©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Prezenta decizie a fost rectificată în data de 16 iunie 2014, în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii.
Cererea nr. 39974/10
M.P. şi alţii împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită în data de 15 aprilie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 9 iunie 2010,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de reclamanţi şi observaţiile scrise formulate de părţile terţe interveniente, European Centre for Law and Justice, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România,[1]
având în vedere decizia de a se acorda reclamanţilor păstrarea anonimatului în temeiul art. 47 § 3 din Regulamentul Curţii,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamanţii, doamna M.P., soţul ei, domnul M.P., şi fiul lor, M-D.P., sunt resortisanţi români, născuţi în 1971, 1974, şi, respectiv, 2003; locuiesc în Buzău şi sunt reprezentaţi în faţa Curţii de către domnul P. Pop, avocat din Bucureşti.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
3. Doamna M.P., mamă a unui copil în vârstă de nouă ani dintr-o căsătorie anterioară, a fost informată de medici că nu mai putea concepe copii pe cale naturală; împreună cu soţul ei, domnul M.P., a decis să recurgă la proceduri de inseminare artificială, pentru a avea un copil.
Reclamanţii l-au contactat în acest scop pe medicul S.P., medic obstetrician la Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie „Prof. Dr. Panait Sârbu” din Bucureşti (denumit în continuare „spitalul”). Reclamanţii au informat medicul că primul copil al doamnei M.P. s-a născut cu o malformaţie congenitală (agenezie tibială sau hemimelie) şi au solicitat informaţii suplimentare cu privire la riscul ca viitorul copil să se nască cu aceeaşi problemă de sănătate. Ei i-au explicat medicului că, în cazul în care ar exista un astfel de risc, nu vor continua inseminarea.
Medicul S.P. i-a asigurat că situaţia primului copil a fost una excepţională şi că nu exista niciun risc ca următorul copil să se nască cu acelaşi handicap.
4. Reclamanţii s-au adresat apoi medicului A.V. pentru a efectua testele standard procedurale. Ei au întrebat din nou cu privire la riscul de a avea un alt copil cu aceeaşi malformaţie şi cu privire la posibilitatea de a efectua teste genetice pentru a exclude această problemă. Medicul i-a asigurat că şansele de a se întâmpla acest lucru sunt minime (1/1 000 000); prin urmare, nu au fost efectuate alte teste.
5. Inseminarea artificială a fost programată pentru data de 19 noiembrie 2002 şi a condus la sarcina primei reclamante.
6. În primul trimestru al sarcinii, prima reclamantă a fost supusă la mai multe teste recomandate de medicul S.P., care, de asemenea, i-a dat trimitere la medicul D.A. pentru a efectua mai multe ecografii cu ultrasunete. Ea pretinde că i-a prezentat acestuia din urmă temerile sale cu privire la riscul ca şi bebeluşul să dezvolte aceeaşi malformaţie ca şi primul ei copil. Cu toate acestea, a fost reasigurată de fiecare dată că totul în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului nenăscut este normal.
7. În cursul uneia dintre ecografiile cu ultrasunete, efectuată în a douăzeci şi patra săptămână a sarcinii, medicul E.S., ecografist, le-a comunicat reclamanţilor că a observat o diferenţă între cele două picioare ale fătului, dar i-a asigurat că probabil este o eroare, că diferenţa este minoră şi că fătul prezintă atât tibie, cât şi os femural.
Această informaţie a fost comunicată medicului S.P., care a concluzionat că nu a apărut nicio problemă deosebită.
8. Cu toate acestea, reclamanta a decis să efectueze teste suplimentare. În acest scop, a contactat o clinică privată, M.R., unde, la data de 9 iunie 2003, a efectuat o radiografie cu ultrasunete tridimensională, efectuată de medicul D.A. La momentul respectiv, reclamanta se afla în a 32-a săptămână a sarcinii.
Medicul a detectat o poziţie anormală a degetelor în raport cu piciorul (planta în poziţie valg faţă de planul frontal al gambei), reasigurând-o, totuşi, pe doamna M.P. că picioarele fătului sunt dezvoltate normal. În continuare, a detectat o suferinţă fetală la nivel cerebral şi i-a recomandat reclamantei să-şi contacteze obstetricianul.
După consultarea cu obstetricianul, la 12 iunie 2003, prima reclamantă a fost internată; doamna M.P. şi fătul au fost monitorizaţi până la 16 iunie 2003, dată la care reclamanta a fost eliberată din spital fără alte indicaţii privind suferinţe fetale.
9. În data de 8 august 2003, reclamanta a fost internată în spital pentru naştere; ea s-a adresat imediat medicului C., care, mai târziu, a asistat-o pe reclamantă în timpul naşterii. În data de 12 august 2003, reclamanta a dat naştere unui băieţel (al treilea reclamant); el prezenta o malformaţie la unul dintre picioare, care era identică cu cea a fratelui său mai mare.
10. Medicul S.P. a vizitat reclamanta trei zile mai târziu; cu privire la handicapul copilului, medicul şi-a oferit sprijinul pentru a identifica o asociaţie care să-i ajute financiar pe reclamanţi.
11. La nouă luni după ce i-a dat naştere lui M.-D.P. şi în ciuda concluziei medicilor că nu poate să rămână gravidă pe cale naturală, doamna M.P. a descoperit că este însărcinată cu un al treilea copil. Împreună cu soţul său, ea a decis să facă avort, temându-se că al treilea copil se va naşte cu aceeaşi dizabilitate.
12. La 9 mai 2005, reclamanţii au introdus o acţiune împotriva medicilor S.P., D.A., E.S. şi A.V., precum şi împotriva spitalului, clinicii private M.R., Ministerului Sănătăţii şi statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor.
În numele fiului lor, au solicitat o alocaţie lunară pe viaţă de 20 000 000 lei româneşti vechi (ROL); în nume propriu, au solicitat 5 miliarde ROL drept despăgubire cu titlul de prejudiciu moral şi material suferit în urma naşterii unui copil cu dizabilităţi, care va avea nevoie de intervenţii medicale frecvente din cauza dizabilităţii sale.
Reclamanţii au susţinut că pârâţii sunt răspunzători pentru neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor medicale, respectiv că medicii nu i-au informat în mod corespunzător înainte de inseminarea artificială asupra riscului potenţial ca bebeluşul să se nască având acelaşi handicap ca şi fratele lui mai mare şi că, ulterior, nu au monitorizat în mod adecvat dezvoltarea fătului şi, de asemenea, au interpretat în mod eronat rezultatele examenelor ecografice, spunându-le că fătul se dezvoltă normal, inducându-i astfel în eroare. Reclamanţii au reiterat faptul că, dacă ar fi cunoscut riscurile implicate, nu ar fi procedat la inseminarea artificială şi, în orice caz, ar fi decis pentru avort, pentru a cruţa copilul de o viaţă plină de durere şi suferinţe din cauza handicapului său.
Referindu-se la „superficialitatea medicilor” care s-au ocupat de cazul lor, reclamanţii au subliniat că, în ciuda diagnosticului potrivit căruia doamna M.P. nu mai putea rămâne gravidă pe cale naturală, a rămas însărcinată pe neaşteptate şi a fost obligată să facă avort, de teama de a nu avea încă un copil cu handicap.
13. La 7 decembrie 2007, a fost prezentat ca probă un raport conţinând concluziile medicului D.I., expert în genetică la Institutul Naţional de Medicină Legală.
În replică la cele douăzeci şi cinci de întrebări adresate de instanţă, expertul şi-a formulat opinia din care, în părţile sale relevante, se reţin următoarele:
„Poziţia [anormală] a degetelor în raport cu membrul inferior indică o malformaţie congenitală [întrebarea nr. 1] ...
„Măsura recomandată [pentru diagnosticarea unei anomalii genetice de tipul menţionat] o reprezintă ecografia cu ultrasunete de morfologie fetală, efectuată în săptămânile 20-24 ale sarcinii. Membrele inferioare sunt vizibile din săptămânile 13-14 ale sarcinii, însă degetele de la picioare numai din a 20-a săptămână. Perioada săptămânilor 20-24 este optimă pentru vizualizarea structurilor fetale şi pentru a lua decizia dacă să se continue sau să se pună capăt sarcinii. [întrebarea nr. 9] ...
Diagnosticarea preconcepţie nu se poate efectua în cazul agenezei tibiale (hemimelie tibială) .... gena responsabilă pentru această problemă de sănătate nu este cunoscută şi defectul genetic potenţial responsabil pentru agenezia tibială se află sub pragul de rezoluţie al testării citogenetice (carotipare).
Diagnosticarea prenatală se poate face prin ecografie cu ultrasunete (ecografie de morfologie fetală) în săptămânile 20-24 ale sarcinii. [întrebarea nr. 25] ...
Concluzii
În cazul în care părinţii unui copil cu agenezie tibială au dat naştere unui al doilea copil cu aceeaşi malformaţie congenitală în urma unei sarcini rezultate dintr-o inseminare artificială, ar fi fost recomandabil ca o consultare genetică să fie efectuată înainte de conceperea celui de-al doilea copil, împreună cu monitorizarea riguroasă cu ultrasunete a celei de-a doua sarcini, pentru ca semnele specifice de avertizare, cu ultrasunete, să fie identificate din timp.
Ar fi fost, de asemenea, esenţial să fie informaţii părinţii cu privire la această anomalie (agenezie tibială) şi despre posibilităţile de tratament, având în vedere faptul că tratamentul ortopedic chirurgical este posibil.”
14. La 25 ianuarie 2008, Judecătoria Bucureşti s-a pronunţat. Instanţa a considerat că, urmare a neglijenţei medicale, doamna M.P. a suferit un prejudiciu, şi anume „naşterea unui copil cu o anomalie congenitală”. Instanţa a decis că reclamantei i-a fost încălcat dreptul de a fi informată corect cu privire la starea de sănătate a copilului ei nenăscut; implicit, dreptul de a alege dacă dă sau nu naştere unui copil care suferă de o malformaţie congenitală i-a fost, de asemenea, încălcat.
15. Instanţa a decis că A.V., medic, este răspunzător, în calitate de genetician, pentru că nu şi-a îndeplinit datoria de a evalua starea de sănătate a reclamantei înainte de inseminarea artificială, în ciuda faptului că a fost informată că primul copil al acesteia s-a născut cu o malformaţie. S-a concluzionat că medicul nu a efectuat teste suplimentare în privinţa reclamantei, pentru a-i clarifica situaţia şi, astfel, să o informeze cu privire la riscurile existente asociate sarcinii, ceea ce ar fi dat părinţilor ocazia de a-şi evalua opţiunile.
În ceea ce priveşte răspunderea medicului E.S., instanţa a hotărât că acesta nu a interpretat corect rezultatele ecografiei cu ultrasunete, efectuată în cursul celei de-a 24-a săptămâni a sarcinii, care relevase o problemă a picioarelor fătului. Instanţa a mai stabilit că, în astfel de împrejurări, medicul ar fi fost obligat să trimită reclamanta să efectueze teste suplimentare şi să-i recomande o ecografie cu ultrasunete tridimensională.
Medicul D.A. a fost exonerat de răspundere pe motiv că a fost singurul medic care a interpretat corect rezultatele ecografiei tridimensionale cu ultrasunete, efectuată în a treizeci şi doua săptămână a sarcinii, la 9 iunie 2003 (supra, pct. 8).
În privinţa medicului S.P., obstetricianul reclamantei, instanţa l-a considerat răspunzător pentru că nu a recomandat ecografierea tridimensională cu ultrasunete la timp pentru ca malformaţia să fie descoperită în mod prompt (săptămânile 20-24), şi, de asemenea, pentru interpretare greşită şi ignorarea rezultatelor ecografiei la momentul efectuării, în a treizeci şi doua săptămână a sarcinii, în ciuda faptului că aceasta a revelat o anomalie a picioarelor fătului.
Spitalul a fost declarat răspunzător în solidar cu medicii la plata despăgubirilor.
16. Instanţa s-a referit în motivare doar la prima reclamantă; cu toate acestea, în dispozitiv a stabilit că daunele acordate vor consta în plata unei alocaţii lunare către cel de-al treilea reclamant, astfel cum s-a solicitat, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul material [în valoare de 2 499,99 lei noi româneşti (RON)] şi pentru prejudiciul moral (în valoare de 150 000 RON), pentru ambii părinţi.
17. Părţile căzute în pretenţii au formulat apel.
18. Prin decizia din 20 septembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a rejudecat fondul cauzei şi a respins acţiunea reclamanţilor. Instanţa a stabilit că medicul A.V. şi-a exercitat atribuţiile în conformitate cu obligaţiile sale profesionale; faptul că nu a recomandat teste suplimentare reclamantei nu o face răspunzătoare pentru daune, în măsura în care, potrivit concluziilor expertului, singura modalitate de a detecta malformaţia o reprezenta ecografia tridimensională cu ultrasunete efectuată până în a douăzeci şi patra săptămână a sarcinii, precum şi că testele efectuate înainte de inseminare nu ar fi relevat cu certitudine riscul apariţiei unei astfel de probleme.
În ceea ce priveşte răspunderea medicului S.P., instanţa a hotărât că nu poate fi considerat răspunzător, în măsura în care reclamanţii au fost informaţi despre faptul că există un risc de 1/1 000 000 de a avea un al doilea copil cu aceeaşi malformaţie.
În privinţa medicului E.S., instanţa a stabilit că problema descoperită în cursul ecografierii cu ultrasunete efectuate la 9 iunie 2003 se referea la osul femural, în timp ce malformaţia celui de-al treilea reclamant era aceea că s-a născut cu tibia afectată.
Instanţa a mai decis că, în orice caz, o întrerupere de sarcină putea fi efectuată numai până la săptămâna a paisprezecea, etapă în care era imposibil să fie detectat acest tip de malformaţie.
19. Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei decizii.
20. Prin hotărârea definitivă din 9 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte recursul.
Instanţa a examinat fiecare dintre capetele de cerere ale reclamanţilor, respectiv faptul că medicii nu i-au informat cu privire la riscul de a da naştere unui copil care prezintă malformaţii; că nu au prescris toate testele genetice şi examenele necesare pentru a detecta riscul unei malformaţii genetice; că au interpretat greşit rezultatele numărului mic de ecografii cu ultrasunete pe care reclamanta le-a efectuat în timpul sarcinii.
21. Instanţa a respins primul capăt de cerere ca nefondat, în măsura în care pacienţii au fost informaţi că riscul de a avea un copil cu o anomalie genetică este de 1/1 000 000.
22. Al doilea capăt de cerere a fost, de asemenea, respins, având în vedere faptul că, după cum a arătat raportul medical prezentat în cauză, nu există teste genetice sau examene care să reveleze că exista riscul menţionat mai sus.
23. În ceea ce priveşte al treilea capăt de cerere, Curtea a stabilit că, potrivit probelor în cauză, pacienta a fost monitorizată cu atenţie în timpul sarcinii, cu examene cu ultrasunete efectuate la fiecare trei săptămâni. Raportul medical a ajuns, însă, la concluzia că membrele inferioare erau vizibile încă din săptămâna 13-14, în timp ce degetele de la picioare puteau fi văzute începând din săptămâna 20, un interval optim fiind aşadar între săptămânile 20-24. În astfel de circumstanţe, instanţa a considerat că interpretarea ecografiei efectuate a fost problematică, în măsura în care ar fi trebuit să se acorde mai multă atenţie particularităţilor cazului şi, eventual, ar fi putut fi prescrise teste cu ultrasunete mai amănunţite.
Prin urmare, prejudiciul a constat în naşterea unui copil cu o malformaţie genetică.
24. Din această perspectivă, curtea de apel a stabilit că, în ceea ce priveşte copilul, nu există o legătură de cauzalitate între neglijenţa medicală şi prejudiciul invocat, în măsura în care rezultatul unei proceduri medicale fără erori ar fi fost avortul. Astfel, având în vedere importanţa dreptului la viaţă, nu se poate considera că ar fi fost mai bine pentru copil să nu se fi născut, având în vedere, de asemenea, faptul că malformaţia în cauză nu este de natură să afecteze în mod substanţial calitatea vieţii copilului. Reiese din dosar că malformaţia ar putea fi corectată în viitor, prin intervenţie chirurgicală.
25. Părinţii, însă, au suportat pagube concrete, în măsura în care, dacă ar fi ştiut despre boală, ar fi putut să decidă dacă să păstreze copilul sau să opteze pentru avort.
Instanţa a respins pretenţiile cu privire la prejudiciul material, în măsura în care reclamanţii nu au reuşit să-l justifice prin facturi medicale şi documente relevante. În plus, sistemul asigurărilor sociale de stat a acoperit în totalitate costurile protezei necesare pacientului.
În continuare, curtea de apel a acordat domnului şi doamnei M.P. 20 000 RON pentru prejudiciul moral, urmând a fi plătit de medicul E.S., ecografist, în solidar cu spitalul; a fost angajată răspunderea pentru medic pentru neglijenţă, întrucât era singurul care ar fi putut detecta malformaţia la timp astfel încât reclamanţii să fie în măsură să ia o decizie cu privire la întreruperea sarcinii. Pentru acordarea acestei sume, instanţa a luat în considerare faptul că reclamanţii au fost informaţi despre faptul că riscul ca bebeluşul lor să se nască cu un handicap este de 1/1 000 000 şi că au decis să-şi asume acest risc.
26. Potrivit informaţiilor prezentate de părţi, din ianuarie 2004, al treilea reclamant a primit diferite proteze, în general de două ori pe an, ceea ce înseamnă că, până în 2011, el a suferit 22 de schimbări de proteză. În 2011, a fost supus unei intervenţii chirurgicale majore, implicând o amputare mai jos de genunchi, care i-a permis să i se pună o proteză mai avansată în 2012.
B. Dreptul intern relevant
27. Art. 185 C. pen. privind provocarea ilegală a avortului prevedea, la momentul respectiv, următoarele:
Art. 185
„1. {0>The act of interrupting the course of pregnancy, by any means, committed in one of the following circumstances:[...]Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în una dintre următoarele situaţii:
[...]
(c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
[...]
6. Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
(a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel;
(b) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
(b) în cazul prevăzut la alin. (2), când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale.”
28. Dispoziţiile interne relevante privind angajarea răspunderii civile a personalului medical sunt descrise în Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, pct. 52-54, 16 februarie 2010.
29. Un proiect de lege privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical a fost respins de Senat la 9 februarie 2006, în urma unei decizii a Curţii Constituţionale care a stabilit că unele articole din proiectul de lege sunt neconstituţionale.
30. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii arată, la art. 208-210, că sistemul de asigurări de sănătate este principalul furnizor de asistenţă medicală, protezele fiind incluse.
31. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede, la art. 35-37, că aceste persoane au dreptul la un asistent personal, remunerat cu aproximativ 130 EUR lunar; conform art. 58, familiile care au un copil cu handicap au dreptul la o indemnizaţie lunară fixă de aproximativ 47 EUR; copilul cu handicap va primi de două ori suma indemnizaţiei unui copil obişnuit, aproximativ 18 EUR pe lună.
C. Jurisprudenţa şi textele internaţionale relevante
1. Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi biomedicina, ratificată de România la 28 februarie 2001
Art. 5 – Regula generală
„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.
Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor.
Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul.”
Art. 10 – Viaţa privată şi dreptul la informaţie
„1. Orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.
...
Art. 24 – Compensarea pentru daune nejustificate
„Persoana care a suferit daune nejustificate de pe urma unei intervenţii are dreptul la o reparaţie echitabilă conform condiţiilor şi procedurilor prevăzute de lege.”
2. Principiile adoptate de comitetul ad-hoc de experţi privind progresele înregistrate în domeniul ştiinţelor biomedicale, organismul de expertiză din cadrul Consiliului Europei, care a precedat prezentul Comitet director pentru bioetică (CAHBI, 1989)
Principiul 4
„1. Tehnicile de reproducere asistată pot fi utilizate doar dacă persoanele vizate şi-au dat consimţământul liber, informat, în mod explicit şi în scris, în conformitate cu cerinţele naţionale.
2. Înaintea obţinerii un astfel de consimţământ, medicul şi instituţia care foloseşte tehnicile de reproducere asistată trebuie să se asigure că persoanele vizate obţin informaţii şi consiliere adecvate cu privire la posibilele implicaţii medicale, juridice, sociale şi, dacă este cazul, genetice ale acestui tratament, în special, despre implicaţiile care ar putea afecta interesele copilului care urmează să fie născut.”
3. Recomandarea nr. R (90) 13 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind screeningul genetic prenatal, diagnosticarea genetică prenatală şi consiliere genetică asociată (adoptată de Comitetul de Miniştri la 21 iunie 1990, în cursul celei de-a 442-a reuniuni a Adjuncţilor de Miniştri)
Principiul 8
„Informaţiile oferite în perioada de consiliere înainte de efectuarea screening-ului genetic prenatal şi de diagnosticarea genetică prenatală trebuie să fie adaptate la circumstanţele persoanei şi să fie suficiente pentru a lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză. Aceste informaţii trebuie, în special, să prezinte scopul testelor şi natura acestora, precum şi riscurile pe care aceste teste le prezintă.”
Principiul 14
„În cazul în care există un risc crescut de deces din cauza unei anomalii genetice grave, accesul la serviciile de consiliere prenatală şi, dacă este cazul, consiliere premaritală, screening în timpul preconcepţiei şi servicii de diagnosticare ar trebui să fie disponibil imediat şi cunoscut de publicul larg.”
4. Declaraţia universală privind bioetica si drepturile omului
Art. 6 – Consimţământul
„(a) Orice intervenţie medicală cu scop preventiv, de diagnosticare şi terapeutic se efectuează doar cu consimţământul prealabil, liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei vizate, în baza unor informaţii adecvate. Dacă este cazul, consimţământul trebuie să fie expres şi poate fi retras de către persoana vizată în orice moment şi pentru orice motiv, fără a crea un dezavantaj sau un prejudiciu.”
Art. 20 – Evaluarea şi managementul riscului
Vor fi promovate evaluarea adecvată şi un management adecvat al riscului în ceea ce priveşte medicina, ştiinţele vieţii şi tehnologiile asociate.”
CAPETE DE CERERE
32. În numele copilului lor, primii doi reclamanţi susţin că dreptul acestuia la viaţă a fost încălcat prin naşterea sa ca un copil cu handicap, din cauza neglijenţei medicale. Ei invocă art. 2 şi art. 8 din Convenţie.
33. În nume propriu, prima reclamantă şi al doilea reclamant se plâng, în temeiul art. 8 din Convenţie, că naşterea copilului lor cu handicap din cauza neglijenţei medicale le-a încălcat dreptul la protecţia vieţii private şi de familie.
34. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamanţii se plâng în legătură cu caracterul echitabil şi durata procedurii.
ÎN DREPT
A. Art. 2 şi art. 8 din Convenţie
35. Reclamanţii se plâng de faptul că drepturile lor protejate de art. 8, respectiv de art. 2 şi art. 8 din Convenţie cu privire la reclamantul minor M.-D.P, le-au fost încălcate ca urmare a neglijenţei medicale.
Prevederile relevante ale art. 2 şi art. 8 sunt redactate după cum urmează:
Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
1. Calitatea de victimă al celui de-al treilea reclamant,M.-D.P.
(a) Argumentele părţilor
36. Guvernul susţine că decizia Curţii de Apel Bucureşti de a respinge pretenţiile formulate în numele copilului minor este în consonanţă cu o mare parte a viziunii legale a statelor membre ale Consiliului Europei. Guvernul face referire la exemple din jurisprudenţa Regatului Unit, Ţărilor de Jos, Germaniei şi Franţei, unde s-a trasat o linie clară între pretenţii privind „naştere rezultată în urma unei erori umane” – care au fost acceptate într-un mod mult mai permisiv şi pretenţii privind „viaţă rezultată în urma unei erori umane”, precum în prezenta cauză, care au fost considerate admisibile în circumstanţe cu totul excepţionale (şi anume, în cazul în care nu s-a întreprins, din neglijenţă, o acţiune de atenuare care l-ar fi salvat pe copil de la invaliditate).
În continuare, Guvernul susţine că fătul era protejat împotriva neglijenţei medicale prin răspunderea medicului faţă de părinţii săi, soluţie considerată o cale de atac efectivă în hotărârea Curţii din cauza Vo împotriva Franţei (MC) (nr. 53924/00, pct. 91-95, CEDO 2004‑VIII); aceeaşi abordare a fost adoptată de Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea sa.
Prin urmare, se susţine că plângerea, în ceea ce priveşte copilul M.-D.P., ar trebui respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae.
37. Reclamanţii nu sunt de acord. Ei susţin că lipsa unei jurisprudenţe şi legislaţii omogene la nivel european impune clarificări printr-o hotărâre de referinţă în acest sens. Reclamanţii fac trimitere la hotărârea Curţii de Apel din Bruxelles din 21 septembrie 2010, prin care a fost recunoscut dreptul părinţilor de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul suferit de copil.
Reclamanţii susţin că fiul lor a fost o victimă a neglijenţei medicale; dreptul său – fie acela de a nu se fi născut, fie acela de a nu reprezenta rezultatul unei erori a medicului sau acela de a fi în viaţă, sănătos şi de a nu suferi din cauza neglijenţei altora – a fost, prin urmare, încălcat.
(b) The European Centre for Law and Justice, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România
38. Susţinând că dreptul la viaţă este protejat prin Convenţie, nu dreptul de a nu fi născut, şi că, în conformitate cu dreptul român, dreptul la viaţă al copilului este protejat din a 14-a săptămână a sarcinii, ECLJ, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România au prezentat în solidar un rezumat al jurisprudenţei internaţionale relevante cu privire la pretenţiile privind viaţa rezultată în urma unei erori umane şi naşterea rezultată în urma unei erori umane, după cum urmează[2].
Capetele de cerere privind „naşterea rezultată în urma unei erori umane” se referă la pretenţiile formulate de părinţi care pretind că neglijenţa unui terţ fie a condus la conceperea unui copil (cum ar fi în cazul sterilizării din neglijenţă), fie că terţul nu a furnizat suficiente informaţii care le-ar fi permis să facă o alegere în cunoştinţă de cauză dacă să renunţe la copil la un moment dat, atunci când avortul ar fi fost permis în mod legal.
Capetele de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane” sunt cele formulate de către sau în numele unei persoane prin care se susţine că aceasta nu ar fi trebuit să se nască.
39. În cauza Kelly, din 2005, Curtea Supremă din Ţările de Jos a acordat despăgubiri cu titlu de prejudiciu material şi moral părinţilor şi copilului care se născuse cu un handicap din cauza unei infirmităţi cromozomiale; despăgubirile cu titlu de daune materiale au inclus costurile de îngrijire şi educare a copilului şi în ceea ce priveşte handicapul acesteia.
Anglia şi Ţara Galilor nu au admis capete de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane” (pentru legislaţia relevantă, a se vedea Reeve împotriva Regatului Unit, nr. 24844/94, decizia Comisiei din 30 noiembrie 1994); cu toate acestea, capetele de cerere privind „naşterea rezultată în urma unei erori umane” au fost admise în câteva cauze (de exemplu, Rees împotriva Darlington Memorial Hospital NHS Trust, din 2003).
În urma cauzei Perruche, din 2001, în care Curtea de Casaţie a admis ambele tipuri de pretenţii, legislaţia franceză s-a modificat, interzicând în mod expres capetele de cerere privind viaţa rezultată în urma unei erori umane [pentru detalii, a se vedea Draon v. France (MC), nr. 1513/03, pct. 49-50, 6 octombrie 2005].
Capetele de cerere privind viaţa rezultată în urma unei erori umane au fost respinse şi în Germania, în timp ce capetele de cerere privind naşterea rezultată în urma unei erori umane au fost admise, în anumite condiţii, în câteva cauze examinate de Bundesgerichtshof (Curtea Supremă).
O abordare similară a fost raportată pentru Italia, unde, în temeiul dreptului contractual, capetele de cerere privind naşterea rezultată în urma unei erori umane au fost admise, părinţii având dreptul de a recupera cheltuielile pentru îngrijiri medicale, pierderea de venituri şi, de asemenea, la acordarea de daune morale. Capetele de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane” nu au fost admise.
Întrucât nu recunoaşte dreptul de a nu te naşte, Curtea Supremă de Justiţie portugheză a respins o cauză în care a fost formulat un capăt de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane” (decizia nr. 1008-1001, nepublicată).
(c) Motivarea Curţii
(i) Art. 2
40. În măsura în care capetele de cerere formulate în numele reclamantului M.-D.P. se referă la dreptul său de a nu se naşte, Curtea constată că un astfel de drept nu poate fi derivat din art. 2 din Convenţie. Astfel cum este consacrat în jurisprudenţă, „art. 2 nu poate, fără o distorsiune de limbaj, să fie interpretat ca acordând dreptul diametral opus, şi anume dreptul de a muri; nici nu poate crea un drept la autodeterminare, în sensul de a conferi unui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viaţa” (Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 39, CEDO 2002‑III).
Însă, deşi art. 2 din Convenţie nu se referă la probleme cum ar fi calitatea vieţii sau ce alege să facă o persoană cu viaţa sa, „în măsura în care acestea sunt recunoscute ca fiind fundamentale pentru condiţia umană încât impun protecţia faţă de intervenţia statului, pot fi reflectate în drepturile garantate de alte articole din Convenţie sau de alte instrumente internaţionale privind drepturile omului”. (idem, pct. 39). Fără a nega în vreun fel principiul inviolabilităţii vieţii, protejat prin Convenţie, Curtea consideră că, în temeiul art. 8, noţiunile legate de calitatea vieţii capătă o semnificaţie (a se vedea Pretty, citată anterior, pct. 65, şi Koch împotriva Germaniei, nr. 497/09, pct. 51, 19 iulie 2012).
41. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să examineze capetele de cerere formulate de al treilea reclamant în temeiul art. 8 din Convenţie.
(ii) Art. 8
42. Astfel cum Curtea a reţinut anterior, conceptul „viaţă privată” reprezintă un termen general, care nu se pretează la o definiţie exhaustivă. El acoperă integritatea fizică şi psihologică a unei persoane (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 22, seria A nr. 91) Curtea a susţinut şi că noţiunea de autonomie personală reprezintă un principiu important, subliniind interpretarea garanţiilor conţinute de art. 8 din Convenţie (a se vedea Pretty, citată anterior, pct. 61).
In cauza Haas împotriva Elveţiei (nr. 31322/07, pct. 51, CEDO 2011), Curtea a dezvoltat în continuare această jurisprudenţă, recunoscând că dreptul unui individ de a decide cum ar trebui să se moară, cu condiţia ca el sau ea să fie în poziţia de a îşi exprima propria voinţă şi de a acţiona în consecinţă, reprezintă unul dintre aspectele dreptului la respectarea vieţii private în sensul art. 8 din Convenţie.
43. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că respectivul capăt de cerere formulat în numele copilului face referire la dreptul pretins „fie de a nu se fi născut, fie acela de a nu reprezenta rezultatul unei erori a medicului sau acela de a fi în viaţă, sănătos şi de a nu suferi din cauza neglijenţei altora (supra, pct. 32 şi 37).
Fără a ţine seama dacă pretinsul drept ar putea fi inclus în sau pus în opoziţie cu drepturile sus-menţionate, deja recunoscute ca intrând în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie, Curtea consideră că nu este necesar să examineze acest aspect, întrucât capătul de cerere este inadmisibil în lumina celor ce urmează.
44. Curtea observă că hotărârea definitivă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a respins capetele de cerere formulate în numele copilului, întrucât acesta nu a fost o victimă a prejudiciului pretins.
Hotărârea este amplu motivată. Concluziile instanţei s-au bazat pe punerea în echilibru nu numai între diferitele interese ale celor implicaţi, ci şi pe principiile relevante pentru decizie, şi anume răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit. Stabilind că minorul nu este o victimă a neglijenţei medicale invocate, instanţa a considerat că nu s-a oferit nicio protecţie pretinsului drept al copilului de a nu se naşte, mai ales din moment ce malformaţia copilului nu era de natură să afecteze în mod esenţial calitatea vieţii sale. Această decizie nu pare să fi fost arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă.
45. În continuare, având în vedere considerentele morale şi etice implicate în acest domeniu şi larga marjă de apreciere oferită statelor în astfel de probleme sensibile, atunci când, în plus, nu există consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei, fie că este vorba despre importanţa relativă a interesului aflat în joc, fie că este vorba despre cele mai bune metode de a-l proteja, Curtea consideră că abordarea restrictivă adoptată de instanţa internă trebuie considerată ca încadrându-se în marja de apreciere oferită statului [a se vedea, mutatis mutandis, S.H. şi alţii împotriva Austriei (MC), nr. 57813/00, pct. 94, CEDO 2011].
Curtea constată în continuare că abordarea sus-menţionată este în mod rezonabil proporţională, întrucât, în măsura în care acţiunea neglijentă i-a afectat pe părinţi, aceştia au avut dreptul de a introduce o acţiune pentru prejudiciul pe care l-au suferit (a se vedea, mutatis mutandis, Reeve, citată anterior).
46. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie. Această concluzie permite Curţii să renunţe să mai examineze obiecţia preliminară a Guvernului privind statutul de victimă al celui de-al treilea reclamant.
2. Calitatea de victimă al doamnei M.P. şi al domnului M.P.
(a) Argumentele părţilor
47. Recunoscând, în acord cu instanţele naţionale, că neglijenţa medicală a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la o viaţă privată, astfel cum este acesta protejat de art. 8 din Convenţie, Guvernul susţine că domnul şi doamna M.P. nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a acestor drepturi, întrucât aceasta a fost soluţionată la nivel intern.
Curtea de apel l-a identificat pe medicul E.S. ca răspunzător pentru prejudiciul invocat de reclamanţi; în continuare, a asigurat o aplicare eficientă a atribuirii compensaţiilor, stabilind că spitalul este, de asemenea, răspunzător în mod obiectiv pentru actele medicului E.S., în calitate de angajat. Reclamanţilor li s-a acordat suma de 20 000 de lei; pretenţiile lor de a obţine despăgubiri cu titlu de prejudiciu material au fost respinse ca nefondate.
Rezultă că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive ce le reveneau în temeiul art. 8, recunoscând în mod expres încălcarea şi soluţionând-o în mod corespunzător. În consecinţă, domnul şi doamna M.P. şi-au pierdut statutul de victimă.
48. În susţinerea calităţii de victimă, reclamanţii au făcut trimitere la hotărârea primei instanţe, care le-a acordat despăgubiri atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru cel moral, într-o sumă mult mai mare. Reclamanţii susţin că, având în vedere gravitatea prejudiciului suferit şi întinderea în timp a acestuia, încălcarea drepturilor lor este departe de a fi fost soluţionată.
(b) Terţii intervenienţi
49. ECLJ, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România au declarat în comun că art. 8 din Convenţie nu prevede nici dreptul unui părinte de a nu da naştere unui copil cu handicap, nici de a avea un copil sănătos. Totodată, Convenţia nu prevede un drept autonom la avort.[3]
(c) Motivarea Curţii
50. Curtea notează, cu titlu preliminar, că art. 8 este aplicabil situaţiei de fapt din prezenta cauză în măsura în care se referă la dorinţa părinţilor de a concepe un copil care să nu fie afectat de o boală genetică, această alegere fiind o formă de exprimare a vieţii lor private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Costa şi Pavan împotriva Italiei, nr. 54270/10, pct. 50, 28 august 2012).
51. În continuare Curtea trebuie să examineze dacă reclamanţii mai pot pretinde că sunt victime ale încălcării art. 8, în sensul art. 34 din Convenţie.
În această privinţă, Curtea subliniază că este, mai întâi, de datoria autorităţilor naţionale să corecteze orice încălcare a Convenţiei. Astfel, un reclamant încetează a mai fi considerat „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie în cazul în care autorităţile naţionale recunosc pretinsele încălcări, fie în mod expres, fie pe fond şi corectează încălcările Convenţiei, întrebarea dacă el/ea a obţinut o reparaţie pentru prejudiciul cauzat – comparabilă cu reparaţia echitabilă astfel cum este această prevăzută de art. 41 – reprezintă un aspect important [a se vedea, printre altele, R.R. împotriva Poloniei, nr. 27617/04, pct. 97, CEDO 2011 (extrase), şi Kuriæ şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 259, CEDO 2012 (extrase)].
52. În speţă, Curtea reţine că motivarea curţii de apel face referire la o încălcare a drepturilor reclamanţilor de a face o alegere în cunoştinţă de cauză pentru a păstra sau nu copilul, cauzată de neglijenţa medicală imputată medicului E.S. Ca urmare a acestei constatări, instanţa naţională le-a acordat 20 000 de lei cu titlu de prejudiciu moral. În ceea ce priveşte afirmaţiile referitoare la prejudiciul material suferit de reclamanţi, instanţa naţională a decis că aceste pretenţii nu sunt susţinute de probe relevante. În plus, conform legislaţiei aplicabile, sistemul asigurărilor sociale de stat a oferit reclamanţilor asistenţă pentru a-şi îngriji copilul.
53. Curtea consideră că aceste concluzii relevă pe fond o recunoaştere a încălcării drepturilor reclamanţilor protejate de art. 8 din Convenţie, sancţionată de instanţele interne prin acordarea de daune morale.
Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a se substitui autorităţilor interne competente pentru a stabili cele mai adecvate mijloace de a oferi despăgubiri reclamanţilor, odată ce a fost recunoscută o încălcare a drepturilor lor; rolul său nu este nici să evalueze faptele care au condus instanţele să adopte o decizie în detrimentul alteia. Rolul Curţii este acela de a examina, în temeiul Convenţiei, deciziile pe care aceste autorităţi le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 59, seria A, nr. 316–B). Deşi Curtea nu este obligată să ţină seama de constatările instanţelor interne, în condiţii normale are nevoie de elemente convingătoare pentru a se abate de la constatările de facto la care au ajuns instanţele respective (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 30, seria A, nr. 28).
54. În speţă, Curtea constată că ţine de marja de apreciere a statului să interpreteze legislaţia internă relevantă şi să stabilească pe cale de consecinţă suma de bani care urmează să fie acordată cu titlu de despăgubire, astfel încât să aibă legătură cu prejudiciul suferit.
În acest sens, Curtea nu vede niciun motiv de principiu pentru a pune sub semnul întrebării motivarea instanţei interne care a respins pretenţiile reclamanţilor în privinţa prejudiciului material şi care le-a acordat suma de 20 000 lei cu titlu de prejudiciu moral, aceste concluzii nefiind în mod manifest nerezonabile.
55. Rezultă că reclamanţii nu mai pot fi consideraţi victime ale pretinsei încălcări a drepturilor lor în temeiul art. 8 din Convenţie, capetele lor cerere fiind aşadar în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Art. 6 din Convenţie
56. În continuare, reclamanţii pretind că drepturile lor protejate de art. 6 din Convenţie au fost încălcate, în măsura în care procesele contestate nu au fost echitabile şi s-au desfăşurat pe o perioadă excesiv de lungă.
57. Curtea reţine că reclamanţii au avut nu doar posibilitatea de a prezenta orice probe necesare pentru ca pretenţiile lor să fie admise, dar au avut cunoştinţă şi au putut comenta cu privire la toate probele aduse sau observaţiile prezentate, spre a influenţa deciziile instanţelor; în plus, se observă că pretenţiile reclamanţilor au fost complet evaluate de instanţele interne, în faţa a trei niveluri de jurisdicţie, procedurile desfăşurându-se pe durata a 4 ani şi 7 luni.
După examinarea atentă a capetelor de cerere ale reclamanţilor în cadrul art. 6 din Convenţie, Curtea consideră că, având în vedere complexitatea prezentei cauze şi în lumina elementelor de care dispune, în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în Protocoalele sale.
58. Rezultă că această parte a capetelor de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea,
Declară, în unanimitate, cererea inadmisibilă în privinţa primilor doi reclamanţi;
Declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă în privinţa celui de-al treilea reclamant.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
[1]. Rectificată la 16 iunie 2014. În forma anterioară, avea următorul conţinut: „având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de reclamanţi şi observaţiile scrise formulate de părţile terţe interveniente, European Centre for Law and Justice”.
[2]. Rectificată la 16 iunie 2014: În forma anterioară, avea următorul conţinut:
„(b) The European Centre for Law and Justice”.
38. Susţinând că dreptul la viaţă este protejat prin Convenţie, nu dreptul de a nu fi născut, şi că, în conformitate cu dreptul român, dreptul la viaţă al copilului este protejat din a 14-a săptămână a sarcinii, ECLJ a prezentat un rezumat al jurisprudenţei internaţionale relevante cu privire la capetele de cerere privind viaţa rezultată în urma unei erori umane şi naşterea rezultată în urma unei erori umane, după cum urmează.”
[3]. Rectificată la 16 iunie 2014: În forma anterioară, avea următorul conţinut:
„(b) Terţ intervenient
49. ECLJ a transmis că art. 8 din Convenţie nu prevede nici dreptul unui părinte de a nu da naştere unui copil cu handicap, nici de a avea un copil sănătos. Totodată, Convenţia nu prevede un drept autonom la avort.”
Full & Egal Universal Law Academy