©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
În Cauza Vlad Gheorghe NEGREANU împotriva României
(Cererea nr. 30164/03)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 14 mai 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 9 septembrie 2003,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia preşedintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament), în urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Vlad Gheorghe Negreanu, este resortisant român, născut în 1927 şi domiciliat în München.
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. La 9 decembrie 1997, reclamantul a solicitat Comisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 („Comisia locală”) reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 50 de hectare care aparţinuse surorii sale, al cărei moştenitor era. Acesta susţinea că terenul familiei sale fusese expropriat în perioada fostului regim comunist prin Decretul nr. 83/1949 şi a depus, în sprijinul cererii sale, extrase din arhive, certificate de stare civilă, precum şi declaraţiile făcute de patru martori care locuiau în satul în care se afla terenul în litigiu şi care au confirmat că atât reclamantul, cât şi sora sa, decedată între timp, fuseseră fiecare în parte proprietarul, la data exproprierii, al unui teren de 50 ha. Acesta susţinea că Legea nr. 18/1991 îndreptăţea persoanele care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate să demonstreze temeinicia cererii prin declaraţii de martori, în lipsa altor documente oficiale probante.
5. Prin scrisoarea din 29 iunie 2001, reclamantul a fost informat de Comisia locală că cererea sa de reconstituire i-a fost respinsă de această comisie şi ulterior de Comisia judeţeană Mehedinţi, pe motiv că sora sa nu figura ca proprietar al terenurilor în registrele Primăriei Comunei Punghina.
6. La 3 august 2001, reclamantul a contestat în faţa Judecătoriei Vânju Mare refuzul autorităţilor însărcinate cu aplicarea Legii nr. 18/1991. Acesta susţinea că declaraţiile de martori depuse la dosar atestau că sora sa, al cărei moştenitor era, deţinuse într-adevăr un teren, contrar afirmaţiilor Comisiei locale.
7. Prin hotărârea din 22 octombrie 2001, judecătoria a trimis contestaţia formulată de reclamant Comisiei Judeţene de Fond Funciar de pe lângă Prefectura Mehedinţi pentru a verifica temeinicia deciziei comisiei locale, în temeiul art. 51 din Legea nr. 18/1991.
8. Prin decizia din 28 martie 2002, Comisia Judeţeană de Fond Funciar a respins contestaţia reclamantului. Comisia a comunicat decizia sa Judecătoriei Vânju Mare, care a repus pe rol contestaţia reclamantului la 3 august 2001.
9. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2002, pronunţată la sfârşitul unei şedinţe publice în care reclamantul a fost reprezentat de un avocat, judecătoria a respins contestaţia şi a confirmat legalitatea şi temeinicia deciziei din 28 martie 2002 a Comisiei judeţene. Instanţa a reţinut că persoana în cauză nu a stabilit prin niciun mijloc de probă că sora sa era, la data exproprierii, proprietara unui teren a cărui restituire putea fi solicitată de reclamant în calitate de moştenitor. Instanţa a reţinut, de asemenea, că din răspunsul dat de Primăria Comunei Punghina rezulta clar că, în registrele acesteia, sora reclamantului nu figura ca fostă proprietară a unui teren care putea face obiectul unei măsuri de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991.
10. Judecătoria a precizat în dispozitivul hotărârii că aceasta putea fi atacată cu „apel”.
11. În baza acestei precizări, reclamantul a formulat „apel”, motivând că hotărârea prezentase eronat faptele care reieşeau din documentele depuse la dosar şi că era întemeiată exclusiv pe informaţiile oferite de Primăria Comunei Punghina în respingerea contestaţiei sale, ignorând celelalte mijloace de probă depuse la dosar, printre care declaraţiile făcute de patru martori care o cunoscuseră pe sora sa şi atestau că aceasta deţinea un teren de 50 ha la data exproprierii. Reclamantul preciza că, dacă instanţa de prim grad încă avea îndoieli, ar fi putut solicita martorilor respectivi să compară în instanţă pentru a depune mărturie în conformitate cu art. 129 şi 130 din Codul de procedură civilă (C. proc. civ.). Acesta a informat instanţa că doi dintre cei patru martori decedaseră între timp şi a solicitat citarea celorlalţi doi martori, indicând numele şi adresele acestora. El susţinea că unul dintre aceştia fusese perceptorul satului la data faptelor, iar celălalt o cunoştea pe sora lui deoarece era fiul unui angajat al tatălui lor şi deci amândoi cunoşteau direct situaţia terenului.
12. Au avut loc două şedinţe în faţa Tribunalului Mehedinţi la 13 martie 2003 şi 27 martie 2003. Reclamantul nu a fost prezent, dar a fost reprezentat de un avocat ales. Încheierile pronunţate la finalul şedinţelor menţionau că instanţa, în complet de 3 judecători, a amânat – la cererea părţilor – examinarea recursului reclamantului.
13. La 23 mai 2003 a avut loc o nouă şedinţă publică, în cursul căreia instanţa a dat cuvântul reprezentanţilor părţilor. Avocatul care îl asista pe reclamant a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate al acestuia din urmă asupra terenului de 50 ha ce aparţinuse surorii sale, al cărei moştenitor era.
14. Prin decizia definitivă şi irevocabilă pronunţată la aceeaşi dată la finalul şedinţei, instanţa a precizat că respinge recursul reclamantului şi confirmă, pe fond, hotărârea pronunţată de instanţa de prim grad. Instanţa a reţinut că nu reieşea, din probele aflate la dosar, că sora reclamantului ar fi fost într-adevăr proprietara terenului în litigiu şi a considerat că o lectură per a contrario a extrasului din Arhivele Statului, prezentat de reclamant, nu îi permitea să ajungă la o astfel de concluzie. Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea reclamantului pentru citarea celor doi martori, pe care o formulase în motivele de „apel”; instanţa nu a precizat nici motivul care a determinat-o să trateze ca recurs plângerea pe care reclamantul a depus-o sub denumirea de „apel” împotriva hotărârii judecătoriei.
B. Dreptul intern relevant
15. Art. 2821 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la data faptelor, introdus prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prevedea că hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională nu sunt supuse apelului. Printre autorităţile respective se numărau comisiile însărcinate cu aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.
16. Conform art. 299 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la data faptelor, hotărârile date în apel, precum şi hotărârile date fără drept de apel, sunt supuse recursului. Art. 305 C. proc. civ. preciza că în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.
17. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată şi completată prin OUG nr. 179/1999 şi OUG nr. 20/2002, prevedea, la data faptelor, că tribunalele şi curţile de apel judecă apelurile în complet de doi judecători, iar recursurile în complet de trei judecători.
CAPETE DE CERERE
18. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a fost echitabilă procedura prin care instanţele naţionale au examinat contestaţia sa referitoare la dreptul de proprietate, drept cu caracter civil. Acesta se plânge, în special, că tribunalul, fără să informeze părţile în acest sens, a tratat ca „recurs” contestaţia sa la hotărârea pronunţată de judecătorie, deşi intenţia sa expresă era de a-i deferi cauza în „apel”, în conformitate cu precizarea din dispozitivul hotărârii şi cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. Acesta subliniază că, prin transformarea în recurs a plângerii pe care el a încadrat-o corespunzător ca „apel”, tribunalul l-a privat de un grad de jurisdicţie prevăzut totuşi de lege.
În plus, acesta susţine că această cale de reformare intitulată „recurs” nu mai permite părţilor să producă probe noi, cu excepţia înscrisurilor. Astfel, transformând „apelul” în recurs, tribunalul l-a privat de posibilitatea de a solicita citarea unor martori pentru a demonstra temeinicia afirmaţiilor sale, posibilitate de care dispunea în „apel”.
19. Invocând aceeaşi dispoziţie, reclamantul se plânge totodată de durata nerezonabilă a procedurii respective.
20. Acesta consideră, în cele din urmă, că inechitatea procedurii încheiate cu decizia din 23 mai 2003 a Tribunalului Mehedinţi a avut repercusiuni asupra dreptului la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care, prin urmare, a fost încălcat la rândul său.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie privind pretinsa atingere adusă dreptului de acces la o instanţă
21. Reclamantul invocă în primul rând o atingere adusă dreptului său de acces la o instanţă, garantat prin art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante prevăd următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
22. Guvernul consideră în primul rând că reclamantul nu a suferit, în acest caz, niciun prejudiciu important în sensul art. 35 § 3 lit. b) din Convenţie şi solicită Curţii să respingă cererea în temeiul noului criteriu de admisibilitate prevăzut de dispoziţia citată anterior. Trebuie precizat că simpla menţionare eronată, în dispozitivul hotărârii pronunţate în primă instanţă, a căii de reformare la care putea fi supusă hotărârea nu ar fi putut influenţa, în mod decisiv, accesul reclamantului la o instanţă sau caracterul echitabil al procedurii, considerată în ansamblu.
23. În subsidiar, Guvernul susţine că, deşi este adevărat că trebuie recunoscut că reclamantul a suferit o limitare a dreptului de acces la o instanţă din cauza reîncadrării căii de atac prin care şi-a prezentat contestaţia la hotărârea judecătoriei în faţa tribunalului, această limitare a survenit într-un stadiu avansat al procedurii, era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume respectarea principiului general al legalităţii aflat la baza exercitării căilor de atac interne. Acesta consideră, în cele din urmă, că limitarea respectivă era previzibilă pentru reclamant, care fusese asistat de un avocat ales pe tot parcursul procedurii şi care era obligat să cunoască legea. În această privinţă, Guvernul precizează că reclamantul nu a contestat în niciun moment în timpul procesului încadrarea dată de tribunal căii de reformare prin care fusese sesizat şi nu contestă nici caracterul corespunzător al completului de judecată, care depindea de aceasta.
24. Reclamantul se opune argumentului Guvernului. Acesta precizează că a fost împiedicat să încerce să obţină reformarea primei hotărâri prin calea care i-ar fi permis să solicite citarea martorilor pentru a demonstra temeinicia afirmaţiilor sale. Acest lucru i-ar fi cauzat un prejudiciu de circa 200 000 euro. Această sumă ar reprezenta valoare propriu-zisă a terenului care făcea obiectul cererii sale de reconstituire a dreptului de proprietate, la care s-ar adăuga câştigul nerealizat ca urmare a privării sale de dreptul său la terenul respectiv după pronunţarea hotărârii definitive a tribunalului. Amploarea prejudiciului s-ar putea măsura, comparativ, cu valoarea venitului minim garantat salariaţilor din România, care se ridică în opinia sa la 180 EUR. Reiterând afirmaţiile făcute în formularul de cerere (supra, pct. 19), acesta susţine că tribunalul nu a supus dezbaterii contradictorii a părţilor eventualitatea ca „apelul” pe care îl formulase să poată fi încadrat şi tratat ca „recurs”. În plus, acesta subliniază că nu a avut cunoştinţă de reîncadrarea apelului său ca recurs decât în momentul pronunţării publice a deciziei definitive şi irevocabile luate de Tribunalul Mehedinţi.
1. Cu privire la necesitatea de a şti dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu important în sensul art. 35 § 3 lit. b) din Convenţie
25. Curtea reţine că părţile se opun încercării de a stabili dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu important, chestiune care constituie elementul principal al criteriului de admisibilitate formulat la art. 35 § 3 lit. b) din Convenţie [Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010, şi Korolev împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, CEDO 2010]. Acest criteriu de admisibilitate se bazează pe ideea că încălcarea unui drept, chiar dacă este reală din punct de vedere pur juridic, trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a merita examinarea sa de către o instanţă internaţională. Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă; ea depinde de datele cauzei în ansamblu. Gravitatea unei încălcări se apreciază ţinând seama concomitent de percepţia subiectivă a reclamantului şi de miza obiectivă a unei cauze date (Korolev, decizia citată anterior). Altfel spus, lipsa unui prejudiciu considerabil se poate baza pe elemente precum consecinţele pecuniare ale litigiului respectiv sau importanţa pe care o avea acesta în opinia reclamantului (Adrian Mihai Ionescu, decizia citată anterior).
26. În speţă, Curtea observă că procedura internă în litigiu avea ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha care ar fi aparţinut surorii reclamantului, al cărei moştenitor era acesta. Prin urmare, pe lângă un anumit interes pecuniar pe care îl prezenta bunul în litigiu, procedura în cauză avea ca obiect dreptul reclamantului de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate care a aparţinut, în opinia sa, unui membru al familiei sale, de care fusese deposedat în perioada fostului regim comunist [a se vedea, mutatis mutandis, Giuran împotriva României, nr. 24360/04, pct. 21-22, CEDO 2011 (fragmente)]. Pe de altă parte, văzându-şi „apelul” reîncadrat ca recurs, reclamantul a pierdut în mod cert nişte şanse reale deoarece astfel a fost privat de posibilitatea de a face uz de proba cu martori pentru a demonstra temeinicia afirmaţiilor sale, posibilitate de care dispunea în cadrul unui apel, dar nu în cadrul unui recurs. În aceste condiţii, în opinia Curţii, se poate considera că reclamantul a suferit un prejudiciu considerabil.
27. În orice caz, Curtea nu consideră necesar să examineze mai detaliat dacă se impune aplicarea sau nu, în prezenta cauză, a noului criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 lit. b) din Convenţie, deoarece cererea este oricum inadmisibilă din motivele menţionate mai jos.
2. Asupra temeiniciei capătului de cerere
28. În speţă, Curtea reţine că rezultatul reîncadrării apelului său ca recurs a fost privarea reclamantului de un grad de jurisdicţie. Nimic nu contestă faptul că, din cauza acestei modificări, reclamantul a suferit o limitare a dreptului său de acces la o instanţă.
29. În temeiul unei jurisprudenţe constante, dreptul la un proces echitabil, unul dintre aspectele acestuia fiind dreptul de acces la o instanţă (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 36, seria A nr. 18), nu este absolut; acesta se pretează la limitări admise implicit, în special pentru condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece necesită prin însăşi natura sa o reglementare de către stat, care în această privinţă beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 57, seria A nr. 93). Cu toate acestea, limitările nu pot restrânge accesul unui justiţiabil într-atât încât dreptul său de acces la o instanţă este astfel afectat în însuşi fondul lui; în cele din urmă, acestea nu se conciliază cu art. 6 § 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (a se vedea în special Fayed împotriva Regatului Unit, 21 septembrie 1994, pct. 65, seria A nr. 294-B, Tolstoy Miloslavsky Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 59, seria A nr. 316-B, şi Bellet împotriva Franţei, 4 decembrie 1995, pct. 31, seria A nr. 333-B).
30. Se impune constatarea că reîncadrarea sesizării sale de către Tribunalul Mehedinţi era întemeiată pe art. 2821 C. proc. civ., care preciza clar că hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administrative care au competenţă jurisdicţională nu sunt supuse apelului. Aceasta urmărea un scop legitim, şi anume respectarea principiului legalităţii care reglementa, la nivel naţional, căile de reformare a hotărârilor.
31. Într-adevăr, în lumina elementelor aflate la dosar, tribunalul nu pare să fi supus dezbaterii contradictorii a părţilor eventualitatea ca „apelul” formulat de reclamant să poată fi încadrat şi tratat ca „recurs”. Curtea consideră însă că această modificare era destul de previzibilă.
32. În această privinţă, Curtea precizează că reclamantul a fost asistat de un avocat ales pe tot parcursul procedurii în faţa Tribunalului Mehedinţi. Încheierile pronunţate de tribunal la finalul şedinţelor din 13 martie 2003 şi 27 martie 2003 arătau în mod clar că tribunalul se considera sesizat printr-un recurs. Cu toate acestea, avocatul reclamantului nu a contestat în niciuna dintre şedinţele publice ale tribunalului încadrarea, prezumtiv eronată, dată de instanţă actului de sesizare prin care reclamantul i-a adus în atenţie contestaţia la hotărârea judecătoriei.
33. În plus, Curtea observă că legislaţia naţională prevedea, la vremea faptelor, că tribunalele judecă apelurile în complet de doi judecători, iar recursurile în complet de trei judecători. Având în vedere compunerea Tribunalului Mehedinţi, care a judecat cauza în complet de trei judecători, era aşadar previzibil pentru reclamant, cel puţin din prima şedinţă publică a tribunalului, din data de 13 martie 2003, că respectiva contestaţie la hotărârea judecătoriei urma să se judece ca recurs. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie la afirmaţia reclamantului că nu a avut cunoştinţă de transformarea apelului său în recurs decât în momentul pronunţării publice a deciziei definitive şi irevocabile a tribunalului.
34. În cele din urmă, în ceea ce priveşte imposibilitatea reclamantului de a se prevala de proba cu martori în faţa Tribunalului Mehedinţi, Curtea reţine că procedura în faţa acestei instanţe urma, în acest caz, examinării cauzei reclamantului de către Judecătoria Vânju Mare, care dispunea de jurisdicţie deplină şi în faţa căreia persoana în cauză avea posibilitatea de a se prevala de toate mijloacele de probă pentru susţinerea temeiniciei cererii sale. Având în vedere natura specifică a rolului de instanţă de casaţie care îi revenea tribunalului în prezenta cauză, nu era nerezonabil, în opinia Curţii, ca procedura desfăşurată în faţa acestuia să fie însoţită de un formalism mai mare, inclusiv în materie de mijloace de probă admisibile (a se vedea pct. 16 in fine şi, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII).
35. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a întâmpinat un obstacol disproporţionat faţă de dreptul său de acces la o instanţă. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 în ceea ce priveşte durata procedurii
36. Al doilea capăt de cerere formulat de reclamant are ca obiect durata procedurii, care a început la 9 decembrie 1997 şi s-a încheiat la 23 mai 2003 prin decizia definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Mehedinţi. Procedura în cauză a durat aşadar circa 5 ani şi 5 luni.
37. Potrivit reclamantului, durata nu respectă cerinţa „termen rezonabil”, astfel cum este prevăzută la art. 6 § 1 din Convenţie, citat anterior. Guvernul contestă acest argument.
38. Curtea reaminteşte că analiza caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII şi Becker împotriva Germaniei, nr. 45448/99, pct. 20, 26 septembrie 2002]. Curtea reţine că întârzieri imputabile autorităţilor s-au produs cu siguranţă în procedura în faţa Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991. Totuşi, aceste întârzieri au fost în mare parte recuperate prin intermediul celerităţii cu care instanţele au examinat cauza ulterior. Curtea reţine de altfel că nimic nu arată că procedura în cauză prezenta o miză deosebită pentru reclamant care ar fi necesitat o diligenţă specială din partea autorităţilor (Bock împotriva Germaniei, hotărârea din 29 martie 1989, seria A nr. 150, pct. 49, şi Jussy împotriva Franţei, nr. 42277/98, pct. 23, 8 aprilie 2003).
39. În concluzie, având în vedere toate circumstanţele cauzei şi în special durata totală a procedurii, Curtea consideră că aceasta nu poate fi considerată excesivă. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1
40. Reclamantul se plânge, în final, de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a refuzului autorităţilor administrative, confirmat de instanţe, de a-i restitui terenul ce aparţinuse familiei sale, care fusese expropriată în timpul regimului comunist. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
41. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunuri” în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea „bunuri” poate acoperi atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, care au un temei suficient în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte supravieţuirea unui fost drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă este de foarte mult timp imposibilă, nu poate fi considerată drept un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceeaşi situaţie se aplică unei creanţe condiţionale care se stinge prin nerealizarea condiţiei [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX, Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, (MC), nr. 42527/98, pct. 83, CEDO 2001-VIII; Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII]].
42. În speţă, Curtea observă că reclamantul revendica, în temeiul unei legislaţii adoptate după căderea regimului comunist, reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren care a aparţinut, cu mai multe decenii în urmă, membrilor familiei sale. Astfel, procedura nu avea ca obiect „bunuri existente”, iar reclamantul nu avea calitatea de proprietar, aflându-se în poziţia de simplu solicitant (Gratzinger şi Gratzingerova, citată anterior, pct. 70-73). Rămâne de stabilit dacă reclamantul avea cel puţin o „speranţă legitimă” că i se va concretiza o creanţă actuală şi exigibilă. Curtea reaminteşte, în acest sens, că există o diferenţă între o simplă speranţă de restituire, oricât de evidentă ar fi, şi o speranţă legitimă, care trebuie să fie mai concretă şi să se bazeze pe o dispoziţie legală sau un act juridic, precum o hotărâre judecătorească (hotărârea Gratzinger şi Gratzingerova, citată anterior, pct. 73). Întrucât nu a întrunit condiţiile prevăzute de Legea nr. 18/1991, reclamantului i s-a refuzat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv printr-o decizie administrativă confirmată ulterior prin hotărârea judecătoriei şi în ultimă instanţă prin hotărârea definitivă a tribunalului.
43. În aceste condiţii, se impune constatarea că reclamantul nu a demonstrat că este titularul unei creanţe suficient stabilite pentru a fi exigibilă şi, prin urmare, nu putea pretinde că a fost deposedat de un „bun” astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. 1.
44. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3 lit. a), şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy