©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 47991/07
Bogdan Marian MITRIC
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 4 septembrie 2012 într-o cameră compusă din:
Alvina Gyulumyan, preşedinte,
Ineta Ziemele,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 12 octombrie 2007,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Bogdan Marian Mitric, este resortisant român, s-a născut în 1975 şi locuieşte în Bucureşti.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. La 13 iulie 2006, reclamantul a depus la judecătoria respectivă din Bucureşti o plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie întocmit de un poliţist la 9 iulie 2006, prin care a fost amendat cu 200 lei noi (RON), adică echivalentul a 55 euro, pe motiv că a depăşit un tramvai în timp ce staţiona, faptă interzisă de legislaţia rutieră naţională dacă staţia nu avea un refugiu pentru pasagerii tramvaiului. El a susţinut în faţa instanţei că nu a comis faptele care i-au fost imputate, deoarece exista un refugiu pentru pasageri în respectiva staţie de tramvai şi a cerut instanţei să audieze un martor al cărui nume l-a indicat, care era pasager în automobilul pe care el îl conducea la momentul comiterii faptelor şi care ar fi putut lămuri instanţa cu privire la temeinicia afirmaţiilor sale. El a subliniat apoi că poliţistul care l-a oprit nu l-a informat că scrie un proces-verbal de contravenţie, ci i-a strecurat acest document printre actele de identitate prezentate la control. A arătat, de asemenea, că semnătura din procesul-verbal nu îi aparţinea şi a cerut instanţei să facă verificările necesare, procedând la o comparaţie a semnăturilor din procesul-verbal şi din plângerea depusă la instanţă. A cerut, în cele din urmă, ca poliţistul respectiv să fie citat pentru a fi supus unui interogatoriu în instanţă.
5. Printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2007, instanţa a respins cererea reclamantului de convocare a poliţistului înaintea sa pe motiv că nu era utilă şi i-a respins şi cererea de audiere a unui martor. A constatat, de asemenea, că simpla comparaţie a semnăturilor de pe diverse documente nu putea duce la constatarea că semnătura de pe procesul-verbal nu aparţinea reclamantului şi a arătat că, pentru a face dovada unei asemenea situaţii de fapt, o procedură mult mai complexă în materie de dovezi – prevăzută de art. 179 din Codul de procedură civilă – ar fi fost necesară, care nu a fost totuşi cerută de reclamant. Instanţa a concluzionat că persoana în cauză nu a răsturnat prezumţia de legalitate şi temeinicia procesului-verbal în litigiu şi i-a respins plângerea.
6. Reclamantul a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, arătând că art. 178 din Codul de procedură civilă prevedea că, în ipoteza în care una dintre părţi declara că nu recunoaşte o semnătură, era de competenţa instanţei să ia măsuri pentru verificarea înscrisului respectiv printr-o expertiză. A arătat că numai instanţa avea dreptul, în baza dispoziţiei citate anterior, să dispună mijloacele procedurale pe care le considera adecvate pentru stabilirea adevărului. Persoana în cauză a arătat, de asemenea, că, în general, prima instanţă i-a respins toate cererile de probe.
7. Printr-o hotărâre definitivă pronunţată la 16 aprilie 2007 şi rămasă definitivă la 3 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins recursul şi a confirmat hotărârea pronunţată de judecătorie. A arătat în special că simpla comparaţie a semnăturilor de pe diverse documente nu putea duce la concluzia că cel în cauză nu a semnat procesul-verbal respectiv şi că ar fi fost necesare probe suplimentare, pe care reclamantul nu le-a cerut.
B. Dreptul şi practica interne relevante
8. Dreptul şi practica interne relevante în materie de contravenţii şi evoluţia acestora sunt prezentate detaliat la pct. 29-40 din hotărârea Anghel împotriva României (nr. 28183/03, hotărârea din 4 octombrie 2007) şi la pct. 14 – 18 din hotărârea Nicoleta Gheorghe împotriva României (Cererea nr. 23470/05, 3 aprilie 2012).
Capete de cerere
9. Invocând art. 6 din convenţie, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii iniţiate în urma plângerii sale împotriva procesului-verbal de contravenţie. El arată în special că instanţele au respins probele prin care el a încercat să răstoarne prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal, încălcând astfel principiul egalităţii armelor şi aducând atingere dreptului la prezumţia de nevinovăţie.
În drept
10. Guvernul arată că reclamantul nu a suferit în speţă niciun prejudiciu important şi consideră că cererea introdusă de el în faţa Curţii ar trebui declarată inadmisibilă în aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 § 3 lit. b) din convenţie, care, de la 1 iunie 2010, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 14 la convenţie, este redactat în felul următor:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: (...)
b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.”
11. Reclamantul nu a făcut comentarii cu privire la acest punct.
Curtea reaminteşte că noua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 35 § 3 lit. b) citat anterior este concepută pentru a-i permite să soluţioneze mai rapid cauzele cu caracter inutil şi astfel să se concentreze pe misiunea sa fundamentală, aceea de a asigura la nivel european protecţia juridică a drepturilor garantate de convenţie şi protocoalele sale adiţionale. Încălcarea unui drept, indiferent de realitatea sa din punct de vedere pur juridic, trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a justifica examinarea sa de către o instanţă internaţională. Acest nivel se apreciază în fiecare caz în parte, în funcţie de ansamblul circumstanţelor cauzei [a se vedea, printre altele, Holub împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 24880/05, 14 decembrie 2010; Korolev împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010, CEDO 2010-...; Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010].
13. Curtea a examinat deja chestiunea absenţei sau nu a unui prejudiciu important din perspectiva unor criterii precum impactul financiar al chestiunii în litigiu sau miza cauzei pentru reclamant [a se vedea, mutatis mutandis, Holub (dec.), citată anterior, şi Korolev (dec.), citată anterior, Giusti împotriva Italiei, nr. 13175/03, pct. 34, 18 octombrie 2011]. Aplicând aceste criterii în speţă, Curtea constată că singura indicaţie cu privire la amploarea prejudiciului suferit de către reclamant este suma amenzii ce i-a fost impusă prin procesul-verbal de contravenţie, şi anume 200 RON (adică aproximativ 55 euro). Era vorba, fără îndoială, se o sumă relativ modică care, ea singură, în lipsa unor indicaţii care să denote, de exemplu, eventuale consecinţe nefaste ale pretinsei încălcări privind situaţia personală a reclamantului, nu ar fi suficientă pentru a se considera că reclamantul a suferit un prejudiciu semnificativ, în sensul art. 35 § 3 lit. b) din convenţie.
14. În ceea ce priveşte întrebarea dacă respectarea drepturilor omului garantate de convenţie şi de protocoalele sale impune examinarea aprofundată a problemei, Curtea reaminteşte că această noţiune face trimitere la condiţiile deja definite pentru aplicarea art. 37 § 1 şi 38 § 1 (în redactarea sa anterioară la Protocolul nr. 14) din convenţie. Organele convenţiei au interpretat în mod constant aceste dispoziţii ca solicitând continuarea examinării unei cauze, în pofida soluţionării amiabile sau a existenţei unui caz de radiere de pe rol. S-a hotărât în schimb că această examinare nu se impunea în cazul în care există o jurisprudenţă clară şi foarte amplă cu privire la problema referitoare la convenţie care se ridică în cauza prezentată Curţii [a se vedea, printre altele, Van Houten împotriva Ţărilor de Jos (radiere), nr. 25149/03, CEDO 2005-IX, şi Kavak împotriva Turciei (dec.), nr. 34719/04 şi 37472/05, 19 mai 2009). Astfel, formularea unui nou criteriu a garantat o examinare aprofundată a problemei care, în ciuda banalităţii lor, ridică probleme serioase de aplicare sau interpretare a convenţiei şi a protocoalelor sale, sau probleme importante privind dreptul naţional (a se vedea Raportul explicativ la Protocolul nr. 14, pct. 83).
15. În speţă, Curtea consideră că niciun imperativ din ordinea publică europeană la care participă convenţia şi protocoalele sale nu justifică continuarea examinării cererii. Într-adevăr, aceasta ridică problema compatibilităţii cu art. 6 §§ 1 şi 2 din convenţie a obligaţiei aflate în sarcina reclamantului, în faţa instanţelor naţionale, de a răsturna prezumţia de legalitate şi temeinicia procesului-verbal prin care un agent autorizat a constatat că a încălcat dispoziţii naţionale în materie de circulaţie rutieră. Ori, această chestiune a făcut obiectul unei jurisprudenţe ample a Curţii [a se vedea, în special, hotărârile Anghel şi Nicoleta Gheorghe citate anterior, Haiducu şi alţii împotriva României (dec.), nr. 7034/07, 13 martie 2012, Stevens împotriva Belgiei (dec.), nr. 56936/00, 9 decembrie 2004 şi, mutatis mutandis, Bosoni împotriva Franţei (dec.), nr. 34595/97, 7 septembrie 1999 şi Adoud împotriva Franţei (dec.), nr. 35327/97, 7 septembrie 1999].
16. În cele din urmă, în ceea ce priveşte a treia condiţie pusă de noul criteriu de admisibilitate, care cere examinarea corespunzătoare a cauzei de către o instanţă internă, Curtea reaminteşte că urmăreşte să garanteze că toate cauzele vor face obiectul unui control judecătoresc fie în plan naţional, fie în plan european. Această clauză reflectă, de asemenea, principiul subsidiarităţii, astfel cum reiese în special din art. 13 din convenţie, care cere disponibilitatea la nivel naţional a unor recursuri eficiente împotriva încălcărilor [Korolev (dec.), citată anterior]. Curtea a apreciat, de altfel, că această condiţie nu ar fi interpretată la fel de strict ca cerinţele de echitate a procedurii, în caz contrar, nu am înţelege-o deoarece redactarea art. 35 § 3 lit. b) nu foloseşte termenul „examinată în mod echitabil” [Holub (dec.), citată anterior].
17. În speţă, Curtea constată că legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie prin care reclamantului i s-a aplicat o amendă a fost examinată de două ori, mai întâi de către judecătorie, apoi, la recursul persoanei interesate, de către tribunal, care au pronunţat hotărâri motivate în fapt şi în drept. Curtea nu identifică în procedura respectivă nicio problemă serioasă de aplicare sau interpretare a convenţiei sau cu privire la dreptul naţional care să ceară examinarea pe fond a cererii.
18. Condiţiile noului criteriu de admisibilitate fiind întrunite, Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă în temeiul art. 35 §§ 3 lit. b) şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliAlvina Gyulumyan,
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy