocat din Republica Moldova. Guvernul pârât a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.
1. Evenimentele care au avut loc înainte de casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992
Prin Hotărârea Guvernului din 19 iunie 1990, Ministerului Industriei Grele al URSS i-a fost acordat dreptul de a administra proprietatea societăţii „Moldovahidromaş” (predecesorul legal al reclamantului, care se afla în proprietate de stat, numit în continuare „M.”). La 28 noiembrie 1990, Ministerul Industriei Grele a încheiat un contract cu personalul laboratorului ştiinţific din cadrul M. privind crearea unei societăţi distincte pentru întreţinerea şi administrarea laboratorului („Hidrotehnica”, numită în continuare „H.”).
Ulterior, Ministerul Industriei al Republicii Moldova („Ministerul”) a considerat acel contract ilegal. La 1 septembrie 1992, el a dispus lichidarea H.. H. a contestat acel ordin în instanţa de judecată. De asemenea, Ministerul a iniţiat proceduri judiciare privind anularea contractului de creare a H..
La 22 octombrie 1992, Arbitrajul Republicii Moldova a anulat ordinul Ministerului pe motiv că Ministerul nu era competent să dispună lichidarea societăţii.
La 22-23 octombrie 1992, aceeaşi instanţă a admis cererea Ministerului şi a declarat nul şi fără efecte contractul de constituire a H. („hotărârea judecătorească din anul 1992”). Această hotărâre nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. Instanţa judecătorească, de asemenea, a dispus lichidarea H. şi transferarea bunurilor acestuia către creditorii săi. Prin urmare, bunurile H. s-au întors la M.
În anul 1997, dosarul judecătoresc pe marginea acestui caz a fost distrus în conformitate cu regulile potrivit cărora astfel de dosare se păstrează în arhivele instanţelor de judecată timp de cinci ani.
La 29 decembrie 1992, M. a fost privatizat: acesta a fost înregistrat ca societate pe acţiuni şi acţiunile sale au fost vândute în primul rând angajaţilor săi. Angajaţii au obţinut 58.2 % din acţiuni, în timp ce restul acţiunilor a rămas în proprietatea statului. Prin urmare, a fost creată compania reclamantă, care şi-a păstrat numele predecesorului său legal, „Moldovahidromaş”.
În anul 1994, reclamantul a înregistrat o filială cu denumirea „Hidrotehnica” (numită în continuare „filiala H.”), pentru a administra laboratorul şi uzina sa.
În anul 1995, mai multe acţiuni ale statului au fost privatizate, fapt care a sporit procentajul proprietăţii private asupra societăţii până la 75.3 %. În anul 2001, societatea era 100 % în proprietatea privată.
2. Casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992
La 23 iulie 2002, la iniţiativa angajaţilor filialei H., Procurorul General a depus recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992, însă mai târziu şi-a retras cererea. La 11 decembrie 2002, instanţa a admis cererea Procurorului General de retragere a recursului în anulare. La 22 ianuarie 2003, instanţa de judecată a respins cererea de revizuire depusă de către „acţionarii H.” pe motiv că ei nu au participat la procedurile judiciare din anul 1992 şi nu puteau depune o asemenea cerere.
La 2 august 2002, Ambasadorul Federaţiei Ruse în Republica Moldova a expediat o scrisoare prim-viceprim-ministrului Republicii Moldova, solicitând asistenţa acestuia în soluţionarea problemei descrise într-o scrisoare anexată. Scrisoarea anexată era semnată de şeful Agenţiei Marine Ruse şi de Comandantul Suprem al Marinei Ruse; în scrisoare se explica că, după privatizare, reclamantul cerea preţuri mai mari pentru produsele sale vândute în Rusia (pompele de apă) decât anterior şi a solicitat Guvernului să ia măsuri şi „să ofere întreprinderii un statut care ar permite o activitate reciproc avantajoasă în viitor”.
Într-o scrisoare din 31 martie 2003 adresată Preşedintelui Republicii Moldova de către dl Doronin (deputat în Parlamentul Republicii Moldova), a fost solicitată asistenţa Preşedintelui în rezolvarea problemei cu privire la reclamant. Dl Doronin a menţionat că el s-a adresat cu această chestiune Guvernului, Procuraturii Generale şi Curţii Supreme de Justiţie. El a susţinut că toate autorităţile, inclusiv N. şi alţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, au fost de acord că filiala H. trebuie să fie o companie independentă.
În a doua scrisoare, din 9 martie 2004, adresată ministrului Justiţiei, dl Doronin a declarat: „În urma implicării mele personale, în calitate de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, proprietatea care se afla în posesia ilegală a „Moldovahidromaş” a fost restituită statului şi acţionarilor”. El şi-a exprimat speranţa că va primi un răspuns prompt de la Minister şi că acesta din urmă va urgenta lucrul experţilor contabili în separarea filialei H. de reclamant. Scrisoarea conţine notiţe scrise de mână şi semnate de ministrul Justiţiei şi funcţionari, solicitând altor funcţionari să dea explicaţii şi să ia măsuri urgente pe marginea acestei chestiuni.
Procurorul General a depus în Plenul Curţii Supreme de Justiţie o altă cerere, solicitând casarea hotărârii ultimului din 11 decembrie 2002.
La 9 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea directorului executiv al filialei H. privind sechestrarea tuturor bunurilor companiei până la pronunţarea unei hotărâri în cauza dată. Reclamantul a susţinut că în scopul executării acestei încheieri au fost sechestrate mai multe bunuri ale sale, precum şi toate bunurile filialei H., şi că oficiul lor central a fost ocupat de către administraţia H., fapt ce a perturbat serios activitatea reclamantului. Autorităţile nu au reacţionat la niciuna din plângerile reclamantului făcute în acest sens.
La 21 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea Procurorului General, a casat hotărârea judecătorească din 11 decembrie 2002 şi a dispus rejudecarea cauzei de către Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie.
Reclamantul susţine că a făcut o încercare nereuşită de a interveni în proces.
La 24 aprilie 2003, Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea Procurorului General şi a casat hotărârea judecătorească din anul 1992. Colegiul a adoptat o nouă hotărâre prin care a respins cererea Ministerului de a declara nul şi fără efecte contractul încheiat în anul 1990, prin care a fost creat H. Ca rezultat, filiala reclamantului a pierdut proprietatea asupra bunurilor sale (laboratorul, uzina şi alte bunuri). Totuşi, nu a avut loc o anulare expresă a privatizării predecesorului reclamantului, care a inclus H. de la acea dată, şi nu a fost acordată nicio compensaţie reclamantului.
3. Evenimentele care au avut loc după casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992
Reclamantul a depus recurs în anulare la hotărârea judecătorească din 24 aprilie 2003. La 26 iunie 2003, instanţa de judecată a respins recursul, referindu-se la noul Cod de procedură civilă şi la introducerea unei noi proceduri judecătoreşti (revizuirea).
Reclamantul a depus o cerere de revizuire a hotărârii judecătoreşti din 24 aprilie 2003 pe temeiul inter alia că nu i s-a permis să intervină în procedurile judiciare care i-au afectat drepturile pecuniare. La 10 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea ca nefondată, fără a invoca vreun motiv.
În decizia sa din 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a adăugat că compania H., creată în temeiul contractului din anul 1990, putea fi înregistrată de către Camera Înregistrării de Stat sub aceeaşi denumire şi că înregistrarea din anul 1994 a filialei reclamantului, care are aceeaşi denumire, urmează a fi radiată. În acelaşi timp, instanţa judecătorească a declarat nule şi fără efect toate deciziile privind crearea filialei H. a reclamantului, inclusiv deciziile reclamantului din anii 1992-1994.
De asemenea, noul H. a solicitat introducerea modificărilor în Registrul bunurilor imobile, pentru a confirma titlul său de proprietate asupra imobilelor care au fost anterior înregistrate ca aparţinând reclamantului. La 25 martie 2005, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea dată. La 22 iunie 2005, această hotărâre a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie. La constatarea faptului că reclamantul nu deţinea proprietatea asupra acelor imobile, ambele instanţe judecătoreşti s-au bazat pe hotărârea judecătorească din 24 aprilie 2003.
N., unul din judecătorii Curţii Supreme de Justiţie care au participat la etapa de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare (aplicarea sechestrului asupra proprietăţii filialei H.), a fost unul din judecătorii Curţii Supreme de Justiţie care a dispus o nouă examinare a cauzei (la 21 aprilie 2003), a prezidat completul din trei judecători care a decis asupra fondului cauzei în cadrul procedurilor de rejudecare (la 24 aprilie 2003) şi a prezidat completul din trei judecători care a respins cererile reclamantului de revizuire a hotărârii din 24 aprilie 2003. Judecătorul S. a fost, de asemenea, unul din judecătorii care au participat la toate aceste proceduri (cu excepţia procedurii de aplicare a sechestrului asupra bunurilor filialei H.).
Reclamantul, de asemenea, a pretins că, la scurt timp după casarea hotărârii în recurs în anulare, H. a fost inclus în lista companiilor de stat a căror proprietate a fost cedată Rusiei de către Moldova în contul stingerii datoriilor ultimei.
B. Dreptul intern relevant
Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Roşca v. Moldova (nr. 6267/02, §§ 16 şi 17, 22 martie 2005).
Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, privind revizuirea hotărârilor judecătoreşti, sunt următoarele:
Articolul 446. Dispoziţiile judecătoreşti care pot fi supuse revizuirii
„Pot fi supuse revizuirii hotărârile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.”
Articolul 447. Persoanele care sunt în drept să depună cerere de revizuire
„Sunt în drept să depună cerere de revizuire:
...
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească;
...”
Articolul 449. Temeiurile declarării revizuirii
„Revizuirea se declară în cazul în care:
...
(g) instanţa a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase în proces;”
PRETENŢII
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, ca urmare a adoptării deciziei Curţii Supreme de Justiţie prin care a fost admis recursul în anulare depus de Procurorul General.
2. Reclamantul pretinde că dreptul său, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, la respectarea bunurilor sale (şi anume, dreptul de proprietate acordat printr-o decizie irevocabilă asupra filialei sale) a fost încălcat de către stat, în mod special, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie prin care a fost admis recursul în anulare.
3. Reclamantul, de asemenea, s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de încălcarea dreptului său de acces la o instanţă ca urmare a refuzului de a i se permite să intervină în procedurile în recurs în anulare care vizau proprietatea sa, precum şi de inversarea constatărilor dintr-o hotărâre judecătorească în absenţa originalului dosarului cauzei.
4. Reclamantul, de asemenea, pretinde un şir de violări ale articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte procedurile în faţa Curţii Supreme de Justiţie (în special, participarea la examinarea cauzei a unui judecător care a examinat cauza anterior, imixtiunea autorităţilor de stat în procedurile judiciare).
ÎN DREPT
A. Obiecţia Guvernului
Guvernul a declarat că reclamantul nu poate pretinde că este victimă a încălcării drepturilor sale. Referindu-se la articolul 34 al Convenţiei, după cum acesta a fost interpretat inter alia în cauza Brumărescu v. Romania (nr. 28342/95, ECHR 1999‑VI), Guvernul susţine că doar persoanele care sunt direct afectate de actul contestat şi care au participat la procedurile relevante pot pretinde statutul de victimă. Deoarece reclamantul nu a participat la procedurile judiciare din anii 1992 şi 2002, el nu poate fi considerat victimă a casării din anul 2002.
Suplimentar, actul trebuie să fie „direct decisiv” pentru dreptul relevant (a se vedea Le Compte, Van Leuven and De Meyere v. Belgium, hotărâre din 23 iunie 1981, Seria A nr. 43, § 47). Guvernul a declarat că, în lumina unei anumite „autonomii organizaţionale şi funcţionale” de care se bucura filiala H. a reclamantului în perioada 1992-2003, reclamantul nu poate pretinde că ar fi suferit direct în urma casării hotărârii din anul 1992.
Reclamantul nu a fost de acord cu poziţia Guvernului. Acesta a declarat că obiectul procedurilor din anul 2002 şi cele ce au urmat au constituit proprietatea sa privată pe care în cele din urmă el a pierdut-o. Mai mult, nu a existat nicio hotărâre judecătorească prin care să fi fost anulată privatizarea M., care includea, la acea dată, filiala H.. Chiar dacă casarea hotărârii din anul 1992 nu a rezultat într-o expropriere directă, efectele au fost aceleaşi (a se vedea Sporrong and Lönnroth v. Sweden, hotărâre din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52). De asemenea, reclamantul, susţine că, atât de jure cât şi de facto, H. era parte a companiei sale şi că aceasta a fost în mod direct şi semnificativ afectată de casare.
Curtea reiterează că cuvântul „victimă” din articolul 34 se referă la persoana direct afectată de actul sau omisiunea în cauză; şi că o violare poate avea loc chiar şi în lipsa prejudiciului, prejudiciul fiind relevant doar la examinarea chestiunilor ce ţin de articolul 41 al Convenţiei (a se vedea inter alia Walston v. Norway, nr. 37372/97, § 58, 3 iunie 2003; Eckle v. Germany, hotărâre din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, § 66).
Este adevărat că reclamantul nu a participat în cadrul procedurilor judiciare din anul 1992. Mai mult, acesta pretinde că nu i s-a permis să participe în cadrul procedurilor din anul 2002. Totuşi, între 1992 şi 2001 reclamantul a obţinut în mod legal de la stat dreptul de proprietate asupra lui M., inclusiv asupra filialei H. şi proprietăţii acesteia. Prin urmare, casarea hotărârii din anul 1992 a afectat în mod direct interesele sale pecuniare.
Curtea reiterează că în jurisprudenţa sa anterioară cu privire la chestiunea casării unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, ea a stabilit că nu doar proprietarul precedent, ci şi noul proprietar, al unui bun afectat de casare poate pretinde toate drepturile, inclusiv drepturile procedurale care ar fi putut fi pretinse de către partea în favoarea căreia a fost adoptată hotărârea iniţială (a se vedea Anghelescu v. Romania, nr. 29411/95, §§ 49 et seq. şi §§ 66 et seq., 9 aprilie 2002; Mihailescu v. Romania (dec.), nr. 32913/96, 22 iunie 2004). O astfel de abordare subliniază validitatea şi finalitatea continuă a hotărârii iniţiale, principiul care stă la baza jurisprudenţei Curţii privind casarea hotărârilor irevocabile.
Prin urmare, reclamantul în această cauză, care era proprietarul legal al filialei H. atunci când hotărârea din anul 1992 a fost casată, poate pretinde că este victimă a acelei casări.
B. Fondul cererii
1. Casarea unei hotărâri irevocabile (articolul 6 § 1 şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie)
Reclamantul s-a plâns de casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ca urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”
În continuare, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, că, din cauza casării hotărârii, dreptul său la respectarea bunurilor sale a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Guvernul a declarat că casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992 nu a încălcat niciunul din drepturile reclamantului. El recunoaşte că, în lumina jurisprudenţei Curţii (şi anume a cauzei Brumărescu v. România, citată mai sus), o astfel de casare ar putea încălca principiul securităţii raporturilor juridice. Totuşi, modul de aplicare a legislaţiei relevante în prezenta cauză o deosebeşte de jurisprudenţa de mai sus. Scopul procedurii de casare a hotărârilor judecătoreşti în legislaţia moldovenească a fost să protejeze părţile în proces, mai ales părţile mai slabe, de „relaţiile bazate pe putere”, care au rezultat în urma redistribuirii bunurilor moştenite la începutul anilor 1990 de la vechiul regim.
Potrivit Guvernului, alegerea mecanismelor specifice pentru a se conforma scopurilor articolului 6 era la discreţia autorităţilor moldoveneşti şi aceste autorităţi s-au bucurat de o anumită marjă de apreciere în această privinţă. Mai mult, în această cauză, iniţiativa care a servit drept temei pentru redeschiderea procedurilor nu a parvenit de la Procurorul General, ci, mai degrabă, de la una din părţile în proces.
În continuare, Guvernul a accentuat faptul că hotărârea din anul 1992 a fost adoptată cu încălcarea legislaţiei în vigoare la acea dată şi că articolul 6 „nu poate fi interpretat ca interzicând orice ingerinţă a autorităţilor în procedurile judiciare pendinte la care ele sunt parte” (a se vedea National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society and Yorkshire Building Society v. the United Kingdom, hotărâre din 23 octombrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VII, § 112). Ca urmare a redeschiderii procedurilor, părţile au beneficiat de drepturi egale şi ambele părţi (H. şi Ministerul) puteau să solicite Procurorului General iniţierea rejudecării.
În final, Guvernul declară că nu a existat nicio legătură clară între casarea hotărârii din anul 1992 şi orice efecte indirecte asupra reclamantului, deoarece această hotărâre nu a dus la crearea unor elemente ale dreptului de proprietate pentru M., dar, mai degrabă, a permis Ministerului să dispună transferarea H. înapoi la M. fără plată.
Bazându-se pe principiul securităţii raporturilor juridice, după cum acesta a fost definit în cauza Brumărescu v. România citată mai sus, reclamantul susţine că hotărârea din anul 1992 era legitimă şi analizează un şir de prevederi legale care au fost în vigoare la acea dată pentru a confirma acest fapt. Faptul că Procurorul General şi-a retras iniţial recursul în anulare depus la hotărârea din anul 1992, refuz confirmat de către Curtea Supremă de Justiţie, a confirmat pentru reclamant lipsa unei necesităţi pentru redeschiderea procedurilor. Existenţa unei astfel de necesităţi era cu atât mai ciudată peste zece ani după adoptarea hotărârii din anul 1992 şi a fost imposibil de demonstrat după ce dosarul a fost distrus.
În lumina argumentelor părţilor, Curtea consideră că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept, care sunt de o aşa complexitate, încât rezolvarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt motiv pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
2. Proces echitabil şi accesul la o instanţă (articolul 6 § 1 al Convenţiei)
Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei citat mai sus, de refuzul instanţelor naţionale de a-i permite să intervină ca parte în procesul privind casarea hotărârii din anul 1992 şi în procedurile judiciare ulterioare care au rezultat din acesta. De asemenea, el s-a plâns de refuzul Curţii Supreme de Justiţie, fără niciun motiv, de a revizui decizia din 24 aprilie 2003 şi de inversarea constatărilor din hotărârea din anul 1992, în ciuda faptului că dosarul a fost distrus cu mulţi ani în urmă.
Guvernul a declarat că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, dreptul de acces la o instanţă nu este absolut şi că autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere la determinarea limitelor acestui drept (a se vedea Golder v. the United Kingdom, hotărâre din 21 februarie 1975, Seria A nr. 18). De asemenea, el declară că refuzul de a examina recursul în anulare depus de reclamant la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 aprilie 2003 a reprezentat o consecinţă a substituirii vechiului Cod de procedură civilă cu noul Cod, care nu prevedea procedura recursului în anulare.
Reclamantul declară că a făcut câteva încercări de a interveni în proces. Iniţial, el a solicitat să fie recunoscut ca parte în procedurile de la Curtea Supremă de Justiţie privind casarea hotărârii din anul 1992, cerere care a fost respinsă deşi legea obliga instanţa de judecată să citeze reclamantul ex officio dacă era necesar, din motivul că proprietatea sa putea fi afectată de casare. După casarea hotărârii, el a făcut un alt recurs în anulare privind casarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie, care a fost însă respins în urma schimbării Codului de procedură civilă. Mai târziu, el a încercat fără succes o altă procedură prevăzută în noul Cod, care însă a fost, de asemenea, respinsă de Curtea Supremă de Justiţie.
În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că această pretenţie este strâns legată de chestiunea privind casarea hotărârii din anul 1992 şi, de asemenea, urmează a fi declarată admisibilă.
3. Instanţă independentă şi imparţială (articolul 6 § 1 al Convenţiei)
Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei citat mai sus, că Curtea Supremă de Justiţie nu a fost independentă faţă de executiv sau că nu a fost imparţială la examinarea cauzei sale.
Guvernul declară că nu a existat niciun motiv de a pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea Curţii Supreme de Justiţie şi a judecătorilor acesteia. El consideră că această cauză trebuie distinsă de cauza Sovtransavto Holding v. Ukraine (nr. 48553/99, ECHR 2002‑VII), deoarece scrisorile la care s-a referit reclamantul nu au parvenit de la o autoritate de stat, ci, mai degrabă, de la o autoritate străină şi de la un membru al Parlamentului care nu avea nicio influenţă asupra procedurilor în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi care şi-a exprimat doar punctul de vedere.
Spre deosebire de cauza Sovtransavto Holding, citată mai sus, autorităţile moldoveneşti nu s-au adresat la Curtea Supremă de Justiţie cu nicio cerere privind procedura în această cauză. Potrivit Guvernului, chiar dacă ar fi existat unele remarci generale, în lumina aprecierii date de către Curte declaraţiilor Preşedintelui României în cauza Curutiu v. Romania (nr. 29769/96, 22 octombrie 2002), aceasta nu ar fi dus în niciun caz la violarea articolului 6.
În ceea ce priveşte participarea judecătorului N., de câteva ori, la examinarea procedurilor care îl vizau pe reclamant, Guvernul subliniază că participarea ei era limitată la chestiuni de ordin preliminar, care nu cereau ca ea să se pronunţe asupra fondului cauzei.
Guvernul susţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, cunoaşterea profundă a cauzei de către un judecător nu reprezintă o ingerinţă prin prisma articolului 6 (De Cubber v. Belgium, hotărâre din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86) şi că obligaţia de a schimba completul de judecată de fiecare dată când se examinează un apel ar duce la prelungirea inutilă a procedurilor judiciare (Thomann v. Switzerland, hotărâre din 10 iunie 1996, Reports 1996‑III).
Reclamantul reiterează că doi din judecătorii Curţii Supreme de Justiţie (N. şi S.) au participat de câteva ori la diferite etape ale procesului în această cauză. El subliniază că participarea acestor doi judecători nu era limitată doar la chestiuni preliminare, ei fiind, de asemenea, nevoiţi să se pronunţe asupra fondului cauzei.
Curtea consideră că reclamantul nu şi-a susţinut prin probe pretenţia privind lipsa de independenţă şi imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie. Unicele probe în sprijinul acestei pretenţii au fost scrisorile adresate executivului de către autorităţile străine şi de către dl Doronin, un membru al Parlamentului. Totuşi, aceste scrisori nu au fost scrise şi nici nu au fost adresate unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie sau în mod expres instanţei.
Deşi lipsa reacţiei Preşedintelui Republicii Moldova la scrisoarea dlui Doronin şi o anumită aprobare din partea Ministerului Justiţiei a celeilalte scrisori prin contrasemnarea acesteia, ar putea, în lumina conţinutului acestor scrisori, să provoace dubii reclamantului, în această cauză nu există nicio dovadă de influenţă din partea executivului asupra Curţii Supreme de Justiţie.
De asemenea, Curtea constată că participarea repetată a judecătorului N. la examinarea acestei cauze nu reprezintă o ingerinţă prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei.
În toate situaţiile, cu excepţia uneia, în care ea a fost implicată, deciziile luate aveau un caracter de procedură, şi nu cereau judecătorilor să se pronunţe asupra fondului cauzei: decizia privind sechestrul proprietăţii (9 aprilie 2003), casarea încheierii Curţii Supreme de Justiţie de acceptare a retragerii recursului în anulare depus de Procurorul General (21 aprilie 2003), precum şi respingerea cererii de revizuire a deciziei Curţii Supreme de Justiţie (10 iulie 2003). Decizia din 23 aprilie 2003 a fost unica care s-a referit la fondul cauzei şi acele proceduri judiciare au fost singurele în cadrul cărora judecătorul N. şi-a exprimat opinia asupra fondului cauzei.
Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă ca vădit nefondată, în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea,
Declară, cu majoritate de voturi, admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte casarea hotărârii din 22-23 octombrie 1992;
Declară, în unanimitate, inadmisibilă pretenţia reclamantului în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea Curţii Supreme de Justiţie.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy