©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 37702/06
Dănuţ Augustin MUREŞAN
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 16 decembrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Moţoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 13 septembrie 2006,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate în replică de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Dănuţ Augustin Mureşan, este resortisant român, s-a născut în 1964 şi are domiciliul în Oradea. A fost reprezentat în faţa Curţii de domnul R. Doseanu, avocat în Oradea.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părţi, se pot rezuma după cum urmează în continuare.
4. La momentul producerii faptelor, reclamantul, cadru militar (maior), a avut sarcina de a supraveghea şi de a aproba lucrările de renovare şi de modernizare a bazei sale militare.
5. La 28 aprilie 2004, Secţia Militară a Parchetului Anticorupţie l-a trimis în judecată pe reclamant pentru mai multe capete de acuzare privind infracţiuni de corupţie în legătură cu achiziţii publice. B.V., un civil, a fost şi acesta trimis în judecată de Parchet pentru dare de mită reclamantului. Procurorii de caz erau cadre militare: un colonel magistrat şi un căpitan magistrat. B.V. nu s-a înfăţişat în instanţă pe durata procedurilor. Citaţiile i-au fost trimise la o adresă în România, comunicată în instanţă de avocatul său. Cu toate acestea, conform informaţiilor primite de instanţe din partea autorităţilor, B.V. locuia la acea vreme în Statele Unite ale Americii („SUA”).
6. Tribunalul Militar Bucureşti, într-un complet format din doi colonei magistraţi, a examinat cauza în primă instanţă. A ascultat declaraţiile martorilor acuzării şi a încuviinţat ascultarea a doi martori din partea apărării. Cu toate acestea, acei doi martori nu s-au prezentat. Reclamantul a depus mărturie înaintea instanţei.
7. La 10 septembrie 2004, Tribunalul Militar l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârşirea infracţiunilor de care era acuzat şi l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani şi şase luni cu suspendare.
8. Părţile au formulat apel. Reclamantul şi-a susţinut nevinovăţia şi a argumentat că instanţa de fond a interpretat în mod greşit probele aflate la dosar.
9. Curtea Militară de Apel Bucureşti, într-un complet format din doi colonei magistraţi, s-a pronunţat la 3 mai 2005. Printr-o decizie motivată pe larg, a respins apelurile şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
10. Părţile au formulat recurs. Reclamantul a reiterat argumentele pe care le prezentase şi în apel şi a susţinut în plus că B.V. ar trebui citat la adresa sa din SUA şi interogat de instanţă, întrucât declaraţiile sale ar putea influenţa situaţia reclamantului.
11. În hotărârea definitivă din 15 martie 2006, Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului, întrucât a considerat că instanţele inferioare au stabilit în mod corect faptele cauzei şi au încadrat juridic faptele penale. A reiterat argumentele expuse de Curtea Militară de Apel cu privire la pretenţiile formulate de reclamant în cadrul procedurii în apel anterioare. A considerat de asemenea că probele aflate la dosar erau suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului şi că nu existau îndoieli care ar fi putut fi clarificate de declaraţiile lui B.V. Înalta Curte a admis apelul parchetului şi a dispus ca reclamantul să execute pedeapsa în detenţie.
CAPETE DE CERERE
12. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că instanţele şi parchetele militare nu au fost independente şi imparţiale.
13. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, că nu şi-a putut exercita eficient dreptul de a propune martori care să fie ascultaţi în instanţă. El a reiterat că nu a putut să îl confrunte pe B.V., întrucât instanţele au refuzat să îl citeze la adresa sa reală din SUA.
ÎN DREPT
A. Aspecte legate de independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare
14. Reclamantul s-a plâns că instanţele şi parchetele militare nu au fost independente şi imparţiale, aşa cum prevede art. 6 § 1 din Convenţie formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
1. Argumentele părţilor
15. Guvernul a arătat că sistemul instanţelor militare beneficia de suficiente garanţii de independenţă şi imparţialitate, precum şi de protecţie împotriva presiunii exterioare. În prezenta cauză, judecătorii militari erau ofiţeri superiori, şi mai mult, cauza a fost judecată în ultim grad de jurisdicţie de o instanţă civilă. Cât despre reclamant, el era un ofiţer militar activ care a fost acuzat de infracţiuni în legătură cu activitatea sa profesională.
16. Reclamantul a arătat că judecătorii militari erau cadre militare, care s-au prezentat în uniformă la proces; ei făceau parte din ierarhia militară şi, prin urmare, erau subordonaţi autorităţii executive a statului şi respectau disciplina militară. În continuare, a argumentat că bugetul instanţelor militare depindea de executiv. În timpul investigaţiilor, unii martori au fost constrânşi să facă declaraţii împotriva lui, iar el a resimţit aceeaşi constrângere din cauza prezenţei unui procuror militar la investigaţii.
2. Motivarea Curţii
17. Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independentă”, trebuie să se ţină seama, printre altele, de modalitatea de numire a membrilor săi şi de mandatul acestora, de existenţa unor garanţii împotriva presiunilor externe şi de problema stabilirii dacă organismul prezintă o aparentă independenţă [a se vedea Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48843/99, pct. 104, CEDO 2003–XII].
18. Cu privire la faptele prezentei cauze, trebuie reţinut că reclamantul era un ofiţer militar de carieră, care a fost judecat pentru fapte de corupţie săvârşite în exercitarea atribuţiilor sale militare.
19. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, nu există nicio prevedere a art. 6 care să excludă, în principiu, stabilirea de către instanţele militare a acuzaţiilor în materie penală îndreptate împotriva personalului militar. Întrebarea la care trebuie să se răspundă în fiecare caz este dacă îndoielile individuale cu privire la independenţa şi imparţialitatea unei anumite instanţe militare pot fi considerate obiectiv justificate şi, în special, dacă au existat suficiente garanţii pentru a elimina orice îndoieli legitime (a se vedea Cooper, citată anterior, pct.110).
20. În cauza Maszni împotriva României (nr. 59892/00, 21 septembrie 2006), Curtea a concluzionat că sistemul instanţelor militare române oferea anumite garanţii de independenţă. În special, judecătorii militari în cauză beneficiau de aceeaşi pregătire profesională ca omologii lor civili, iar atunci când au făcut parte din completul de judecată au beneficiat de aceleaşi garanţii constituţionale ca şi cele ale judecătorilor civili: aceştia erau numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi nu puteau fi demişi din funcţie (a se vedea Maszni, citat supra, pct. 55, şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38784/97, pct. 65, CEDO 2002–I). Mai mult, judecătorii militari erau independenţi în procesul de decizie şi nu aveau nicio obligaţie faţă de executiv în legătură cu activitatea lor judecătorească (a se vedea Cooper, citată anterior, pct. 125 şi mutatis mutandis, Bucur şi Toma împotriva României, nr. 40238/02, pct. 140, 8 ianuarie 2013).
21. Legislaţia aplicabilă faptelor din cauza Maszni (Legea nr. 54/1993 pentru organizarea parchetelor şi instanţelor militare) şi cea aplicabilă în speţă (Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară) reglementează în acelaşi mod statutul judecătorilor militari şi finanţarea instanţelor militare.
22. Mai mult, judecătorii şi procurorii militari aveau un grad militar mai mare decât cel al reclamantului, aşa cum prevede legea pentru a se evita orice presiune asupra magistraţilor. Reclamantul ar fi putut cere recuzarea judecătorilor dacă ar fi avut vreo îndoială cu privire la imparţialitatea şi independenţa lor. În ultimul rând, Curtea observă că cea mai înaltă instanţă care a examinat cauza reclamantului a fost Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o instanţă în întregime civilă (Bucur şi Toma, citată anterior, pct.140).
23. În toate circumstanţele de mai sus, Curtea constată că îndoielile reclamantului referitoare la independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare nu erau justificate în mod obiectiv şi că procedurile penale împotriva lui nu pot fi prin urmare, considerate inechitabile.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la dreptul de a audia martori
24. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, că nu şi-a putut exercita eficient dreptul de a propune martori care să fie ascultaţi în instanţă şi, în special, că nu a putut să îl confrunte pe B.V.
25. Cu toate acestea, Curtea ia act de argumentele înaintate de instanţele naţionale referitoare la acest aspect. În conformitate cu principiul subsidiarităţii, Curtea nu are niciun motiv să contrazică interpretarea dată faptelor şi probelor de aceste instanţe, în special atunci când, precum în cauza de faţă, nu există indicii referitoare la aplicarea arbitrară a legii în cazul faptelor examinate.
Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE, Grefier,
Josep Casadevall Stephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy