Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 3108/02
depuse de Valentina NENAŞEVA şi Alţii
împotriva Republicii Moldova la 28 decembrie 2001
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 2 septembrie 2008, în cadrul unei camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 28 decembrie 2001,
Având în vedere decizia de a examina admisibilitatea cererii concomitent cu fondul acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei),
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamanţii, dna Valentina Nenaşeva, dna Galina Vier, dna Tatiana Zimovna şi dna Valentina Maler, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova care locuiesc în Chişinău. Ei au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dl Ştefan Urîtu, de la „Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Toţi reclamanţii erau angajaţi ai unei companii private („compania”). La date diferite în 1998, ei au fost concediaţi.
Deoarece compania nu le-a plătit salarii pentru ultimele 6 luni de lucru, în august 1998, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare împotriva fostului angajator la Judecătoria sectorului Botanica, solicitând plata restanţelor la salarii.
Judecătoria sectorului Botanica a hotărât în favoarea reclamanţilor şi, prin hotărârile sale din 16 octombrie 1998, 28 septembrie şi 8 octombrie 1999, a obligat compania să plătească următoarele sume: dnei Maler - 5,290 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 926 euro (EUR) la acea dată); dnei Nenaşeva - MDL 5,893 (EUR 514); dnei Vier - MDL 5,025 (EUR 429) şi dnei Zimovna - MDL 6,143 (EUR 524). Hotărârile nu au fost contestate şi au devenit definitive 15 zile mai târziu.
Reclamanţii au obţinut titluri executorii care au fost expediate executorului judecătoresc la 11 şi 30 noiembrie 1999. Deoarece executorul nu a executat titlurile executorii, reclamanţii au expediat numeroase plângeri diferitor autorităţi, solicitând executarea hotărârilor.
La 28 mai 2001, executorul judecătoresc a adoptat o încheiere de încetare a procedurii de executare pe motiv că compania era insolvabilă şi a restituit titlurile executorii reclamanţilor. Reclamanţii nu au contestat încheierea şi nici nu au depus repetat pentru executare titlurile executorii la oficiul de executare.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor nu au fost executate nici până în prezent.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale dreptului intern au fost expuse în hotărârea Curţii în cauza Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extracts), § 31).
Articolul 426 al Codului de procedură civilă, în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, prevedea următoarele:
„Împotriva actelor efectuate de executorul judecătoresc în cadrul executării unei hotărîri sau împotriva refuzului de a efectua asemenea acte, creditorul-urmăritor sau debitorul poate face recurs. (...)”
PRETENŢII
Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de neexecutarea de către stat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor.
Ei s-au mai plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că nu au beneficiat de un recurs efectiv pentru a asigura executarea hotărârilor pronunţate în favoarea lor.
ÎN DREPT
Reclamanţii au pretins că executorul judecătoresc nu a luat măsuri efective în vederea executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor şi, din acest motiv, drepturile lor garantate de articolele 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate.
Articolului 6 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Reclamanţii s-au mai plâns de lipsa unui recurs efectiv în privinţa pretenţiilor lor, contrar articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Curtea reaminteşte că, potrivit articolului 35 § 1 al Convenţiei, ea poate să examineze doar pretenţiile depuse în termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne „definitive”. Curtea observă că litigiul reclamanţilor cu compania s-a sfârşit cu hotărârile definitive ale Judecătoriei sectorului Botanica la 16 octombrie 1998, 28 septembrie şi 8 octombrie 1999. Procedurile de executare iniţiate în urma acestor hotărâri au fost încetate prin încheierea executorului judecătoresc la 28 mai 2001. Este adevărat că „unei persoane care a obţinut o hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la proceduri de executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Koltsov v. Russia, nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko v. Russia, nr. 36494/02, § 18, 24 februarie 2005 şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Totuşi, deoarece debitor în această cauză a fost o companie privată, şi nu un organ de stat, reclamanţii au fost obligaţi să recurgă la procedura prevăzută de articolul 426 al Codului de procedură civilă (a se vedea „Dreptul intern relevant” de mai sus). Trebuie de notat că încheierea executorului judecătoresc din 28 mai 2001 nu a fost contestată şi, prin urmare, a devenit definitivă (a se vedea Sitkov v. Russia (dec.), nr. 55531/00, 9 noiembrie 2004). Curtea a notat că această cerere a fost depusă la 28 decembrie 2001, adică peste mai mult de 6 luni de la adoptarea ultimei decizii interne definitive.
Prin urmare, pretenţiile au fost depuse cu depăşirea termenului şi urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy