©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 80563/12
Adrian Năstase împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 18 noiembrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 18 decembrie 2012,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Adrian Năstase, este resortisant român, s-a născut în 1950 şi are domiciliul în Bucureşti. Este reprezentat în faţa Curţii de domnul C. L. Costea, avocat în Bucureşti.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
3. Reclamantul a fost prim-ministru, ministru al Afacerilor Externe, deputat în Camera Deputaţilor şi preşedinte al unui partid politic aflat la guvernare. De asemenea, acesta a fost profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi avocat în Baroul Bucureşti.
4. În 2004, în calitate de prim-ministru şi de preşedinte al partidului politic aflat la guvernare, acesta a fost candidatul unei alianţe politice la alegerile prezidenţiale, ocazie cu care a pierdut în al doilea tur de scrutin în faţa actualului preşedinte în exerciţiu al României.
1. Începerea primei urmăriri penale faţă de reclamant
5. La 7 februarie 2006, Direcţia Naţională Anticorupţie („DNA”) a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant sub învinuirea săvârşirii mai multor infracţiuni de corupţie.
6. Prin rechizitoriul din 13 noiembrie 2006, reclamantul a fost inculpat şi trimis în judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte”). Acesta a fost inculpat pentru mai multe infracţiuni de corupţie, în special pentru că s-a folosit de influenţa ce deriva din funcţia de prim-ministru şi preşedinte al partidului politic aflat la guvernare pentru a determina anumite persoane să finanţeze ilegal campania sa pentru alegerile prezidenţiale din 2004.
7. În urma unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de reclamant, Înalta Curte a constatat prin Sentinţa din 18 octombrie 2007 nulitatea începerii urmăririi penale, pe motivul lipsei unei cereri anterioare pentru începerea urmăririi penale formulate de Parlament, precum şi nulitatea urmăririi penale, restituind cauza la Parchet.
2. Cea de-a doua urmărire penală faţă de reclamant
8. În februarie 2008, s-a început cercetarea penală faţă de alte persoane decât reclamantul, pentru fapte legate de acuzaţii de finanţare ilegală a campaniei electorale din 2004 a acestuia din urmă.
9. În iunie 2008, Parchetul a dispus transferarea setului de probe referitoare la finanţarea campaniei electorale din 2004 din dosarul reclamantului în dosarul întocmit pentru celelalte persoane pentru aceleaşi fapte (supra, pct. 8).
10. Prin rezoluţia din 19 iunie 2008, Parchetul a dispus disjungerea anchetei preliminare declanşate în privinţa reclamantului cu privire la finanţarea campaniei sale electorale din 2004 de ancheta privind celelalte fapte de corupţie de care era învinuit şi a dispus conexarea acesteia cu ancheta preliminară în curs declanşată faţă de celelalte persoane pentru aceleaşi fapte. De asemenea, s-a considerat că infracţiunile de corupţie legate de alegerile prezidenţiale din 2004 au fost săvârşite de reclamant în calitatea sa de preşedinte al unui partid politic, nu de prim-ministru, astfel încât nu era necesară o cerere de încuviinţare a urmăririi penale aprobată de Parlament.
11. La 20 iunie 2008, Parchetul a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant. La 8 iulie 2008, acesta din urmă a fost informat cu privire la învinuirile care i se aduceau.
12. În cursul urmăririi penale, Parchetul a efectuat uneori audieri concomitente de martori – audieri individuale erau efectuate concomitent de procurorii de caz –, fără informarea prealabilă a avocatului reclamantului, care nu putea să participe la acele audieri.
13. La 17 octombrie 2008, Parchetul a dispus punerea sub sechestru a sumei de 118 650 dolari americani aparţinând reclamantului.
14. Între 19 noiembrie şi 3 decembrie 2008, Parchetul i-a prezentat reclamantului materialul de urmărire penală.
15. Prin rechizitoriul din 16 ianuarie 2009, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Înaltei Curţi. Acesta era acuzat că s-a folosit de influenţa ce deriva din funcţia de preşedinte de partid politic pentru a obţine finanţarea ilegală a campaniei sale electorale din 2004, infracţiune prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 41 alin. (2) din Codul penal (C. pen.). Rechizitoriul avea 863 de pagini şi indica 972 de martori în acuzare. Alte 5 persoane au fost trimise în judecată împreună cu reclamantul.
3. Procedura în primă instanţă
16. La 26 februarie 2009 a avut loc prima dintre cele 47 de şedinţe publice desfăşurate la Înalta Curte - Completul de 3 judecători. Până în ianuarie 2011, şedinţele erau programate câte una pe lună. Începând din ianuarie 2011, şedinţele au fost mai frecvente, câte patru pe lună. În noiembrie 2011 au avut loc şase şedinţe. În trei ocazii, şedinţele în care au fost ascultaţi martori au avut loc în zile consecutive. În penultima şedinţă din fiecare lună, Înalta Curte comunica părţilor toate datele şedinţelor stabilite pentru luna viitoare şi scopul acestora.
17. Reclamantul a participat la aproape toate şedinţele şi a fost asistat de doi, trei sau patru avocaţi aleşi. În lipsă, a fost reprezentat de doi sau trei avocaţi.
18. Reclamantul susţine că, la examinarea cauzei în primă instanţă, preşedintele completului de judecată i-ar fi supus pe el, pe ceilalţi inculpaţi şi pe avocaţii lor, unui tratament umilitor, obligându-i să stea în picioare timp de 6-8 ore, ţipând la ei şi adresându-le injurii. Unora dintre avocaţi li s-au aplicat amenzi judiciare.
a) Cu privire la diferitele cereri preliminare
19. Judecarea cauzei a fost suspendată de două ori în urma excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de părţi.
20. Pe de altă parte, în timpul judecării cauzei în primă instanţă, completul o includea pe doamna judecător I.B. Aceasta din urmă a fost anterior procuror, apoi judecător la Tribunalul Bucureşti şi detaşată în funcţia de consilier al procurorului şef al DNA. Pe când exercita această ultimă funcţie, a fost numită judecător la Înalta Curte.
21. Reclamantul a depus cerere pentru recuzarea doamnei I.B. Acesta a solicitat instanţei încuviinţarea de a participa la şedinţa din camera de consiliu desfăşurată în acest scop şi de a-şi prezenta argumentele; cererea i-a fost respinsă. Procurorul a participat la şedinţa privind cererea de recuzare şi a solicitat respingerea acesteia. Înalta Curte a respins cererea de recuzare a doamnei judecător I.B.
b) Cu privire la administrarea anumitor probe
22. În timpul şedinţelor, au fost ascultaţi martorii; de asemenea, s-a dispus întocmirea unui raport de expertiză, care a fost supus dezbaterilor.
i. Martorii acuzării
23. Reclamantul a precizat că Parchetul a efectuat audieri concomitente de martori şi a solicitat Înaltei Curţi să sancţioneze acest procedeu. Deşi a arătat că nu are competenţă să se pronunţe asupra modului în care Parchetul a organizat audierea martorilor, Înalta Curte a decis să asculte toţi martorii acuzării audiaţi în cursul urmăririi penale pentru a-i da reclamantului posibilitatea să le adreseze întrebări.
24. Instanţa a ascultat 767 de martori ai acuzării.
25. La 20 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat o imposibilitate obiectivă de audiere a 41 de martori, dintre care faţă de unii se emisese un mandat de aducere, imposibilitate concretizată în următoarele împrejurări: deces, schimbarea domiciliului fără a se cunoaşte alte date, stare de sănătate precară, stabilire în străinătate, plecare din localitate. Instanţa a decis să nu îi mai audieze, dar a dispus ca declaraţiile făcute de aceştia în cursul urmăririi penale să fie citite în şedinţă publică.
26. Invocând motive legate de caracterul echitabil al procedurii, Înalta Curte a hotărât că declaraţiile date în cursul urmăririi penale de alţi 150 de martori care nu au fost reascultaţi în instanţă, să nu fie folosite ca probe în procesul penal.
ii. Martorii apărării
27. Reclamantul a solicitat ascultarea a 92 de martori ai apărării. Înalta Curte a admis înfăţişarea a doar 5 dintre aceştia motivând că, în vederea stabilirii faptelor, reclamantul a solicitat şi i s-a încuviinţat proba cu înscrisuri.
28. Considerând că 716 martori ai acuzării erau persoane ale căror declaraţii nu au aceeaşi relevanţă probatorie - esenţială pentru stabilirea răspunderii penale a inculpatului, Înalta Curte a decis că marea diferenţă dintre numărul martorilor acuzării şi numărul martorilor apărării nu încalcă principiul egalităţii armelor. Aceasta a reţinut că:
„[...] situaţia de fapt, ca şi vinovăţia inculpaţilor sunt dovedite în primul rând de înscrisurile, rapoartele de constatare şi de expertiză financiar-contabilă, probele testimoniale fiind de natură a completa împrejurările de fapt rezultate din celelalte mijloace de probe.”
iii. Expertiza judiciară
29. S-a dispus efectuarea şi depunerea la dosar a unei expertize judiciare, care a fost realizată de experţi independenţi. Expertiza stabilea lipsa oricărui prejudiciu material pentru instituţia publică ce se constituise parte civilă la procedură şi despre care acuzarea susţinea că fusese vătămată.
c) Sentinţa pronunţată în primă instanţă
30. Prin Sentinţa din 30 ianuarie 2012, adoptată cu majoritate, Înalta Curte l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa cu închisoarea de doi ani pentru că s-a folosit de influenţa ce deriva din funcţia de preşedinte al unui partid politic pentru a obţine finanţarea ilegală a campaniei sale electorale din 2004. Instanţa i-a interzis totodată dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii – cea de preşedinte de partid politic – pe perioada executării pedepsei plus o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei. Înalta Curte a dispus confiscarea sumei de 38 217 lei româneşti (RON) dobândită prin săvârşirea infracţiunii, a menţinut sechestrul dispus anterior (supra, pct. 13) şi l-a obligat pe reclamant în solidar cu co-inculpaţii la plata sumei de 3 337 452 RON despăgubiri civile pentru instituţia publică – parte vătămată. Reclamantul a fost obligat la plata sumei de 50 000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
31. În sentinţa sa, Înalta Curte s-a bazat, pentru stabilirea faptelor, pe înscrisuri şi contracte comerciale, precum şi pe declaraţiile a 68 de martori, ale căror nume au fost citate. Instanţa mai făcea trimitere, la modul general, la declaraţiile celor „41 de martori audiaţi direct şi nemijlocit în faza de judecată” şi „declaraţiile date în cursul urmăririi penale [şi care] au fost citite în instanţă”.
32. Pentru stabilirea răspunderii penale a reclamantului, Înalta Curte a reţinut că nu exista o probă directă a vinovăţiei inculpatului, dar că răspunderea sa penală se justifica prin natura specifică a infracţiunilor de corupţie, în special prin faptul că acestea sunt comise în condiţii de clandestinitate. Instanţa a precizat că răspunderea penală a reclamantului s-a stabilit în urma unui raţionament logico-juridic întemeiat pe documente şi declaraţiile martorilor.
33. În temeiul art. 124 coroborat cu art. 128 C. pen., Înalta Curte a hotărât că perioadele în care judecarea cauzei a fost suspendată în urma excepţiilor de neconstituţionalitate nu se vor lua în considerare la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale. În consecinţă, instanţa a decis că acţiunea penală declanşată împotriva reclamantului nu s-a prescris.
34. La individualizarea pedepselor aplicabile, Înalta Curte a avut în vedere: mecanismul de săvârşire a infracţiunii, considerată foarte elaborată; funcţiile publice ale reclamantului, inclusiv cea de prim-ministru; prejudiciul financiar considerabil cauzat unei instituţii publice; şi faptul că mii de persoane fizice şi juridice au finanţat, fără să vrea, campania electorală a acestuia. Înalta Curte s-a explicat astfel: corupţia clasei politice, „personificată cel puţin la nivelul anului 2004” de reclamant, reprezintă un fenomen care nu mai poate fi tolerat de către societatea românească, justiţia fiind obligată să riposteze cu fermitate. Instanţa a apreciat că în cauză se impune aplicarea unei „pedepse exemplare”, care va presupune eliminarea temporară din societate a reclamantului prin privarea sa efectivă de libertate.
35. Referitor la prejudiciul material, Înalta Curte a decis să se bazeze pe concluziile raportului de constatare întocmit de specialiştii DNA în cursul urmăririi penale şi să înlăture concluziile expertizei contabile (supra, pct. 34).
4. Recursul
36. Reclamantul şi Ministerul Public au declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă. La 29 martie 2012, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 judecători.
a) Desfăşurarea şedinţelor
37. Data stabilită pentru prima şedinţă a fost 21 mai 2012.
38. Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 3 aprilie 2012, Completul de 5 judecători, potrivit dispoziţiilor art. 291 alin. 31 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), din oficiu, a preschimbat la data de 23 aprilie 2012 termenul fixat pentru prima şedinţă în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. Părţile au fost citate să compară la noua dată.
39. La 23 aprilie 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de 2 mai 2012 la cererea reclamantului pentru pregătirea apărării sale.
b) Diferitele cereri preliminare
40. Excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de reclamant cu privire la textele de lege care reglementau prezenţa facultativă a inculpatului la şedinţele din camera de consiliu şi participarea de drept a procurorului la aceste şedinţe, precum şi modul de compunere a completului de judecată au fost respinse de Înalta Curte pe motiv că nu există legătură între textele de lege criticate. Înalta Curte a respins ca nefondată cererea reclamantului de recuzare a procurorului.
41. În motivele de recurs, reclamantul a invocat lipsa de competenţă a doamnei judecător I.B. de a se face parte din completul de judecată de la prima instanţă, pe motivul absenţei decretului de numire emis de Preşedintele României. Excepţia de nelegalitate a actului de numire a doamnei judecător a fost declarată inadmisibilă, ca şi excepţia de neconstituţionalitate a legii care se referea la „transferul” din funcţia de procuror în cea de judecător.
c) Motivele de recurs formulate de reclamant şi cererile sale de probe
42. La 9 mai 2012, reclamantul a solicitat Înaltei Curţi încuviinţare pentru depunerea unor înscrisuri la dosar, audierea unor martori noi şi ascultarea înregistrărilor audio ale şedinţelor de judecată în primă instanţă. Toate aceste cereri au fost respinse de Înalta Curte.
43. În susţinerea recursului, reclamantul a denunţat, printre multe altele, lipsa calităţii de judecător, de inamovibilitate şi de imparţialitate a doamnei I.B., inegalitatea armelor în legătură cu audierea martorilor şi folosirea, pentru acuzare, a unor probe care au fost anulate definitiv de Înalta Curte. Reclamantul a menţionat caracterul, abuziv după părerea sa, al schimbării jurisprudenţei care ar fi fost făcute în materie de prescripţie şi aplicarea retroactivă a acesteia în defavoarea sa. Acesta a precizat că, în aplicarea jurisprudenţei existente înainte de 6 octombrie 2010, sus-menţionată, faptele imputate reclamantului ar fi trebuit să se prescrie fie în august 2011, fie în mai 2012, în raport de momentul stabilit de Înalta Curte ca reprezentând momentul epuizării infracţiunii.
d) Şedinţa din 13 iunie 2012
44. În pledoaria finală din 13 iunie 2012, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate reclamantului. La rândul său, reclamantul a solicitat în principal achitarea sa şi schimbarea încadrării juridice a faptelor în formă simplă în loc de infracţiune în formă continuată.
45. Drept răspuns, Parchetul a afirmat, printre altele, că reclamantul şi-a exercitat influenţa asupra co-inculpaţilor şi că a acceptat foloase necuvenite, acesta având cunoştinţă de iniţierea manifestării organizate pentru obţinerea unei finanţări ilegale pentru campania sa şi de colectarea de fonduri aferentă acesteia.
46. Considerând că, prin afirmaţiile sale, procurorul a schimbat natura faptelor care îi erau imputate, reclamantul a solicitat să ia cuvântul în faţa Înaltei Curţi pentru a infirma această învinuire nouă. Înalta Curte i-a respins cererea.
e) Decizia definitivă pronunţată în recurs
47. Prin Decizia din 20 iunie 2012, Înalta Curte – Completul de 5 judecători, a admis parţial recursul reclamantului şi l-a condamnat pentru o infracţiune simplă în sensul art. 13 din Legea nr. 78/2000. Instanţa a menţinut pedeapsa aplicată reclamantului în primă instanţă, respectiv 2 ani de închisoare şi pedepsele complementare şi accesorii. Instanţa l-a considerat pe reclamant vinovat pentru că s-a folosit de influenţa şi autoritatea ce derivau din funcţia de preşedinte de partid politic pentru a obţine finanţare pentru campania sa electorală.
48. Referitor la nulitatea procedurii, invocată pe motivul preschimbării datei primei şedinţe în recurs, Înalta Curte a considerat că preschimbarea a fost hotărâtă în mod legal, prin încheiere, în camera de consiliu, şi că părţile au fost citate conform legii. Instanţa a reţinut că reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit o vătămare ca urmare a preschimbării datei.
49. În continuare, Înalta Curte a explicat că inculparea nu se baza pe probe anulate prin Sentinţa penală din 18 octombrie 2007 (supra, pct. 9). În acest sens, instanţa a precizat că, în urma restituirii cauzei la Parchet, actele de urmărire penală au fost refăcute şi că, în cazul actelor de urmărire penală care nu au putut fi refăcute, valorificarea faptelor probatorii constatate prin respectivele mijloace de probă s-a realizat numai în măsura în care acestea au fost probate prin alte mijloace de probă.
50. Referitor la calitatea de judecător a doamnei I.B., Înalta Curte a examinat dispoziţiile legale şi constituţionale în vigoare la data numirii acesteia în funcţia de procuror şi a transferării sale ulterioare în funcţia de judecător. Instanţa a precizat că, în speţă, doamna I.B. a fost numită procuror prin decret al Preşedintelui României şi a fost transferată ulterior în funcţia de judecător prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii („CSM”), cu respectarea dispoziţiilor legale. Înalta Curte a reţinut că, în baza aceloraşi dispoziţii legale şi constituţionale, doi Preşedinţi de stat au urmat proceduri diferite: unul a considerat, în mod corect în opinia Înaltei Curţi, că trecerea unui procuror în funcţia de judecător era un simplu transfer între funcţiile de magistrat şi era doar de atributul CSM-ului, nu al Preşedintelui României; celălalt a decis că era necesar să emită mai întâi un decret de eliberare din funcţia de procuror şi apoi decret de numire în funcţia de judecător. Înalta Curte a hotărât că cel de-al doilea preşedinte, prin actele sale, a adăugat la lege şi că primului preşedinte, care a respectat întocmai dispoziţiile legale, nu i se poate imputa faptul că nu a urmat aceeaşi procedură. Instanţa a considerat că sunt, de asemenea, nefondate criticile reclamantului privind independenţa doamnei I.B., care se bazau pe funcţiile ocupate anterior de aceasta din urmă în calitate de consilier al procurorului şef al DNA. Înalta Curte a menţionat că, prin Decizia din 5 iulie 2012, pronunţată ulterior deciziei din prezenta cauză, Curtea Constituţională a stabilit că articolul contestat, referitor la numirea magistraţilor, nu contravine Constituţiei.
51. De asemenea, Înalta Curte a reţinut că nu există o probă directă care să-l incrimineze pe reclamant, dar că un mare număr de probe indirecte demonstrează, coroborate între ele, vinovăţia acestuia. Referitor la prescripţie, instanţa a confirmat că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu se va lua în calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale. Instanţa a precizat că această interpretare este expresia unei practici constante, în urma Deciziei definitive din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curţi – Secţia Penală (infra, pct. 60), confirmată prin decizie administrativă în cadrul şedinţei din 4 iulie 2011 a aceleiaşi secţii (infra, pct. 61).
52. De asemenea, Înalta Curte a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă pe latura civilă, considerând justificată soluţia primei instanţe de înlăturare a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, în măsura în care acestea nu au respectat dispoziţiile legale.
53. Această decizie definitivă a fost motivată şi i-a fost comunicată reclamantului la 26 noiembrie 2012.
5. Urmările condamnării penale definitive a reclamantului
54. La 20 iunie 2012, în urma pronunţării sentinţei definitive, reclamantul a încercat să se sinucidă prin împuşcare, în momentul în care poliţiştii au venit să îl aresteze pentru a-l conduce la penitenciar. Traiectoria glonţului a fost deviată de intervenţia unui poliţist, glonţul nemaiajungând în cap ci în gât. Reclamantul a fost transportat la spital, unde a fost operat. La 26 iunie 2012, a fost transferat la Penitenciarul Rahova, apoi la Penitenciarul Jilava, unde şi-a executat pedeapsa.
55. La 6 iulie 2012, Camera Deputaţilor a constatat decăderea din mandatul de deputat a reclamantului ca urmare a condamnării sale penale. La o dată neprecizată, Universitatea Bucureşti, în aplicarea Codului Muncii, a decis concedierea reclamantului. În temeiul legislaţiei specifice privind profesia de avocat, reclamantul nu mai poate exercita această profesie.
56. La 18 martie 2013, reclamantul a fost eliberat condiţionat.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Dispoziţiile legale privind numirea judecătorilor, în vigoare în perioada 1992–2004
57. În temeiul art. 124 din Constituţia din 1991, judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de CSM. Constituţia a fost revizuită, noile dispoziţii intrând în vigoare la data de 29 octombrie 2003. S-au menţinut dispoziţiile anterioare aplicabile în materie de numire şi transferare a judecătorilor. Dispoziţiile constituţionale au fost transpuse într-o serie de legi organice, printre care şi Legea organică nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească („Legea nr. 92/1992”), modificată de mai multe ori.
2. Dispoziţiile legale şi practicile în materie de prescripţie a acţiunii penale, în vigoare în momentul faptelor
58. În conformitate cu art. 10 lit. g) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit prescripţia.
59. În conformitate cu art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală în cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în termenul de prescripţie. Termenul diferă, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită. Cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (art. 123 C. pen.). De asemenea, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumate (prescripţia specială - art. 124 C. pen.). În acest caz, urmărirea penală ori procesul penal, după caz, încetează. Conform art. 128 C. pen., cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
60. Prin Decizia din 6 octombrie 2010, Înalta Curte în Complet de 3 judecători de la Secţia Penală a stabilit, în cadrul altei cauze, că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională nu se va lua în calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale.
61. La 4 iulie 2011, în cadrul unei şedinţe administrative a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din Secţia penală a Înaltei Curţi, s-a decis că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în urma sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu se va lua în calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale. S-a întocmit o minută, care a fost comunicată ulterior instanţelor pentru a ţine seama de această decizie.
3. Dispoziţiile legale privind competenţele Înaltei Curţi
62. Înalta Curte poate pronunţa decizii imperative fie, în caz de neaplicare unitară a jurisprudenţei, după ce a fost sesizată printr-un recurs în interesul legii (art. 414 C. proc. pen.), fie, în caz de jurisprudenţă constantă, se constituie în secţii unite pentru soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei [art. 25 lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
4. Jurisprudenţa privind pedepsele complementare şi accesorii
63. Prin Decizia din 5 noiembrie 2007, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi au examinat întinderea art. 64 şi art. 71 C. pen. cu privire la aplicarea pedepselor complementare şi accesorii şi au decis că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)–c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de împrejurările cauzei. Conform dispoziţiilor din Codul de procedură penală, interpretarea dată de secţiile unite este obligatorie pentru toate instanţele.
CAPETE DE CERERE
64. Reclamantul a formulat în faţa Curţii capete de cerere în temeiul art. 3, art. 5 § 1 lit. a), art. 6 § 1, art. 6 § 3 lit. a), b) şi d), art. 7, art. 8, art. 11 şi art. 18 din Convenţie, precum şi art. 1 şi art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi art. 8 din Convenţie
65. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul susţine că a fost condamnat penal la finalul unei proceduri pe care o consideră a fi fost vădit arbitrară şi inechitabilă, pedeapsa închisorii cu executare, consecinţele acestora pe care susţine că le-a îndurat – şi anume, imposibilitatea de a avea o viaţă de familie normală şi pierderea carierei sale politice şi profesionale –, ca şi mediatizarea procesului său au constituit un tratament umilitor în opinia sa şi în opinia altora, i-au cauzat grave suferinţe psihologice şi l-au condus la o tentativă de sinucidere.
În legătură cu art. 8 din Convenţie, acesta consideră că privarea sa de libertate a constituit o ingerinţă ilegală în exercitarea dreptului său la respectarea vieţii sale private şi de familie, pe motiv că a putut fi vizitat de membrii familiei doar de câteva ori pe lună.
66. Deşi conştientizează stresul şi tensiunea psihică inerente parcursului oricărui proces penal şi inerente derulării acestuia, Curtea consideră că, în cauză, pretinsa inechitate a unui proces nu este suficientă, ea singură, să atingă gradul de gravitate vizat de art. 3 din Convenţie. În ceea ce priveşte relaţiile reclamantului cu familia sa pe durata detenţiei, Curtea consideră că nu pot fi reţinute în prezenta cauză afirmaţiile acestuia potrivit cărora ingerinţa în exercitarea dreptului său la respectarea vieţii private nu are temei legal, în opinia acestuia din cauza caracterului inechitabil al procesului şi a caracterului arbitrar al detenţiei sale. Prin urmare, rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie
67. Invocând art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, reclamantul consideră că detenţia sa nu a fost legală, motivând că a fost dispusă în urma unei proceduri viciate de nereguli grave şi contrare art. 6 şi art. 7 din Convenţie.
68. Curtea reaminteşte că privarea de libertate nu poate fi considerată justificată dacă este consecinţa unei condamnări pronunţate la finalul unui proces viciat de o „denegare flagrantă de dreptate” (Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, pct. 51, 24 martie 2005). În speţă, reclamantul a fost prezent în timpul procedurii şi a putut fi reprezentat de avocaţii săi aleşi. De asemenea, ţinând seama de concluziile sale privind capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 6 şi art. 7 din Convenţie (a se vedea infra), Curtea nu poate considera că reclamantul a fost supus unui proces sumar, cu nerespectarea totală a dreptului său la apărare ori că i s-a aplicat retroactiv o lege penală mai puţin favorabilă. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a fost supus unei detenţii „nelegale”. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie
1. Cu privire la judecarea cauzei de o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege
69. Reclamantul se plânge că nu a fost judecat de o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, motivând că unul dintre judecătorii din completul de judecată care s-a pronunţat în primă instanţă, doamna I.B., nu a fost numită judecător prin decret al Preşedintelui României. Acesta denunţă astfel o practică, variabilă în opinia sa, în legătură cu transferarea magistraţilor din funcţia de procuror în cea de judecător, care ar fi fost de natură să aducă atingere legalităţii instanţei. De asemenea, acesta susţine că, înainte de a fi numită judecător la Înalta Curte, doamna I.B. a avut funcţia de consilier al procurorului şef al DNA. Acesta mai susţine că Înalta Curte, în Decizia definitivă pronunţată la 20 iunie 2012 şi motivată în noiembrie 2012, s-a bazat în esenţă, pentru a-i respinge motivul de recurs referitor la numirea doamnei judecător I.B., pe o decizie pronunţată de Curtea Constituţională ulterior dezbaterilor din cauză – respectiv 5 iulie 2012 – şi publicată la 31 iulie 2012.
70. În speţă, Curtea precizează că nu are nicio îndoială că Înalta Curte este o „instanţă instituită prin lege”. Curtea constată că reclamantul a supus acest capăt de cerere atenţiei instanţelor interne, care i-au indicat dreptul aplicabil la momentul faptelor. De asemenea, Curtea observă că instanţele interne au prezentat în detaliu interpretarea dispoziţiilor interne respective şi că au explicat motivul pentru care un decret al Preşedintelui Republicii de numire în funcţia de procuror sau de judecător era suficient, fără a mai fi necesar ca Preşedintele să emită un nou decret în cazul schimbării funcţiei. Totodată, Curtea reţine că Înalta Curte l-a informat pe reclamant că existenţa unei proceduri diferite era determinată de o interpretare care a completat legea, adică a adăugat la dispoziţiile acesteia, ceea ce nu aducea atingere legalităţii numirilor şi transferărilor făcute cu respectarea strictă a legii.
71. De asemenea, Curtea constată că, pentru a respinge motivul de recurs formulat de reclamant în legătură cu calitatea de judecător a doamnei I.B., Înalta Curte a examinat înscrisuri care atestau traseul profesional al judecătoarei respective şi reclamantul cunoştea acest traseu. Curtea observă că este adevărat că, în vederea raţionamentului său, Înalta Curte a menţionat decizia Curţii Constituţionale, pronunţată ulterior dezbaterilor. Curtea reţine însă că Înalta Curte şi-a prezentat propriul raţionament în privinţa afirmaţiilor reclamantului, raţionament pe care l-a considerat justificat şi de decizia Curţii Constituţionale, care avea acelaşi sens.
72. Referitor la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a completului de judecată, Curtea nu observă împrejurări de natură să justifice temerile pe care reclamantul le leagă, pe de o parte, de absenţa decretului prezidenţial pentru transferarea doamnei judecător I.B. din funcţia de procuror în cea de judecător şi, pe de altă parte, de funcţia sa anterioară de consilier al procurorului şef al DNA. De asemenea, Curtea reţine că nu există nicio împrejurare care să justifice temerile reclamantului în legătură cu existenţa unor raporturi de supunere sau dependenţă între Înalta Curte şi Ministerul Public, pe care reclamantul le-a dedus din celelalte elemente invocate.
73. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
2. Refuzul de a trimite excepţiile de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională
74. Reclamantul se plânge de faptul că Înalta Curte a refuzat să trimită la Curtea Constituţională excepţiile de neconstituţionalitate pe care le-a ridicat în legătură cu textele legislative privind puterea discreţionară a completului de judecată, cu numirea procurorilor în funcţii de judecători în absenţa unui decret de numire emis de Preşedintele României şi compunerea completului de judecată care a judecat cauza în recurs.
75. Curtea reţine că excepţiile ridicate de reclamant nu vizau dispoziţii de care depindea soluţionarea litigiului. Curtea reţine că Înalta Curte a luat în considerare aceste capete de cerere şi că s-a pronunţat ulterior printr-o decizie motivată suficient, care nu pare a fi viciată de vreun element arbitrar, considerând că articolele respective nu au legătură cu cauza. Reamintind că interpretarea legislaţiei interne este în primul rând de competenţa instanţelor interne, Curtea consideră că refuzul Înaltei Curţi de a trimite la Curtea Constituţională excepţiile ridicate de reclamant nu au adus atingere caracterului echitabil al procedurii [a se vedea, mutatis mutandis, Dotta împotriva Italiei (dec.), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999; şi Kefalas şi alţii împotriva Greciei (dec.), nr. 40051/02, 17 martie 2005]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
3. Cu privire la alegaţiile privind poziţia privilegiată a procurorului în sala de şedinţă şi avantajele acordate Parchetului în formularea motivelor de recurs
76. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de principiul egalităţii armelor şi de aparenta imparţialitate obiectivă a instanţei, având în vedere avantajele de care, în opinia sa, procurorul beneficia în cadrul şedinţei. Acesta mai susţine că, în cadrul recursului, avocaţii săi au fost nevoiţi să studieze dosarul cauzei la grefa instanţei în condiţii foarte inconfortabile, spre deosebire de procuror, căruia i se punea la dispoziţie dosarul cauzei la sediul Ministerului Public.
77. Curtea reaminteşte că a hotărât anterior că faptul că procurorul are un loc stabilit în sala de şedinţă ori condiţiile în care avocaţii trebuie să studieze dosarele nu sunt motive suficiente pentru a contesta egalitatea armelor sau imparţialitatea instanţei, în măsura în care, deşi acestea îi acordă procurorului o poziţie „fizică” privilegiată în sala de şedinţă, nu îl pun totuşi pe acuzat într-o situaţie de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale (Blaj împotriva României, nr. 36259/04, pct. 78-79, 8 aprilie 2014; şi Diriöz împotriva Turciei, nr. 38560/04, pct. 25, 31 mai 2012). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
4. Cu privire la imposibilitatea de a participa la procedurile de recuzare
78. Reclamantul se plânge de nerespectarea principiului egalităţii armelor, motivând că nu a avut dreptul să participe la şedinţele desfăşurate în camera de consiliu în legătură cu cererile de recuzare, deşi procurorul a participat la acesta şi a prezentat oral argumentele sale.
79. Curtea reţine că procedurile de recuzare nu aveau ca obiect, în speţă, nici contestarea drepturilor sau a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului, nici temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Curtea reţine că procedurile aveau legătură cu compunerea completului de judecată (a se vedea, mutatis mutandis, Georgiadis împotriva Greciei, 29 mai 1997, pct. 34, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑III; şi Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, pct. 30, seria A nr. 49). Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
5. Cu privire la caracterul echitabil al procedurii
a) Referitor la afirmaţia privind atitudinea parţială a Parchetului
80. Reclamantul susţine că întreaga urmărire penală a urmărit exclusiv incriminarea, niciodată dezincriminarea, şi că dosarul le-a fost repartizat procurorilor cu menţiunea expresă de a începe urmărirea penală. Acesta mai spune că Ministerul Public a fost reprezentat de unul şi acelaşi procuror în toate fazele procedurii.
81. Curtea reaminteşte că garanţia de imparţialitate specifică procesului echitabil priveşte exclusiv instanţele care se pronunţă asupra nevinovăţiei sau vinovăţiei unui inculpat şi nu se aplică reprezentantului Parchetului, care este una dintre părţile la o procedură judiciară contradictorie [Forcellini împotriva San Marino (dec.), nr. 34657/97, 28 mai 2002; şi De Lorenzo împotriva Italiei, (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004]. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
b) Referitor la admisibilitatea anumitor probe
82. Reclamantul se plânge de faptul că la dosarul cauzei au fost depuse probe anulate de Înalta Curte, în opinia sa printr-o eroare de procedură. Acesta denunţă totodată refuzul Înaltei Curţi de a-şi întemeia decizia pe expertiza judiciară întocmită de experţi independenţi şi faptul că a fost condamnat exclusiv în baza unor probe indirecte.
83. Curtea reţine că, în speţă, Înalta Curte l-a informat pe reclamant ce probe au fost depuse la dosar şi de ce le considera legale; de asemenea, i-a explicat motivele pentru care considera că nu îşi poate întemeia decizia pe raportul de expertiză menţionat de reclamant (supra, pct. 49 şi 52). Referitor la afirmaţiile reclamantului că ar fi fost condamnat exclusiv în baza unor probe indirecte, Curtea reţine că Înalta Curte a avut grijă să indice modul în care şi-a elaborat raţionamentul juridic pornind de la probele din dosar (supra, pct. 32 şi 51). Prin urmare, Curtea consideră că nu este vorba despre un raţionament arbitrar de natură să vicieze examinarea generală a probelor şi analiza pe fond (a se vedea, a contrario, Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001).
84. În consecinţă, în măsura în care admisibilitatea probelor şi examinarea acestora ţin în primul rând de dreptul intern şi de instanţele naţionale [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-1], Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
c) Referitor la durata procedurii
85. Reclamantul se plânge că durata procedurii penale îndreptate împotriva sa a fost excesivă.
86. Curtea reţine că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a început la 16 februarie 2006, când acestuia i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, şi că s-a încheiat prin pronunţarea Deciziei definitive din 20 iunie 2012 a Înaltei Curţi, când fondul cauzei a fost soluţionat definitiv [Pop Blaga împotriva României (dec.), nr. 37372/02, pct. 120, 10 aprilie 2012]. Se observă că, în speţă, procedura penală a durat aşadar 6 ani, 4 luni şi 4 zile pentru două grade de jurisdicţie.
87. Curtea reţine că, în cazul de faţă, durata procedurii nu este imputabilă reclamantului. Cât despre atitudinea autorităţilor, Curtea observă că s-a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale, că autorităţile au acţionat cu diligenţă în vederea refacerii urmăririi penale şi că nu se poate remarca nicio perioadă de inactivitate în desfăşurarea procedurii. În opinia Curţii, complexitatea cauzei – care a implicat 6 inculpaţi şi a necesitat ascultarea unui foarte mare număr de martori – a avut ca efect prelungirea procedurii. Ţinând seama de aceste elemente, Curtea consideră că durata procedurii în ansamblu nu a fost nejustificată. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
6. Cu privire la celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie
88. Reclamantul consideră că nu a fost judecat de o instanţă imparţială, motivând că doamna judecător S.D. a făcut parte din completul de judecată care i-a respins cererea de recuzare a unuia dintre judecătorii de la prima instanţă şi ulterior a făcut parte din completul de judecată care a soluţionat recursul, că acest din urmă complet a omis că examineze motivul referitor la atitudinea preşedintelui completului de judecată de la prima instanţă faţă de el şi avocatul său, precum şi că Înalta Curte şi-a bazat deciziile pe fapte săvârşite, după părerea sa, în funcţia sa de prim-ministru. Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a remarcat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de art. 6 § 1 din Convenţie şi consideră că aceste capete de cerere trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 1, art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
D. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 3 lit. a)-b) din Convenţie
89. Invocând art. 6 § 3 lit. a)-b) din Convenţie citit în raport cu § 1 de la acelaşi articol, reclamantul se plânge, pe de o parte, de schimbarea naturii acuzaţiei îndreptate împotriva sa – care ar fi fost făcută de procuror în ultima şedinţă din cadrul recursului; pe de altă parte, se plânge de datele prea apropriate ale şedinţelor desfăşurate începând din ianuarie 2011.
1. Cu privire la argumentele Parchetului în cadrul recursului
90. Reclamantul impută Înaltei Curţi faptul că nu i-a dat o ocazie potrivită, în cadrul recursului, să răspundă la argumentele Parchetului în legătură cu săvârşirea faptelor incriminate, argumente care ar fi avut influenţă asupra elementului intenţional al infracţiunii.
91. În speţă, Curtea reţine că reclamantul a fost trimis în judecată pentru că s-a folosit de influenţa şi autoritatea ce derivau din funcţia de preşedinte al unui partid politic pentru a obţine finanţarea ilegală a campaniei sale electorale şi de altfel a şi fost condamnat în primă instanţă pentru această infracţiune în formă continuată. Curtea constată că, în motivele sale de recurs, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate reclamantului, fără a solicita reinterpretarea faptelor sau o eventuală schimbare a temeiului legal al infracţiunii imputate în rechizitoriu. Afirmaţiile Parchetului pe care le incriminează reclamantul nu constituiau decât argumente pentru combaterea motivelor de recurs formulate de reclamant şi nu au reprezentat un nou motiv de recurs. De asemenea, Curtea reţine că Înalta Curte, soluţionând recursul ca instanţă de al doilea grad, a admis acţiunea reclamantului şi a hotărât că acesta din urmă era vinovat de o infracţiune simplă, nu una în formă continuată, şi că era vinovat pentru că a exercitat asupra co-inculpaţilor o influenţă inerentă funcţiei sale de preşedinte de partid politic. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că nu s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, şi nici dreptului său de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
2. Cu privire la datele prea apropriate ale şedinţelor
92. Reclamantul precizează că, începând din ianuarie 2011, datele şedinţelor au fost foarte apropiate. De asemenea, acesta susţine că decizia completului de judecată în recurs de a devansa cu o lună data primei şedinţe (de la 21 mai 2012 la 23 aprilie 2012) a fost adoptată fără să se desfăşoare o şedinţă sau întâlnire a judecătorilor.
93. În pofida numărului de şedinţe destul de mare într-un interval de timp relativ scurt, Curtea constată că Înalta Curte a luat măsuri pentru a-i permite reclamantului să-şi pregătească apărarea. Astfel, Curtea reţine că Înalta Curte a informat părţile în prealabil despre data mai multor şedinţe, ca şi despre scopul acestora (supra, pct. 16 in fine). De asemenea, reclamantul a fost întotdeauna asistat de doi, trei sau chiar patru avocaţi în cursul procedurii. Referitor la decizia Înaltei Curţi de a devansa data primei şedinţe din cadrul recursului, Curtea reţine că aceasta era întemeiată pe art. 291 alin. 31 C. proc. pen. şi era justificată de necesitatea celerităţii procedurii şi că, la examinarea legalităţii acestei măsuri, Înalta Curte a considerat-o conformă cu normele procedurale aplicabile. De asemenea, Curtea constată că părţile au fost citate să compară la noua dată a şedinţei şi au obţinut o amânare a şedinţei pentru pregătirea apărării şi că, în plus, reclamantul nu a justificat faptul că a suferit un prejudiciu concret în pregătirea apărării sale în urma preschimbării datei. Curtea consideră că nu există niciun element în dosar care să dea impresia că datele prea apropriate ale şedinţelor au adus atingere dreptului la apărare, în special dreptului reclamantului şi al apărătorilor săi de a putea asista la dezbateri şi de a adresa întrebări martorilor [a se vedea, a contrario, Makhfi împotriva Franţei, nr. 59335/00, pct. 40, 19 octombrie 2004; şi, mutatis mutandis, Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, pct. 71, 5 decembrie 2002]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
E. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie
1. Cu privire la imposibilitatea reclamantului de a adresa întrebări martorilor acuzării şi cu privire la obligaţia, care i-ar fi fost impusă, de a justifica cererile de probe
94. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a adresa întrebări tuturor martorilor acuzării, motivând că, în cursul urmăririi penale, Parchetul a efectuat audieri concomitente (supra, pct. 12). Acesta afirmă că, în faza de judecată, instanţa nu a ascultat toţi martorii acuzării şi se plânge de faptul că a fost obligat să justifice cererile sale de probe, în vreme ce Parchetul nu a fost obligat să ofere o astfel de justificare.
95. Curtea constată, cu titlu preliminar, că în speţă Înalta Curte a considerat că 150 de declaraţii făcute de martori în cursul urmăririi penale nu sunt relevante şi a decis să nu le utilizeze ca probe. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde că i s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil din cauza imposibilităţii sale de a adresa întrebări martorilor respectivi.
96. În ceea ce priveşte cele 41 de declaraţii care au făcute în cursul urmăririi penale şi au fost depuse la dosarul cauzei fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a adresa întrebări autorilor acestora în cursul urmăririi penale sau în instanţă, Curtea face trimitere la criteriile pe care le-a stabilit în hotărârea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 146-147, CEDO 2011] cu privire la absenţa martorilor de la şedinţă.
97. În speţă, Curtea reţine că reclamantul nu a putut, în cursul urmăririi penale, să asiste la audierea tuturor martorilor acuzării. De asemenea, Curtea reţine că, în consecinţă, Înalta Curte a citat conform legii, însă fără succes, toţi martorii – inclusiv prin mandate de aducere, că ulterior a explicat că există o imposibilitate obiectivă de audiere a martorilor respectivi (supra, pct. 25) şi că a decis să nu îi mai audieze, dispunând totodată să se dea citire în şedinţă publică declaraţiilor făcute de aceştia în cursul urmăririi penale.
98. Curtea consideră că, în speţă, autorităţile interne nu şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a face tot ce se putea aştepta în mod rezonabil de la acestea pentru a garanta apărării posibilitatea de a adresa întrebări martorilor acuzării respectivi. În consecinţă, Curtea consideră că circumstanţele cauzei permit să se concluzioneze că absenţa martorilor respectivi de la şedinţă şi, prin urmare, citirea depoziţiilor acestora obţinute înainte de proces erau justificate de un motiv serios.
99. În ceea ce priveşte importanţa depoziţiilor martorilor pentru condamnarea penală a reclamantului, Curtea reţine în primul rând că acesta din urmă nu i-a indicat importanţa pe care o aveau declaraţiile martorilor care nu au fost ascultaţi. În baza elementelor de care dispune, având în vedere în special deciziile penale, Curtea reţine că Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe un mare număr de înscrisuri şi prin referire la peste 100 de declaraţii ale martorilor, reclamantul neputând să adreseze întrebări unui număr de doar 6 dintre aceştia. Prin urmare, în opinia Curţii, mărturiile citite în faţa Înaltei Curţi nu constituiau nici proba unică, nici probele decisive pentru condamnarea penală a reclamantului. Ţinând seama de această constatare, nu este necesar pentru Curte să examineze dacă cel de-al treilea criteriu stabilit în hotărârea Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior, pct. 146‑147) a fost respectat în speţă.
100. Referitor la afirmaţia reclamantului că a fost obligat să justifice cererile de probe în faţa instanţei, în vreme ce Parchetul nu a fost supus unei astfel de obligaţii, Curtea nu observă în speţă niciun element care să îi permită să concluzioneze că procedura s-a desfăşurat în mod arbitrar, în defavoarea reclamantului.
101. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
2. Cu privire la imposibilitatea de a adresa întrebări martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării
102. Reclamantul se plânge că Înalta Curte a ascultat peste 700 de martori ai acuzării şi că a admis ascultarea a doar 5 martori ai apărării.
103. Curtea reţine că, în speţă, reclamantul se plânge de dezechilibrul existent între numărul foarte mare al martorilor acuzării ascultaţi de Înalta Curte şi numărul foarte mic al martorilor apărării admis de aceeaşi instanţă. Curtea reţine însă că reclamantul nu a precizat concret în ce mod refuzul de a cita alţi martori ai apărării i-a adus atingere dreptului la apărare. De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că Înalta Curte a motivat corespunzător refuzul de a cita toţi martorii apărării indicaţi de reclamant (supra, pct. 27 şi 28). În special, Înalta Curte a precizat în primul rând că reclamantul putea dovedi faptele de care se prevala cu ajutorul înscrisurilor şi că a primit încuviinţarea instanţei pentru a depune înscrisurile la dosar (a se vedea, a contrario, Tarău împotriva României, nr. 3584/02, pct. 75, 24 februarie 2009). De asemenea, Înalta Curte a explicat de ce, în speţă, diferenţa mare dintre numărul martorilor acuzării şi numărul martorilor apărării nu aducea atingere principiului egalităţii armelor. În această privinţă, înalta instanţă a precizat că declaraţiile martorilor acuzării nu erau esenţiale pentru stabilirea răspunderii penale a reclamantului. În plus, Înalta Curte a reţinut că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, inclusiv a reclamantului, sunt dovedite în primul rând de înscrisurile şi rapoartele depuse la dosar, probele testimoniale fiind de natură a completa împrejurările de fapt rezultate din celelalte mijloace de probe.
104. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că faptul că a existat o diferenţă mare între numărul martorilor acuzării şi numărul martorilor apărării nu este suficient, de unul singur, să demonstreze că reclamantul a fost împiedicat să prezinte martori ai apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
F. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 18 din Convenţie
105. În baza art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul susţine că motivele condamnării sale ţineau de raţiuni politice. Curtea va examina acest capăt de cerere în raport cu art. 18 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie (Goussinski împotriva Rusiei, nr. 70276/01, pct. 73, CEDO 2004‑IV).
106. Reclamantul consideră că Înalta Curte l-a condamnat penal pentru a demonstra că face eforturi pentru combaterea corupţiei din România. Acesta precizează că instanţele naţionale l-au declarat „personificarea” corupţiei din România şi că se impune eliminarea sa temporară din societate. Acesta adaugă că, potrivit informaţiilor prezentate de mass media, Preşedintele României ar fi declarat, după câştigarea alegerilor, că va obţine condamnarea penală a reclamantului.
107. În contextul prezentei cauze, Curtea ţine cont de activitatea politică intensă a reclamantului. Aceasta reaminteşte totuşi că a hotărât anterior că un rol politic în prim plan nu constituie o garanţie a imunităţii (a se vedea, mutatis mutandis, Khodorkovskiy împotriva Rusiei, nr. 5829/04, pct. 258, 31 mai 2011).
108. În plus, Curtea reţine că afirmaţiile reclamantului, care susţine că procedura penală îndreptată împotriva sa în ansamblu urmărea alt scop decât cel în mod normal inerent oricărei proceduri penale, sunt destul de generale şi că acesta nu a prezentat nicio dovadă concretă privind „intenţiile ascunse” ale autorităţilor. Aceasta observă că Înalta Curte, declarând corupţia clasei politice ca fiind „personificată” de reclamant, exprima consecinţa concluziei sale privind răspunderea penală a reclamantului pentru faptele de corupţie săvârşite la înalt nivel. Curtea reţine, de asemenea, că legea internă permitea instanţelor naţionale să îi aplice reclamantului pedepse complementare şi accesorii, precum interzicerea dreptului de a exercita anumite funcţii, consecinţa fiind imposibilitatea de a participa la viaţa publică. Totodată, reţine că deciziile pronunţate împotriva reclamantului au fost amplu motivate şi întemeiate pe dispoziţii legale.
109. În concluzie, Curtea admite că, din cauza poziţiei sale politice, reclamantul ar fi putut avea suspiciuni în legătură cu interesul real al autorităţilor faţă de condamnarea sa penală. Aceste suspiciuni nu sunt însă suficiente pentru Curte ca să declare că orice mecanism juridic al statului pârât a fost, de la început, folosit în mod abuziv şi că, de la început până la sfârşit, autorităţile ar fi acţionat încontinuu cu rea-credinţă şi ar fi încălcat flagrant Convenţia [a se vedea, mutatis mutandis, Syssoyeva şi alţii împotriva Letoniei (radiere) (MC), nr. 60654/00, pct. 129, CEDO 2007‑I]. Curtea consideră că aceasta este o acuzaţie foarte gravă, care necesită o probă irefutabilă şi directă (a se vedea, mutatis mutandis, Khodorkovskiy, citată anterior, pct. 260), pe care reclamantul nu a prezentat-o. Întrucât nu observă niciun element care să dea impresia că autorităţile române ar fi făcut abuz de putere în desfăşurarea procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului în alt scop decât cel pentru care a fost concepută, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi îl respinge în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
G. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenţie
110. Invocând art. 6 § 1 şi art. 7 din Convenţie, reclamantul se plânge de schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi în materie de calculare a termenului de prescripţie a răspunderii penale, schimbare pe care o consideră ilegală şi arbitrară. Acesta consideră că, în urma schimbării, legea penală care i s-a aplicat era imprevizibilă şi mai puţin favorabilă decât cea în vigoare în 2004 în momentul săvârşirii faptelor care i-au fost imputate.
111. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat exclusiv sub incidenţa art. 7 din Convenţie. Aceasta face trimitere în acest sens la principiile stabilite în cauzele Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), (nr. 10249/03, pct. 92-102, 17 septembrie 2009) şi Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), (nr. 42750/09, pct. 77-93, CEDO 2013).
112. În speţă, termenul de prescripţie „specială” prevedea că răspunderea penală este înlăturată dacă termenul de prescripţie generală scurs este depăşit cu încă jumătate (supra, pct. 59). Prin Decizia definitivă din 6 octombrie 2010, Secţia Penală din cadrul Înaltei Curţi a făcut o schimbare în jurisprudenţă şi a stabilit că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională nu se va lua în calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale. În aplicarea jurisprudenţei existente înainte de Decizia din 6 octombrie 2010, sus-menţionată, faptele imputate reclamantului ar fi trebuit să se prescrie fie în august 2011, fie în februarie 2012, în raport de momentul stabilit de Înalta Curte ca reprezentând momentul epuizării infracţiunii (supra, pct. 43).
113. Curtea trebuie să examineze aşadar dacă schimbarea jurisprudenţei a afectat situaţia reclamantului în raport cu art. 7 din Convenţie.
114. Din motivele de recurs formulate de reclamant reiese că acesta cunoştea noua jurisprudenţă, a cărei aplicare a şi contestat-o de altfel în faţa Înaltei Curţi. Întrucât nu are sarcina de a interpreta normele de procedură internă aplicabile atunci când cea mai înaltă instanţă judecătorească a statului efectuează o schimbare a jurisprudenţei, Curtea consideră că, în speţă, legea aplicată reclamantului îndeplinea condiţia de „previzibilitate” în sensul art. 7 din Convenţie.
115. În continuare, Curtea reţine că prelungirea termenului de prescripţie introdus prin noua jurisprudenţă a Înaltei Curţi din 6 octombrie 2010 şi aplicarea acesteia în cauza reclamantului au avut, desigur, efectul de a extinde termenul în care faptele imputate puteau fi cercetate penal şi au fost defavorabile pentru reclamant, înşelându-i acestuia aşteptările. Această situaţie nu implică totuşi o încălcare a drepturilor garantate prin art. 7 deoarece această dispoziţie nu se poate interpreta ca împiedicând prelungirea termenelor de prescripţie cât timp faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96 ..., pct. 149, CEDO 2000‑VII).
116. Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte care nu mai sunt pasibile de pedeapsă prin efectul unei prescripţii dobândite nu are legătură cu prezenta cauză. Curtea reaminteşte că reclamantul, care nu avea cum să nu ştie că faptele imputate pot angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care răspunderea penală nu a fost niciodată înlăturată prin prescripţie. Aceste fapte constituiau infracţiuni în momentul în care au fost săvârşite, iar pedepsele aplicate nu sunt mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârşirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel pe care îl risca în momentul săvârşirii infracţiunii (Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 150).
117. Prin urmare, nu au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute la art. 7 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
H. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
118. Reclamantul denunţă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a sancţiunilor pecuniare care i-au fost aplicate şi a valorii ridicate a cheltuielilor de judecată.
119. Curtea observă, cu titlu liminar, că ingerinţa în litigiu este reglementată de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede expres o excepţie în ceea ce priveşte plata impozitelor, a altor contribuţii sau a amenzilor (Phillips împotriva Regatului Unit, nr. 41087/98, pct. 51, CEDO 2001‑VII). Totuşi, această chestiune nu se sustrage complet controlului Curţii atâta timp cât aceasta trebuie să verifice dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a făcut obiectul unei aplicări corecte [Orion‑Břeclav s.r.o. împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 43783/98, 13 ianuarie 2004].
120. Referitor la cerinţa proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul reclamantului şi obiectivele de interes general urmărite, Curtea nu contestă valoarea ridicată a sumelor confiscate sau a cheltuielilor de judecată pe care le-a stabilit Înalta Curte. Sumele corespund totuşi câştigului pe care, în opinia Înaltei Curţi, reclamantul îl obţinuse săvârşind infracţiunea pentru care a fost condamnat penal şi au fost stabilite în baza documentelor de care dispunea înalta instanţă. Făcând trimitere la constatările sale anterioare, conform cărora procedura care a condus la pronunţarea condamnării a fost echitabilă şi a respectat dreptul la apărare, Curtea nu observă în speţă niciun element arbitrar care ar putea vicia deciziile contestate de reclamant.
121. În aceste condiţii, ţinând seama de importanţa obiectivului urmărit, Curtea consideră că atingerea adusă respectării bunurilor sale, suferită de reclamant, nu era disproporţionată. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
I. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 11 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
122. Invocând art. 11 din Convenţie, reclamantul se plânge de atingerea adusă dreptului său la libertatea de asociere ca urmare a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de şef de partid politic, pedeapsă aplicată în urma unei proceduri pe care o consideră inechitabilă. De asemenea, acesta consideră că decăderea din mandatul său de deputat, survenită în urma condamnării sale definitive, şi interzicerea drepturilor sale electorale timp de 4 ani aduc atingere drepturilor sale garantate prin art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
123. Curtea reţine că, prin Sentinţa din 30 ianuarie 2012, Înalta Curte i-a aplicat reclamantului pedepsele complementare prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., respectiv dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii – cea de preşedinte de partid politic. Curtea constată că reclamantul nu a contestat, în recursul său, aplicarea pedepselor respective şi reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa internă (supra, pct. 63), Înalta Curte ar fi putut examina în prezenta cauză necesitatea aplicării pedepselor respective în privinţa reclamantului. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLStephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy