Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 48814/06
INTERDNESTRCOM
împotriva Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), statuând la 13 martie 2012 într-o Cameră constituită din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefierul Secţiei,
Examinând cererea sus-menţionată depusă la 1 decembrie 2006,
Luând în consideraţie observaţiile Guvernului respondent şi comentariile în replică prezentate de compania reclamantă,
Deliberând, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Compania reclamantă activează în domeniul telecomunicaţiilor din regiunea separatistă transnistreană moldovenească. Compania a for reprezentată în faţa Curţii de dl V. Griţco, un avocat cu practică în Chişinău. Guvernul Moldovei a fost reprezentat de Agentul său dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
2. La 12 iunie 2003, Guvernul Moldovei a adoptat Hotărârea nr. 712, potrivit căreia agenţii economici privaţi din regiunea separatistă transnistreană moldovenească puteau obţine înregistrarea temporară la Camera de Înregistrări din Moldova întru a facilita operaţiunile de export a acestora prin utilizarea ştampilelor vamale.
3. La 08 iulie 2004, Guvernul Moldovei a adoptat Hotărîrea nr. 782-37, oferind posibilitatea companiei reclamante de a obţine licenţa în domeniul telecomunicaţiilor după obţinerea unei înregistrări temporare. Această Hotărîre a fost adoptată în regim secret, totuşi, după cum se observă din Decizia Curţii Constituţionale din 02 septembrie 2004 (a se vedea mai jos) scopul acestei Hotărîri a fost unificarea sistemelor de telecomunicații între cele două maluri ale Nistrului şi de a restaura comunicaţiile telefonice cu regiunea separatistă.
4. La 13 iulie 2004 compania reclamantă a obţinut înregistrarea temporară potrivit legii Moldovei şi în concordanță cu Hotărîrea Guvernului nr. 712, fiindu-i oferit codul de înregistrate şi certificatul de înregistrare de Camera de Înregistrări de Stat.
5. La 15 iulie 2004 compania reclamantă a obţinut, în conformitate cu prevederile Hotărîrii de Guvern nr. 782-37, două licenţe de la Agenţia Naţională pentru Reglementare în Telecomunicaţii şi Informatică (ANRTI) pentru acordarea de servicii de telefonie mobilă, pentru care compania reclamantă a achitat un milion de Dolari SUA (USD) către Ministerul finanţelor a Moldovei.
6. La 21 iulie 2004, Consiliul Suprem de Securitate a Statului a decis împotriva prezenţei companiei reclamante pe piaţa telecomunicaţiilor şi, la 27 iulie 2004, Preşedintele Republicii Moldova a contestat Hotărîrea Guvernului nr. 782-37 la Curtea Constituţională. Temeiuri pentru contestare a hotărîrii au servit, inter alia, că preţul achitate de compania reclamantă a fost considerabil mai mic decît acel achitat de alte companii în situaţia similară şi prezente pe piaţa şi că regulile unei concurenţe loiale au fost încălcate.
7. La 30 iulie 2004 ANRTI a decis să suspende licenţele companiei reclamante.
8. La 31 iulie 2004 Guvernul a suspendat Hotărîrea nr. 712.
9. La 2 septembrie 2004, Hotărîrea Guvernului nr. 782-37 a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională.
10. La 29 octombrie 2004 ANRTI a informat compania reclamantă precum că la 21 octombrie 2004 licenţele acesteia au fost retrase avînd în vedere că înregistrarea companiei ca o persoană juridică a fost încetată potrivit legislaţiei Moldovei şi în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale din 02 septembrie 2004. Scrisoarea a făcut referinţe exprese la prevederile Articolului 21 (1) (b) a Legii cu privire la licenţiere (a se vedea mai jos).
11. Din materialele cauzei nu reiese precum că după luarea cunoştinţei cu acele expuse mai sus, compania reclamantă ar fi contestat decizia Camerei de Înregistrări de Stat de a înceta înregistrarea sau decizia ANTRI de a ridica licenţele. În schimb, compania reclamantă a solicitat cu numeroase ocazii de la Guvern să restituie suma achitată pentru licenţele. Din momentul în care Guvernul a refuzat să achite banii, la 1 decembrie 2005 compania reclamantă a iniţiat un proces în faţa judecătoriei economice pretinzînd 1,000,000 USD şi penalităţi de la Guvern.
12. În cadrul procedurilor, judecătoria economică a solicitat informaţii de la Camera de Înregistrări de Stat cu privire la compania reclamantă. Camera de Înregistrări de Stat la rîndul său a informat instanţa precum că nici o companie numită „Interdnestrcom” nu este înregistrată în Moldova.
13. La 13 aprilie 2006, judecătoria economică a scos de pe rol cererea companiei reclamante în temeiul faptului că aceasta nu are capacitatea de a porni acţiunea civilă din momentul în care aceasta nu este înregistrată în calitate de persoană juridică în Moldova sau în oricare altă ţară. Instanţa a ordonat Ministerului finanţelor restituirea în favoarea companiei reclamante a taxei de stat judiciare achitată de ultima. Taxa de stat a fost restituită de Ministerul finanţelor pe conturile companiei reclamante.
14. Compania reclamantă a depus recurs şi a pledat, inter alia,.precum că a respectat regulile instituite de Guvern atunci cînd a obţinut o înregistrare temporară şi cînd a achitat bani pentru licenţe. Compania reclamantă de asemenea a pledat precum că înregistrarea sa potrivit legislaţiei Moldovei nu a fost niciodată oficial anulată.
15. La 15 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a menţinut hotărîrea primei instanţe. Instanţa Supremă a ajuns la aceiaşi concluzie precum şi prima instanţă, şi anume că compania reclamantă nu dispune de capacitatea pentru a apărea în faţa instanţelor naţionale deoarece în mod legal aceasta nu există.
16. La 03 August 2006 compania reclamantă s-a adresat către Camera de Înregistrări de Stat şi solicitat informaţii dacă mai este înregistrată în calitate de persoană juridică în Moldova. În scrisoarea datată cu 08 August 2006 Camera de Înregistrări de Stat a explicat companiei reclamante precum că înregistrarea sa a devenit nulă de jure atunci cînd Hotărîrea nr. 712 a fost suspendată la 31 iulie 2004..
17. la 10 noiembrie 2006 compania reclamantă s-a adresat din nou Ministerului finanţelor şi a solicitat restituirea sumei de bani achitate pentru licenţe. Într-o scrisoare din 27 decembrie 2006 Ministerul finanţelor a informat compania reclamantă precum că cererea sa a fost examinată şi a solicitat companiei să-i indice rechizitele bancare. Compania reclamantă s-a conformat cererii dar nici o plată nu a urmat.
B. Practica şi legislaţia naţională relevantă
18. Potrivit articolelor 14 şi 27-29 a Legii nr. 1265 din 5 octombrie 2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor (“Legea cu privire la persoane juridice (înregistrarea de stat) din 2000”), încetarea înregistrării poate avea loc la cererea persoanei juridice în speţă sau în temeiul hotărîrii judecătoreşti.
19. Potrivit articolului 21 (1) (b) a Legii nr. 451 din 30 iulie 2001 privind licenţierea unor genuri de activitate (“Legea licenţierii din 2001”), o licenţă poate fi retrasă, inter alia, urmare a adoptării hotărîrii cu privire la retragerea licenţei unei companii. Potrivit articolului 21 (5) din aceiaşi lege, dacă licenţa este retrasă pentru oricare din motive, taxa pentru licenţă nu se restituie de Stat.
20. Articolul 267 (b) a Codului de Procedură Civilă prevede că instanţa urmează să scoată cererea de pe rol adresată de persoane incapabile. Potrivit articolului 60 a Codului Civil o persoană juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă la înregistrarea de către Camera de Înregistrări de Stat şi pierde capacitatea de folosinţă la radierea din registrul Camerei de Înregistrări de Stat.
PLÎNGERI
21. Compania reclamantă s-a plîns potrivit Articolului 6 § 1 din Convenţie despre încălcarea dreptului său la acces la justiţie.
22. Compania reclamantă, de asemenea, a pretins precum că dreptul său la respectarea proprietăţii garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a fost violat deoarece acesteia nu i s-a restituit banii achitați pentru licenţe.
ÎN DREPT
A. Plîngerea potrivit Articolului 6 § 1 din Convenţie
23. Compania reclamantă s-a plîns cu privire la refuzul instanţelor naţionale de a examina cazul, care a constituit încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie, care în partea sa relevantă stipulează:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale ... de către o instanţă ... care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
24. Guvernul nu a căzut de acort cu plîngerile companiei reclamante şi a susţinut, inter alia, precum că compania reclamantă a avut posibilitatea de a contesta în contencios administrativ hotărîrea Camerei de Înregistrări de Stat cu privire la radierea înregistrării, dar totuşi compania nu s-a folosit de această posibilitate. În aceste circumstanţe, cererea companiei reclamante urmează a fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea remediilor naţionale.
25. Compania reclamantă a menţinut precum că radierea înregistrării sale de către Camera de Înregistrări de Stat a fost una ilegală deoarece, potrivit Legii cu privire la persoane juridice (înregistrarea de stat) din 2000 (a se vedea mai sus) încetarea înregistrării poate avea loc doar în baza cererii sale sau în baza unei hotărîri judecătoreşti. Din momentul în care aceste condiţii nu au fost întrunite, radierea sa din registru de înregistrări a fost una ilegală. Compania reclamantă a pledat precum că a avut capacitatea legală deoarece judecătoria economică a ordonat restituirea taxei de stat judiciare şi ulterior Ministerul finanţelor a solicitat informaţie despre rechizitele bancare pentru restituirea sumei de un milion de dolari.
26. Curtea reaminteşte că Articolul 6 § 1 se extinde asupra „disputelor” cu privire la „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil” care ar fi trebuit, cel puţin în baza unor temeiuri rezonabile, să fie recunoscute în legislaţia naţională; Articolul prin sine nu garantează un anumit conținut al „drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” în legea materială a Statului Contractant. Confirmarea acestei teze urmează a fi observată prin faptul că Articolul 6 § 1 nu impune instituirea unei instanţe cu competenţa de a invalida sau de a depăşi legislaţia naţională (a se vedea James and Others v. the United Kingdom, 21 februarie 1986, § 81, Seria A nr. 98 şi Lithgow and Others v. the United Kingdom, 8 iulie 1986, § 192, Seria A nr. 102).
27. Curtea notează de la început precum că compania reclamantă nu a avut nici o intenţie de aşi continua activitatea în domeniul telecomunicaţiilor şi nu a contestat retragerea licenţelor precum a făcut-o o altă companie reclamantă, de exemplu, în cauza M SRL v. Moldova (nr. 21151/04, CEDO 2008). În schimb, intenţia companiei reclamante s-a axat în mod special asupra restituirii taxei achitate pentru licenţe şi pretenţia principală a companiei reclamante înaintată în faţa instanţelor naţionale a urmărit acelaşi scop.
28. În acest context Curtea notează precum că potrivit articolului 21 (5) a Legii licenţierii, banii achitaţi pentru o licenţă nu se restituie. Compania reclamantă nu a contestat faptul că această prevedere nu a fost aplicabilă în speţă sa, fiind neclară sau ar putea fi oare această normă interpretată într-un mod diferit precum în fapt se stipulează.
29. Astfel spus, Curtea consideră că compania reclamantă nu are temei legal potrivit legii naţionale în vigoare la momentul respectiv pentru a susţine eforturile sale de a obţine restituirea taxei pentru licenţe. Mai mult decît atît, instanţele naţionale nu au recunoscut niciodată existenţa unui asemenea drept în favoarea companiei reclamante. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate decît să concluzioneze că litigiul în speţă nu se referă la drepturi sau obligaţii „care ar fi trebuit, cel puţin în baza unor temeiuri rezonabile, să fie recunoscute în legislaţia naţională”. Prin urmare în prezenta cauză Articolul 6 § 1 nu este aplicabil şi plîngerile companiei reclamante urmează a fi respinse potrivit Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Plîngerea potrivit Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
30. Compania reclamantă a contestat precum că dreptul său la respectarea proprietăţii garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie stipulează după cum urmează:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
31. Guvernul a susţinut precum că ingerinţa în dreptul companiei reclamante a avut loc la 02 septembrie 2004 atunci cînd Curtea Constituțională a declarat neconstituţională Hotărîrea Guvernului nr. 782-37. Din momentul în care compania reclamantă nu are dreptul de contestare împotriva Deciziei Curţii Constituţionale şi nu poate să conteste prevederile legislaţiei naţionale, orice proceduri judiciare naţionale ulterioare nu au nici o şansă de succes. Respectiv, termenul de şase luni de zile a început să curgă din 02 septembrie 2004 şi nu din ziua ultimii hotărîri a Curţii Supreme de Justiţie din 15 iunie 2006. Prin urmare, compania reclamantă nu a respectat regula termenului de şase luni de zile, potrivit Articolului 35 § 1 din Convenţie.
32. Compania reclamantă a reafirmat precum că Decizia Curţii Constituţionale din 02 septembrie 2004 nu constituie impediment pentru a pretinde restituirea investiţiei sale prin intermediul instanţelor naţionale civile de drept comun. Termenul de şase luni de zile nu trebuie să fie calculat de la 02 septembrie 2004 dar începînd cu 15 iunie 2006, data cînd o hotărîre judecătorească definitivă a fost adoptată de Curtea Supremă de Justiţie.
33. Curtea reiterează că în corespundere cu Articolul 35 § 1 din Convenţie o cerere trebuie să fie introdusă înlăuntrul termenului de şase luni după epuizarea ultimului „remediu efectiv” care există în statul respondent, sau, dacă aceste remedii nu există, din data cînd a avut loc un act sau o măsură contestată, fie din ziua luării cunoştinţei cu acesta (a se vedea D.P. and J.C. v. the United Kingdom (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
34. Curtea notează precum că licenţele companiei reclamante au fost retrase de ANRTI în octombrie 2004. După cum s-a constatat mai sus, în conformitate cu prevederile articolului 21 (5) a Legii licenţierii (a se vedea mai sus § 19), compania reclamantă nu a avut nici o şansă de succes întru restituirea sumelor achitate cu titlu de taxă pentru licenţe. Ingerinţa în drepturile de proprietate a companiei reclamante, respectiv, a rezultat din textul articolului 21 (5) la ziua de retragere a licenţelor (a se vedea, mutatis mutandis, Ciubuc and Others v. Moldova, (dec.), nr. 32816/07, 10 ianuarie 2012) şi compania reclamantă nu a avut la dispoziţie nici un instrument legal potrivit legislaţiei Moldovei de a contesta compatibilitatea normelor în speţă cu prevederile Convenţiei şi persoanele private nu au acces la Curtea Constituţională în Moldova (a se vedea Tănase v. Moldova [MC], nr. 7/08, § 122, CEDO 2010 (extracte)).
35. În aceste circumstanţe termenul de şase luni de zile a început să curgă din data cînd compania reclamantă a aflat despre retragerea licenţelor, şi anume începînd cu 29 octombrie 2004. Curtea notează precum că compania reclamantă, care a beneficiat de asistenţa unui avocat, a introdus prezenta cerere la 01 decembrie 2006 şi nu există nimic ce ar sugera că aceasta a fost într-un fel sau altul împiedicată de autorităţi să depună această cerere mai înainte. Respectiv, cererea potrivit Articolului 1 din Protocolul nr. 1 a fost depusă cu depăşirea termenului de şase luni de zile după ce pretinsa violare a avut loc şi urmează a fi declarată inadmisibilă potrivit Articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
Din aceste considerente, Curtea cu o majoritate de voturi
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy