Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA OFERTA PLUS SRL c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 14385/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 decembrie 2006
DEFINITIVĂ
23/05/2007
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Oferta Plus SRL c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), în Camera compusă din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlM. Pellonpää,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dna F. Elens-Passos, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberând la 28 noiembrie 2006 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată în varianta sa finală, după o apreciere suplimentară, la 5 decembrie 2006.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 14385/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către SRL „Oferta Plus”, o persoană juridică de naţionalitate din Republica Moldova („reclamant”), la 13 aprilie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vladislav Gribincea, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns iniţial de faptul că o hotărâre judecătorească pronunţată în favoarea sa nu a fost executată timp de câţiva ani, după care a fost casată ca urmare a unei cereri de revizuire abuzive. Ulterior, reclamantul a mai înaintat o pretenţie, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, conform căreia el a fost împiedicat de către autorităţile naţionale să depună cauza sa la Curte.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra. La 15 februarie 2006, Preşedintele acestei Secţii a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul, Oferta Plus SRL, este o persoană juridică de naţionalitate din Republica Moldova.
1. Contextul cauzei
7. Contextul acestei cauze se referă la o serie de angajamente contractuale complexe LUATE în anul 1997 cu privire la importul energiei electrice din Ucraina în Moldova, care implicau, pe lângă reclamant, o companie moldovenească de stat de distribuire a energiei electrice, numită „Moldtranselectro”, o companie ucraineană de stat de distribuire a energiei electrice şi o companie ucraineană privată. Acordul la care compania Oferta Plus era parte prevedea inter alia că ea va plăti companiei ucrainene private energia electrică livrată companiei Moldtranselectro în dolari americani („USD”), iar, ulterior, companiei Oferta Plus i se va plăti costul energiei de către Moldtranselectro în lei moldoveneşti („MDL”), conform ratei oficiale de schimb la ziua plăţii.
8. La date nespecificate, în perioada anilor 1997 şi 1998, reclamantul a plătit peste 33 milioane de dolari americani pentru energia electrică livrată companiei Moldtranselectro din Ucraina.
9. La o dată nespecificată, Moldtranselectro a plătit reclamantului MDL 189,869,277.
10. La 3 martie 1998, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr. 243 prin care a autorizat Ministerul Finanţelor să emită Obligaţiuni Trezoreriale Nominative în favoarea companiilor private pentru plata datoriilor instituţiilor bugetare pentru energia electrică importată.
11. La 25 martie 1998, Moldtranselectro a adresat o scrisoare Ministerului Finanţelor prin care a solicitat emiterea unei Obligaţiuni Trezoreriale Nominative („Obligaţiune Trezorerială”) în valoare de MDL 20 milioane în favoarea companiei Oferta Plus.
12. La 27 martie 1998, Ministerul Finanţelor a emis o Obligaţiune Trezorerială în valoare de MDL 20 milioane[1] în favoarea reclamantului, care urma să fie plătită până la 10 iulie 1998. Obligaţiunea Trezorerială prevedea că reclamantul trebuia s-o prezinte Ministerului Finanţelor cu cel puţin 10 zile bancare înainte de data plăţii. De asemenea, ea prevedea că Moldtranselectro trebuia să prezinte, până la acea dată, Ministerului Finanţelor, documente care să confirme livrarea energiei electrice instituţiilor bugetare.
13. Reclamantul a prezentat Obligaţiunea Trezorerială Ministerului Finanţelor cu zece zile bancare înainte de data plăţii. Totuşi, ultimul a refuzat să plătească, din motiv că Moldtranselectro nu a prezentat probe cu privire la plata de către Oferta Plus a energiei electrice importate.
2. Procedurile judiciare dintre Oferta Plus şi Ministerul Finanţelor şi procedurile ulterioare de executare
14. În luna octombrie a anului 1998, reclamantul a iniţiat un proces civil împotriva Ministerului Finanţelor şi Moldtranselectro. În apărarea sa, Ministerul Finanţelor a invocat motivele expuse în paragraful 13 de mai sus, iar Moldtranselectro şi-a declinat orice responsabilitate.
15. La 27 octombrie 1999, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a pronunţat o hotărâre în favoarea reclamantului, confirmând dreptul acestuia de a i se plăti MDL 20 milioane de către Ministerul Finanţelor conform Obligaţiunii Trezoreriale. Instanţa judecătorească şi-a întemeiat hotărârea pe constatarea că Oferta Plus a plătit pentru energia electrică livrată Moldtranselectro din Ucraina, în conformitate cu acordul dintre ele, şi că energia electrică a fost consumată de instituţiile bugetare. Instanţa a considerat că simplul fapt că Moldtranselectro nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale prevăzute de Obligaţiunea Trezorerială nu a fost suficient pentru absolvirea Ministerului Finanţelor de obligaţia de a plăti. Instanţa, de asemenea, a decis să exonereze Moldtranselectro de orice responsabilitate.
16. Deoarece apelul Ministerului Finanţelor a fost respins la 25 noiembrie 1999 pe motivul neplăţii taxei de stat pentru executarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999, reclamantului i-a fost eliberat un titlu executoriu în luna noiembrie a anului 1999.
17. La 14 februarie 2000, reclamantul a solicitat oficial executorului să iniţieze procedura de executare a titlului executoriu.
18. La 27 aprilie 2000, Ministerul Finanţelor a solicitat extinderea termenului de depunere a apelului împotriva hotărârii din 27 octombrie 1999, cererea sa fiind admisă. Cererea de apel a fost examinată în fond şi respinsă prin decizia Colegiului de Apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova la 4 octombrie 2000. Ministerul Finanţelor a depus o cerere de recurs, reiterând că Moldtranselectro nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Obligaţiunii Trezoreriale.
19. La 7 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a menţinut hotărârile judecătoreşti din 27 octombrie 1999 şi 4 octombrie 2000. Ea a constatat că era indisputabil că Oferta Plus a plătit pentru energia electrică livrată din Ucraina către Moldtranselectro şi că aceasta a fost inter alia consumată de instituţiile bugetare. Omisiunea Moldtranselectro, care era o companie de stat, de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de Ministerul Finanţelor de a prezenta documentele solicitate de acesta, nu putea afecta drepturile reclamantului, care a plătit pentru energia electrică livrată din Ucraina. Instanţa judecătorească a notat că Obligaţiunea Trezorerială nu conţinea prevederi care ar face plata dependentă de executarea obligaţiilor Moldtranselectro faţă de Ministerul Finanţelor. Instanţa, de asemenea, a notat că reclamantul a solicitat de multe ori Ministerului Finanţelor plata, însă Ministerul a refuzat, solicitând documentele care ar fi trebuit prezentate de Moldtranselectro. Instanţa a considerat cererea Ministerului Finanţelor ilegală şi a notat că, conform legii, Moldtranselectro ar fi trebuit să prezinte documentele.
20. În luna martie a anului 2001, ca urmare a cererii Ministerului Finanţelor, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la decizia Curţii Supreme de Justiţie, care era irevocabilă. La 7 mai 2001, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul în anulare şi a menţinut hotărârile judecătoreşti în favoarea reclamantului. El a constatat inter alia că, atât în procedurile din instanţele ierarhic inferioare, cât şi din Plenul Curţii Supreme de Justiţie, s-a stabilit că energia electrică a fost livrată instituţiilor bugetare în volum ce depăşeşte MDL 20 milioane. Faptul că Moldtranselectro nu şi-a executat obligaţiile faţă de Ministerul Finanţelor nu putea influenţa dreptul reclamantului de a fi plătit.
21. La 19 iunie 2003, reclamantul a transmis o parte din creanţele sale faţă de Ministerul Finanţelor, în mărime de MDL 291,801, unei companii terţe.
22. Deoarece hotărârea din 27 octombrie 1999 nu a fost executată, la 26 decembrie 2003, la cererea reclamantului, Ministerul Finanţelor a fost de acord să încheie un acord prin care Ministerul urma să plătească 2 milioane MDL lunar, în perioada lunilor ianuarie – octombrie ale anului 2004, în schimbul angajamentului reclamantului de a nu iniţia proceduri pentru obţinerea despăgubirilor.
23. În perioada lunilor ianuarie şi martie ale anului 2004, Ministerul a plătit reclamantului MDL 4 milioane.
24. La o dată nespecificată, Ministerul a plătit 291,801 MDL companiei terţe (a se vedea paragraful 21 de mai sus).
25. Ulterior, Ministerul Finanţelor a stopat plăţile, iar la 14 aprilie 2004 reclamantul a informat Agentul Guvernamental că a depus o cerere la Curte, invocând neexecutarea hotărârii judecătoreşti.
26. La 26 aprilie 2004, Agentul Guvernamental a informat Ministerul Finanţelor despre cererea reclamantului la Curte şi a cerut acestuia „să întreprindă toate măsurile pentru evitarea unei sentinţe de condamnare a statului de către Curte şi periclitarea imaginii statului”.
27. La 11 mai 2004, Ministerul Finanţelor a plătit reclamantului 1 milion MDL. După această dată, toate plăţile au fost stopate. Nu au mai fost efectuate plăţi după această dată.
3. Revizuirea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 7 februarie 2001
28. La 7 iunie 2004, Ministerul Finanţelor a adresat o scrisoare Procuraturii Generale, informând-o inter alia că el consideră hotărârea judecătorească în favoarea reclamantului ilegală, dar că s-a conformat acestei hotărâri parţial, pentru ca Oferta Plus să nu depună o cerere la Curte. Agentul Guvernamental a informat Ministerul Finanţelor că Oferta Plus deja a depus o cerere la Curte. Ministerul a solicitat opinia Procuraturii Generale pe marginea acestei probleme.
29. La 8 iunie 2004, Procuratura Generală a răspuns Ministerului Finanţelor următoarele:
„...în procesul examinării dosarului în judecătorie [între reclamant, Moldtranselectro şi Ministerul Finanţelor] SRL „Oferta-Plus” şi ÎS Moldtranselectro au prezentat avizele în sumă de MDL 15,608,692, dintre care la 24 aprilie 1998 au fost efectuate achitări reciproce în sumă de MDL 6,226,504.
Alte probe care confirmă îndeplinirea de către „Oferta Plus” a obligaţiilor sale în conformitate cu acordul [din 1997] nu au fost prezentate. În pofida faptului dat judecătoria a pronunţat hotărârea judecătorească în favoarea sa.
În legătură cu aceasta Procuratura Generală a numit revizia tematică privind faptul livrării resurselor energetice şi achitărilor reciproce între SRL „Oferta Plus”, ÎS „Moldtranselectro” şi organizaţiile bugetare. În baza materialelor reviziei Procuratura Generală va adopta hotărârea definitivă în cazul dat, despre ce Ministerul Finanţelor va fi informat suplimentar”.
O încercare de a face această revizie tematică a fost întreprinsă în luna august a anului 2004 de către un reprezentant al Ministerului Finanţelor, la cererea Procuraturii Generale. Totuşi, această revizie a fost lipsită de succes, din cauză că, în conformitate cu legislaţia cu privire la contabilitate, reclamantul a distrus documentele contabile după 3 ani.
30. Ministerul Finanţelor nu a aşteptat un răspuns final de la Procuratura Generală şi, la 15 iunie 2004, a depus la Plenul Curţii Supreme de Justiţie o cerere de revizuire a hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamantului. Cererea se referea la articolul 449 din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 61 de mai jos), dar nu specifica nici un temei de revizuire.
31. La 12 iulie 2004, reclamantul a prezentat Curţii Supreme de Justiţie referinţa la cererea de revizuire, în care a declarat inter alia că Ministerul Finanţelor nu a indicat nici un motiv pentru revizuire, că cererea de revizuire a fost depusă în afara termenului şi că, dacă cererea va fi admisă, acest lucru ar constitui o violare a principiului securităţii raporturilor juridice.
32. La aceeaşi dată, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea de revizuire, în urma unei şedinţe la care Ministerul Finanţelor a fost reprezentat de către adjunctul Procurorului General. Plenul a anulat hotărârile judecătoreşti în favoarea reclamantului şi a indicat redeschiderea procedurilor judiciare. El s-a bazat pe scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 (a se vedea paragraful 29 de mai sus), care a fost prezentată de către Minister în şedinţă. Plenul a considerat scrisoarea un fapt sau o circumstanţă nouă şi esenţială, care nu era şi nici nu putea fi cunoscută anterior, în conformitate cu prevederile art. 449 lit. c al Codului de procedură civilă. Îndeosebi, Plenul a considerat nouă şi esenţială declaraţia Procuraturii Generale conform căreia „până la 24 aprilie 1998 numai MDL 6,226,504 au fost plătiţi”. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a referit în hotărârea sa la obiecţiile înaintate de reclamant.
4. Redeschiderea procedurilor judiciare
33. La 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel Economică a avut o şedinţă după redeschiderea procedurilor. Spre deosebire de primul set de proceduri, Moldtranselectro a luat partea Ministerului Finanţelor şi a declarat că acţiunea companiei Oferta Plus trebuie respinsă, deoarece ea (Moldtranselectro) a plătit deja toată datoria pentru energia electrică livrată, inclusiv MDL 20 milioane prevăzuţi în Obligaţiunea Trezorerială, prin plata către Oferta Plus a MDL 189,869,272 la o dată nespecificată.
Instanţa judecătorească a admis acţiunea reclamantului şi a indicat Ministerului Finanţelor să-i plătească acestuia MDL 20 milioane în conformitate cu Obligaţiunea Trezorerială. Ea şi-a întemeiat hotărârea pe faptul că livrarea energiei electrice şi preţul energiei electrice livrate nu au fost contestate de către părţi. Referindu-se la energia electrică livrată instituţiilor bugetare, instanţa a constatat că,până la 1 martie 1998, acestea au consumat energie electrică în valoare de MDL 27,551,000, importată din Ucraina cu participarea companiei Oferta Plus.
În opinia instanţei, Obligaţiunea Trezorerială a constituit o obligaţie incontestabilă a Ministerului Finanţelor faţă de Oferta Plus, care nu putea să depindă de îndeplinirea obligaţiilor de către partea terţă.
Referindu-se la argumentele Moldtranselectro cu privire la plata a MDL 189,869,272 reclamantului, instanţa a constatat că suma reprezenta USD 33,133,404 la data livrării energiei electrice, dar nu la data efectuării plăţii de MDL 189,869,272. Instanţa de judecată a constatat că, la data efectuării plăţii sumei menţionate mai sus de către Moldtranselectro, USD 33,133,404 valorau MDL 210,692,688.
Cu referire la sumele indicate de Procuratura Generală în scrisoarea sa din 8 iunie 2004, care a constituit motivul revizuirii hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999 (a se vedea paragraful 29 de mai sus), instanţa a constatat că acele cifre se refereau la o chestiune complet diferită şi că erau irelevante pentru examinarea acestei cauze.
Ministerul Finanţelor a depus recurs la această hotărâre la Curtea Supremă de Justiţie.
34. La 10 februarie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul Ministerului Finanţelor şi a respins acţiunea reclamantului împotriva Ministerului. În timp ce nu a contestat constatările primei instanţe (a se vedea paragraful 33 de mai sus) şi a confirmat că energia electrică a fost livrată către Moldtranselectro şi consumată inter alia de instituţiile bugetare, instanţa judecătorească a făcut propriile calcule direct în USD, fără a converti sumele băneşti în MDL, şi a ajuns la concluzia că întreaga datorie a statului către reclamant a fost stinsă prin plata a MDL 189,869,272 de către Moldtranselectro reclamantului. Curtea Supremă de Justiţie a mai obligat reclamantul la plata taxei de stat, în mărime de MDL 600,000.
35. La 17 martie 2005, Ministerul Finanţelor a depus la Curtea de Apel Economică o cerere de restituire a MDL 5,291,801, care au fost plătiţi în conformitate cu hotărârea judecătorească din 7 februarie 2001. Reclamantul a declarat inter alia că cererea respectivă a fost depusă tardiv şi că, în orice caz, suma de MDL 291,801 nu i-a fost niciodată plătită lui, dar unei terţe persoane (a se vedea paragrafele 21 şi 24 de mai sus).
36. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 29 septembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea Ministerului Finanţelor. Ea a respins argumentele reclamantului cu privire la tardivitatea cererii şi a ignorat argumentele cu privire la faptul că 291,801 MDL au fost plătiţi unei terţe persoane.
5. Faptele cu privire la pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 34 al Convenţiei
37. La 19 octombrie 2004, Procuratura Generală, după ce a examinat scrisoarea Ministerului Finanţelor din 7 iunie 2004 (a se vedea paragraful 28 de mai sus), a iniţiat o urmărire penală împotriva reclamantului şi a directorului Moldtranselectro, învinuindu-i de sustragerea, în proporţii deosebit de mari, a proprietăţii de stat. Procuratura Generală a făcut referire la rezultatele reviziei pe care a încercat s-o facă în luna august a anului 2004 (a se vedea paragraful 29 de mai sus), şi a declarat inter alia că, în conformitate cu rezultatele acelei revizii, Oferta Plus nu a plătit pentru electricitatea livrată instituţiilor bugetare.
38. La 15 aprilie 2005, directorul reclamantului („C.T.”) a fost interogat de Procuratura Generală.
39. La 20 aprilie 2005, biroul reclamantului a fost percheziţionat şi câteva documente au fost ridicate.
40. La 25 octombrie 2005, urmărirea penală a fost încetată. Procurorul responsabil de dosarul penal a constatat în decizia sa de încetare a urmăririi penale următoarele:
„În conformitate cu probele obţinute în urma reviziei, în perioada anilor 1997-2000, datoria Moldtranselectro către Oferta Plus constituia MDL 202,644,866 ...
Materialele acumulate [pe parcursul urmăririi penale] şi a reviziei dovedesc existenţa datoriei Moldtranselectro faţă de Oferta Plus pentru energia electrică livrată. Transferul [a 5 milioane MDL de către Ministerul Finanţelor] în conturile Ofertei Plus a fost făcut în conformitate cu hotărârile judecătoreşti.
Luând în consideraţie probele acumulate [procurorul constată] că în acţiunile factorilor de decizie ai Oferta Plus lipsesc elementele infracţiunii [sustragere în proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului] sau semnele unei alte infracţiuni”.
41. La 8 decembrie 2005, toate conturile bancare ale reclamantului au fost sechestrate de către executorul judecătoresc pentru a asigura restituirea a MDL 5,291,801. Compania a trebuit să-i concedieze pe toţi angajaţii săi, cu excepţia lui C.T.
42. La 15 februarie 2006, Curtea a comunicat această cerere Guvernului Republicii Moldova.
43. La 26 aprilie 2006, adjunctul Procurorului General a anulat decizia din 25 octombrie 2005. El a declarat inter alia că, la 1 ianuarie 2001, datoria Moldtranselectro faţă de reclamant pentru energia electrică livrată era de MDL 38,454,671. El a argumentat că în timp ce Oferta Plus a plătit partenerului ucrainean mai mult de MDL 20 milioane pentru energia electrică livrată Moldtranselectro, se pare că energia pentru care el a plătit nu a fost livrată exclusiv instituţiilor bugetare. De asemenea, el a notat că Oferta Plus a transferat o parte din datorie unor companii terţe în schimbul banilor şi bunurilor. El a solicitat, în special, ca o comisie rogatorie internaţională să fie trimisă în Ucraina, iar registrele contabile ale reclamantului să fie ridicate.
44. La 11 mai 2006, C.T. a fost recunoscut drept bănuit. Într-o decizie din aceeaşi zi, a fost subliniat faptul că, la 1 ianuarie 2001, datoria Moldtranselectro faţă de Oferta Plus pentru energia electrică livrată era de MDL 38,454,671. Totuşi, energia electrică pentru care Moldtranselectro datora această sumă nu a fost livrată instituţiilor bugetare.
45. La 9 august 2006, un procuror a adoptat o decizie prin care C.T. a fost învinuit oficial de sustragerea a MDL 5 milioane şi tentativă de sustragere a MDL 15 milioane. Învinuirile împotriva lui au fost bazate pe faptul că energia livrată Moldtranselectro, pentru care reclamantul a plătit unei companii ucrainene private, nu a fost consumată de instituţiile bugetare. Procurorul a afirmat că Obligaţiunea Trezorerială putea fi eliberată de către Ministerul Finanţelor numai pentru energia livrată instituţiilor bugetare. Contrar acelei prevederi, Moldtranselectro a solicitat Ministerului Finanţelor, la 25 martie 1998, să emită o Obligaţiune Trezorerială în folosul companiei Oferta Plus şi o astfel de obligaţiune a fost emisă de către Ministerul Finanţelor la 27 martie 1998.
Ulterior, Oferta Plus, în persoana V.L., fostul său director, folosindu-se de un mediu favorabil creat companiei sale prin acţiunile ilegale ale Moldtranselectro şi încercând să obţină MDL 20 milioane, a iniţiat un proces civil împotriva Ministerului Finanţelor şi, în absenţa oricărei probe că energia electrică a fost livrată instituţiilor bugetare, a obţinut ilegal pronunţarea în favoarea sa a hotărârilor judecătoreşti.
Totuşi, V.L. nu a putut finaliza intenţia sa criminală de a sustrage MDL 20 milioane, din cauza unor circumstanţe care nu au depins de voinţa sa (el a fost ucis).
Intenţia criminală de a sustrage MDL 20 milioane a fost continuată de către C.T., directorul actual al companiei Oferta Plus.
În pofida faptului că, la 23 mai 2002, Moldtranselectro datora companiei Oferta Plus numai 3,948 MDL şi 49 bani, C.T. a continuat intenţia criminală prin solicitarea repetată către Ministerul Finanţelor de a executa hotărârea judecătorească din 27 octombrie 1999. Ca rezultat, la 27 decembrie 2003 Ministerul Finanţelor a încheiat un acord cu el şi a transferat mai târziu MDL 5 milioane către Oferta Plus.
Mai târziu, C.T. a transferat banii în contul unei companii terţe, care, de asemenea, aparţinea lui, de unde au fost transferaţi în contul personal al soţiei sale care i-a încasat în numerar.
Referindu-se la redeschiderea procedurilor care au urmat hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie 2004, procurorul a notat că, în pofida faptului că era conştient că Oferta Plus nu a plătit pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare, C.T. a reuşit să obţină pronunţarea de către prima instanţă a unei hotărâri judecătoreşti în favoarea Oferta Plus. C.T. a prezentat probe care, deşi confirmau plata pentru energia electrică, nu dovedeau că energia electrică a fost livrată instituţiilor bugetare.
46. De asemenea, la 9 august 2006, potrivit reclamantului, ofiţerul de urmărire penală Eugen Bîcu i-ar fi spus lui C.T. că urmărirea penală împotriva sa nu ar fi fost pornită dacă el s-ar fi mulţumit cu MDL 5 milioane.
47. La aceeaşi dată, C.T. a fost reţinut şi un demers de aplicare a arestului preventiv pe un termen de 30 de zile a fost adresat Judecătoriei Buiucani.
48. Un mandat de arest pe o perioadă de 30 de zile a fost eliberat de către judecătorul de instrucţie al Judecătoriei Buiucani în aceeaşi zi. Judecătorul a constatat inter alia că C.T. a încercat să influenţeze un martor. El s-a bazat pe descifrarea unei convorbiri telefonice din 12 mai 2006 care niciodată nu a fost transmisă apărării, în pofida solicitării acesteia.
49. C.T. a depus recurs la decizia de eliberare a mandatului de arest şi a declarat inter alia că urmărirea penală împotriva sa constituie o formă de presiune pentru a convinge Oferta Plus să renunţe la cererea sa depusă la Curte. El s-a plâns că lui şi avocaţilor săi nu le-a fost permis să vadă descifrarea convorbirii telefonice, care a fost principalul motiv pentru arestul său, şi a insistat că el nu a făcut nici o încercare de a influenţa vreun martor.
C.T., de asemenea, a declarat că el a devenit director al companiei Oferta Plus la sfârşitul anului 2003 şi că din această cauză nici măcar nu a fost implicat în tranzacţia dintre reclamant şi Moldtranselectro şi că, în orice caz, energia electrică a fost livrată Moldtranselectro, care era o companie de stat care deţinea monopolul asupra distribuirii energiei electrice în acea perioadă. Reclamantul nu putea cunoaşte consumatorii finali ai energiei electrice.
50. La 15 august 2006, recursul lui C.T. a fost respins. Curtea de Apel nu a dat nici o apreciere argumentului cu privire la lipsa accesului lui C.T. la descifrarea convorbirii telefonice.
51. Între timp, la 14 august 2006, avocatul reclamantului în această cauză a depus o cerere la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei „CCCEC”, solicitând întrevederi cu C.T.. El a notat că era avocatul companiei Oferta Plus în procedurile la Curte şi a declarat că trebuia să-l vadă pe C.T. pentru a pregăti împreună cu el observaţiile care urmau să fie prezentate la 22 august 2006. El a solicitat ca întrevederea dintre ei să aibă loc fără a fi despărţiţi de un perete din sticlă, deoarece el ştia că un astfel de perete exista în camera pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC. Avocatul a afirmat că atât el, cât şi C.T. aveau motive să creadă că discuţiile prin peretele din sticlă din camera pentru întrevederi a CCCEC erau interceptate şi că ei erau convinşi că urmărirea penală împotriva lui C.T. a fost iniţiată pentru a descuraja Oferta Plus să menţină cererea sa la Curte. El a mai declarat că despărţirea lor printr-un perete din sticlă, mai ales în astfel de condiţii, nu le-ar permite să vorbească liber şi ar afecta serios posibilitatea sa de a reprezenta reclamantul la Curte. Avocatul, în continuare, a declarat că C.T. nu era o persoană violentă şi că nu exista riscul ca el să-şi atace avocatul. În orice caz, avocatul şi-a asumat responsabilitatea pentru orice atac. Avocatul, de asemenea, a afirmat că el va permite reprezentanţilor CCCEC să-l percheziţioneze, cu excepţia documentelor pe care el le avea asupra sa, pentru a se asigura că el nu are obiecte interzise.
52. După solicitări repetate prin telefon, la 18 august 2006, avocatului în sfârşit i s-a permis să-l vadă pe C.T. în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi a CCCEC, fiind despărţiţi de peretele din sticlă. În aceste circumstanţe, C.T. a refuzat să discute orice chestiune cu privire la prejudiciul material şi a solicitat avocatului său să facă acelaşi lucru, deoarece discuţia s-ar fi referit la documentele contabile ale companiei.
Pe parcursul discuţiei cu C.T., avocatul l-a informat că învinuirea împotriva sa era contrară constatărilor instanţelor judecătoreşti, făcute în cadrul proceselor civile dintre Oferta Plus, Ministerul Finanţelor şi Moldtranselectro. În următoarea zi lucrătoare, la 21 august 2006, ofiţerul de urmărire penală E. Bîcu s-a dus la arhiva Curţii de Apel Economice şi a luat dosarul civil. Dosarul a fost restituit instanţei judecătoreşti la 4 septembrie 2006.
53. La 18 august 2006, după-amiază, avocatul reclamantului a sunat la biroul Agentului Guvernamental şi a solicitat ajutor, pentru a avea întrevederi cu C.T., fără a fi despărţiţi de peretele din sticlă. Cererea sa nu a avut succes.
54. La 21 august 2006, avocatul a telefonat ofiţerului de urmărire penală, solicitând încă o întrevedere cu C.T. El a reiterat cererea sa de a avea întrevederi cu C.T., fără a fi despărţiţi de peretele din sticlă, dar cererea sa a fost, din nou, respinsă. Avocatului i s-a spus că condiţiile pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC nu erau contrare legii. O întrevedere dintre avocat şi C.T. a avut loc în ziua următoare.
55. În aceeaşi zi, CCCEC a făcut public un comunicat de presă prin care a declarat că a descoperit, pe parcursul efectuării urmăririi penale împotriva lui C.T., o schemă ilegală de sustragere a fondurilor bugetare. Un reportaj similar, cu imagini ale lui C.T., a fost transmis în cadrul buletinului de ştiri din seara acelei zile la televiziunea naţională.
56. La 29 august 2006, avocatul reclamantului a scris Judecătoriei Buiucani că el era reprezentantul companiei Oferta Plus în procedurile la Curte. El a declarat că, deoarece clientul său credea că urmărirea penală împotriva lui C.T. şi detenţia acestuia aveau drept scop descurajarea reclamantului de a menţine cererea Oferta Plus c. Moldovei depusă la Curte, la 22 august 2006, o pretenţie privind violarea articolului 34 al Convenţiei a fost depusă la Curte. Avocatul a notat că principala probă pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti când au decis arestarea lui C.T. a fost o descifrare a unei convorbiri telefonice care se pretindea că ar fi dovedit încercarea sa de a influenţa un martor. Deoarece apărării lui C.T. nu i-a fost prezentată o copie a descifrării în procedurile privind arestarea preventivă, el a solicitat o copie a descifrării respective cu scopul de a o prezenta Curţii, în susţinerea pretenţiei reclamantului în temeiul articolului 34.
57. La 5 septembrie 2006, cererea dlui Gribincea a fost respinsă de către Judecătoria Buiucani pe motiv că el nu a fost avocatul lui C.T. pe parcursul desfăşurării urmăririi penale. Instanţa judecătorească, de asemenea, a notat că, în orice caz, materialele dosarului penal, de obicei, nu sunt prezentate apărării, decât dacă ofiţerul de urmărire penală decide altfel.
58. La 7 septembrie 2006, urmărirea penală a fost finalizată, iar cauza a fost transmisă spre examinare în fond Judecătoriei Centru. La aceeaşi dată, C.T. i-a spus avocatului reclamantului că lui i s-a spus că el va fi condamnat înainte ca Curtea să pronunţe o hotărâre în această cauză.
59. Într-o scrisoare din 29 noiembrie 2006, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că C.T. a fost eliberat din arest la 14 noiembrie 2006.
II. MATERIALE NECONVENŢIONALE
A. Executarea şi revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile
60. Prevederile relevante ale vechiului Cod de procedură civilă cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti sunt următoarele:
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă...
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea [uneia dintre părţile la dosar]…
Articolul 361. Amânarea executării
Executorul judecătoresc poate amâna executarea numai la cererea creditorului-urmăritor sau pe baza unei încheieri a instanţei de judecată.
61. Prevederile noului Cod de procedură civilă cu privire la revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile sunt următoarele:
Articolul 449
„Temeiurile declarării revizuirii
Revizuirea se declară în cazul în care:
c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;”
Articolul 450
“Cererea de revizuire se depune:
…
c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute….”
B. Confidenţialitatea întrevederilor dintre avocat şi client în cadrul Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC
62. Din fotografiile prezentate de Guvern, se pare că în camera, prevăzută pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi, din cadrul Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru deţinuţi este separat de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent, geamul este făcut din două bucăţi de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri mici care au fost făcute cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, aşa că nimic nu poate fi transmis prin geam. Mai mult, între cele două bucăţi de sticlă ale geamului există o plasă densă de culoare verde făcută fie din sârmă subţire, fie din plastic, care acoperă toată porţiunea găurită a geamului. Acolo se pare că nu există spaţiu pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi client.
63. Instanţele judecătoreşti naţionale s-au pronunţat asupra plângerilor cu privire la lipsa confidenţialităţii în camera unde au loc întrevederile dintre avocaţi şi clienţi, din cadrul CCCEC, în cauzele Modârcă (cererea nr. 14437/05) şi Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005. La 2 noiembrie 2004, un judecător de la Judecătoria Buiucani a indicat administraţiei CCCEC să elimine peretele din sticlă care separă avocaţii de clienţii lor; totuşi, administraţia CCCEC a refuzat să execute hotărârea judecătorească respectivă. La 3 decembrie 2004, acelaşi judecător a revocat hotărârea sa din 2 noiembrie 2004, declarând că, între timp, ea a fost informată de administraţia CCCEC că nu există dispozitive de interceptare montate în peretele care separă avocaţii de clienţii lor şi că acest perete este necesar pentru a asigura securitatea deţinuţilor.
La 15 februarie 2005, avocatul dlui Şarban a înaintat din nou o cerere Judecătoriei Buiucani, în conformitate cu articolul 5 § 4 al Convenţiei, afirmând că nu poate să discute cu clientul său în condiţii de confidenţialitate. La 16 februarie, acelaşi judecător de la Judecătoria Buiucani a respins cererea fără a o examina, facând referire la hotărârea sa anterioară din 3 decembrie 2004.
64. Între 1 şi 3 decembrie 2004, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a fost în grevă, refuzând să participe la orice proceduri în legătură cu persoanele deţinute în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, până când administraţia va fi de acord să asigure avocaţilor camere pentru întrevederi confidenţiale cu clienţii lor. Cerinţele Baroului Avocaţilor au fost refuzate (a se vedea Şarban, citat mai sus, § 126).
65. La 26 martie 2005, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a organizat o reuniune la care preşedintele Baroului Avocaţilor şi un alt avocat au informat participanţii la reuniune că ei au făcut parte, împreună cu reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, dintr-o comisie care a inspectat Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Pe parcursul inspecţiei, ei au cerut ca peretele din sticlă să fie scos pentru a verifica dacă acolo nu sunt dispozitive de interceptare. Ei au subliniat că era necesar de a scoate doar câteva şuruburi şi au propus ca toate cheltuielile de verificare să fie acoperite de Baroul Avocaţilor. Administraţia CCCEC a respins propunerea lor.
C. Recomandarea Rec(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene
66. Recomandarea Rec(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene (adoptată de către Comitetul de Miniştri la 11 ianuarie 2006 în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a Viceminiştrilor), în măsura în care este relevantă, prevede următoarele:
„23.1 Toţi deţinuţii au dreptul să solicite consiliere juridică, iar autorităţile penitenciarului trebuie să le faciliteze accesul la o astfel de consiliere. ...
23.4 Consultanţa şi alte comunicări, inclusiv corespondenţa, purtate între un deţinut şi avocatul său pe probleme juridice trebuie să rămână confidenţiale. ...
23.6 Deţinuţilor trebuie să li se permită accesul la documentele referitoare la procedurile judiciare care îi privesc sau vor fi autorizaţi să le păstreze în posesia lor.”
ÎN DREPT
67. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea sa în perioada 14 februarie 2000 şi 12 iulie 2004 şi casarea acestei hotărâri de către Curtea Supremă de Justiţie la ultima dată menţionată constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”
68. Reclamantul a declarat, de asemenea, că neexecutarea şi casarea ulterioară a hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa a avut drept efect încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, aşa cum acesta este garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
69. Reclamantul s-a plâns, în final, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, că urmărirea penală împotriva directorului său a fost iniţiată pentru a-l descuraja să menţină cererea la Curte. Refuzul autorităţilor de a transmite reclamantului o copie a descifrării convorbirii telefonice care a constituit principalul motiv pentru arestarea lui C.T., precum şi de a permite avocatului să aibă întrevederi cu C.T. în condiţii de confidenţialitate, de asemenea, au împiedicat pregătirea observaţiilor în această cauză.
Partea relevantă a articolului 34 prevede următoarele:
„... Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice în nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
70. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 6, 1 al Protocolului nr. 1 şi 34 ale Convenţiei reprezintă chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de examinarea fondului cauzei şi nu au fost stabilite alte temeiuri pentru a le declara inadmisibile. Din acest motiv, Curtea declară pretenţiile admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Constatările Curţii cu privire la chestiunile de fapt şi de drept
1. Cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999
(a) Argumentele părţilor
71. Guvernul a declarat că neexecutarea hotărârii judecătoreşti în cauză nu a fost intenţionată şi a rezultat din administrarea fondurilor publice de către autoritatea de stat. Ministerul Finanţelor a informat reclamantul despre etapele procedurii de executare şi a întreprins toate măsurile necesare pentru executarea hotărârii într-un termen rezonabil.
72. După 12 iulie 2004, când Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire a Ministerului Finanţelor, statul nu mai avea obligaţia de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999.
73. Potrivit Guvernului, obligaţia statului de a executa hotărârea judecătorească din 27 octombrie 1999 a apărut la 7 februarie 2001, când Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul Ministerului Finanţelor şi a încetat la 12 iulie 2004, când hotărârea a fost casată. Ca urmare, perioada de neexecutare a fost de 31 de luni şi nu a fost nerezonabilă în opinia Guvernului, luând în consideraţie valoarea mare a creanţei.
74. Guvernul s-a referit la cauzele Probstmeier v. Germany (hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV) şi Pammel v. Germany (hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV), în care Curtea a constatat violarea articolului 6, din cauza duratei excesive a procedurilor judiciare care au durat 7 ani şi 4 luni şi, respectiv, 5 ani şi 3 luni.
75. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului şi a declarat că autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999, începând cu data de 14 februarie 2000, când reclamantul a solicitat formal executarea titlului executoriu, şi până la 12 iulie 2004, când Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de Ministerul Finanţelor şi a casat hotărârea irevocabilă din 27 octombrie 1999.
76. Reclamantul a subliniat că autorităţile au fost obligate să execute hotărârea judecătorească în perioada 14 februarie 2000 şi 7 februarie 2001, deoarece nu a existat nici o decizie formală de suspendare a executării hotărârii.
77. Reclamantul a invocat cauza OOO Rusatommet v. Russia, nr. 61651/00, din 14 iunie 2005, în care Curtea a constatat că neexecutarea de către autorităţile ruseşti a unei hotărâri judecătoreşti cu privire la plata către reclamant a USD 100,000 timp de 1 an şi 3 luni a constituit o violare.
78. Bazându-se pe cauza Popov v. Moldova (nr. 1) (nr. 74153/01, § 55, din 18 ianuarie 2005), reclamantul a pretins că redeschiderea ulterioară a procedurilor nu putea influenţa obligaţia de executare a hotărârii din 27 octombrie 1999, care a rămas neexecutată timp de peste 4 ani, până la examinarea cererii de revizuire.
79. Deoarece la 19 iunie 2003 reclamantul a transmis o parte din creanţele sale faţă de Ministerul Finanţelor unui terţ (a se vedea paragraful 21 de mai sus), după această dată autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999, doar în ceea ce priveşte MDL 19,709,199.
80. După 26 decembrie 2003, când reclamantul a încheiat un acord cu Ministerul Finanţelor (a se vedea paragraful 22 de mai sus), autorităţile nu aveau obligaţia să execute hotărârea, atât timp cât acordul a fost respectat de către Minister.
81. Reclamantul a conchis că omisiunea autorităţilor de a întreprinde măsuri pentru a se conforma hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa, timp de peste 4 ani, au lipsit prevederile articolului 6 § 1 de orice efect util şi, astfel, aceste prevederi au fost violate.
(b) Aprecierea Curţii
82. Principiile generale cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile au fost menţionate în hotărârea Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, §§ 52-53, ECHR 2004-III (extracts).
83. Curtea notează că hotărârea din 27 octombrie 1999 a rămas neexecutată cel puţin până la 26 decembrie 2003, când reclamantul şi Ministerul Finanţelor au încheiat acordul cu privire la plata în rate a datoriei restante.
84. În timp ce Guvernul a susţinut că obligaţia statului de a executa hotărârea a început doar la 7 februarie 2001, când Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul Ministerului Finanţelor, Curtea notează că, conform articolului 343 al Codului de procedură civilă în vigoare la acea dată (a se vedea paragraful 60 de mai sus), obligaţia executorului de a iniţia procedura de executare începe odată cu depunerea de către reclamant a unei cereri în acest sens. Guvernul nu a contestat faptul că o astfel de cerere a fost depusă în această cauză la 14 februarie 2000 sau că, după această dată, executarea a fost suspendată în conformitate cu articolul 361 al Codului de procedură civilă. În astfel de condiţii, Curtea constată că obligaţia statului de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999 a început la 14 februarie 2000 şi a durat cel puţin până la 26 decembrie 2003, când reclamantul a semnat acordul cu Ministerul Finanţelor (a se vedea Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, § 40, 13 iunie 2006).
85. Prin omisiunea de a întreprinde măsuri corespunzătoare pentru a executa hotărârea judecătorească, timp de circa 3 ani şi 8 luni, perioadă în care hotărârea a fost executorie, autorităţile moldoveneşti au împiedicat reclamantul de a se bucura de beneficiile hotărârii, care a fost pronunţată în favoarea sa la 27 octombrie 1999. Aşa cum a susţinut Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea respectivă la 12 iulie 2004. În acest sens, Curtea consideră că neexecutarea hotărârii este strâns legată de procedura ulterioară de revizuire. De aceea, relevanţa neexecutării va fi luată în consideraţie la aprecierea generală a procedurii, care a culminat cu casarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999 (a se vedea Istrate v. Moldova, citată mai sus, § 43).
2. Cu privire la casarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999
(a) Argumentele părţilor
86. Guvernul a susţinut că revizuirea este un mijloc eficient de a contesta o hotărâre judecătorească, atunci când au fost descoperite noi fapte, după ce aceasta a devenit irevocabilă. Guvernul a dat drept exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, care poate să-şi revizuiască hotărârile, dacă noi fapte sau circumstanţe de o importanţă decisivă au fost descoperite după pronunţarea hotărârii. Cererea de revizuire trebuie depusă în termen de 6 luni de la data la care noi fapte sau circumstanţe au fost descoperite, dar nu mai târziu de 10 ani de la data adoptării hotărârii.
87. O situaţie similară poate fi găsită în Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dacă noi fapte cu privire la o cauză care a fost examinată au fost descoperite şi aceste fapte ar putea avea un efect decisiv asupra rezultatului cauzei, precum şi dacă aceste circumstanţe nu au fost cunoscute şi nu puteau fi, în mod rezonabil, cunoscute, o parte poate solicita Curţii, în termen de 6 luni de când i-au devenit cunoscute faptele, să revizuiască acea hotărâre.
88. Guvernul a mai invocat o recomandare a Comitetului de Miniştri, conform căreia Guvernelor şi statelor membre li s-a recomandat să asigure proceduri de revizuire şi redeschidere a cauzelor.
89. Curtea Supremă de Justiţie a considerat scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 adresată Ministerului Finanţelor un fapt sau o circumstanţă nouă şi esenţială, care nu a fost cunoscută şi nu a putut fi cunoscută anterior, în sensul articolului 449 lit. c al Codului de procedură civilă.
90. Guvernul a subliniat că admisibilitatea probelor este, mai întâi de toate, o chestiune care trebuie reglementată de către dreptul naţional şi, ca regulă generală, ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale să aprecieze probele prezentate lor. Sarcina Curţii, în conformitate cu Convenţia, nu este de a se pronunţa asupra faptului dacă declaraţiile martorilor au fost în mod corespunzător admise ca probe, dar, mai degrabă, de a estima dacă procedura, în ansamblul ei, inclusiv modul în care probele au fost acumulate, a fost echitabilă.
91. În această cauză, reclamantul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele cauzei, să facă copii ale acestora, să prezinte probe, să adreseze întrebări celorlalţi participanţi la proces, să adreseze cereri, să prezinte instanţei declaraţii scrise şi verbale etc. Prin urmare, în opinia Guvernului, procedurile au fost echitabile.
92. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul şi a argumentat că, prin casarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999, s-a încălcat dreptul său la un proces echitabil, precum acesta este garantat de articolul 6 al Convenţiei. Scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 nu conţinea „fapte sau circumstanţe noi şi esenţiale, care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior”, în sensul articolului 449 lit. c al Codului de procedură civilă. Declaraţiile Procuraturii Generale din acea scrisoare, potrivit cărora Oferta Plus nu a prezentat probe suficiente cu privire la energia electrică livrată, au fost făcute de către Ministerul Finanţelor şi Procuratura Generală anterior şi au fost respinse de către Curtea Supremă de Justiţie în hotărârile sale din 7 februarie 2001 şi 7 mai 2001.
93. Mai mult, argumentul respectiv din scrisoarea Procuraturii Generale nu putea fi esenţial pentru examinarea litigiului, deoarece Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia de redeschidere a procedurilor, pronunţată la 10 februarie 2005, nici măcar nu l-a luat în consideraţie.
94. Reclamantul, de asemenea, a declarat că prin admiterea cererii de revizuire, depusă de Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a ignorat termenul limită de 3 luni. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a respins fără nici o motivare argumentele invocate de către reclamant, inclusiv cel cu privire la caracterul tardiv al cererii de revizuire.
95. Reclamantul a conchis că cererea de revizuire a fost, în esenţă, un apel camuflat şi a violat principiul securităţii raporturilor juridice.
(b) Aprecierea Curţii
96. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele judecătoreşti să-şi motiveze hotărârile. În cauza Ruiz Torija v. Spain (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a motiva refuzul de a accepta o obiecţie, potrivit căreia acţiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei prevederi.
97. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC] nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII; Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
98. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, pe motivul unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Roşca v. Moldova, citată mai sus, § 25).
99. Concluzia de mai sus din cauza Roşca a fost trasă în legătură cu procedura în recurs în anulare, în conformitate cu care Procuratura Generală putea cere revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile cu care nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deşi posibilă conform dreptului naţional, era incompatibilă cu Convenţia, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea justiţiabilului.
100. Cu privire la redeschiderea procedurilor din cauza apariţiei unor circumstanţe noi, Curtea reaminteşte că această chestiune a fost analizată în cauza Popov v. Moldova (nr.2), unde ea a constatat o violare a articolului 6 § 1 ca urmare a folosirii necorespunzătoare a procedurilor de revizuire. Curtea a constatat, în acea cauză, că redeschiderea procedurilor nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, deciziile de a revizui hotărâri judecătoreşti irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenţiei, pe motiv că rezultatul său – „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti – este acelaşi ca şi în recursul în anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă în acest domeniu (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2), citată mai sus, § 46).
101. Aceleaşi principii generale au fost aplicate de către Curte în cauza Istrate v. Moldova, menţionată mai sus, unde Curtea a constatat o violare a principiului caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti, din cauza folosirii necorespunzătoare a apelului.
102. În această cauză, Curtea notează că procedura de revizuire prevăzută de articolele 449-453 ale Codului de procedură civilă într-adevăr serveşte scopului de a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei. Sarcina Curţii, exact ca în cauza Popov (nr. 2), este de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei şi, astfel, a asigurat respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să ţină cont, în primul rând, de responsabilitatea instanţelor judecătoreşti de a interpreta prevederile legislaţiei naţionale (a se vedea Waide and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54).
103. Se notează faptul că, în conformitate cu articolul 449 lit. c al Codului de procedură civilă, procedurile pot fi redeschise dacă „au devenit cunoscute circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior”. În conformitate cu articolul 450 al aceluiaşi cod, o cerere de revizuire poate fi depusă “în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute”.
104. Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie 2004 a făcut referire, ca motiv pentru redeschiderea procedurii, la scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 adresată Ministerului Finanţelor ca răspuns la scrisoarea Ministerului din 7 iunie 2004, în care Procuratura a prezentat nişte cifre care ar fi dovedit că Oferta Plus şi Moldtranselectro nu au dovedit pe parcursul procedurilor că reclamantul a plătit pentru energia electrică menţionată în Obligaţiunea Trezorerială (a se vedea paragraful 29 de mai sus).
105. În ceea ce priveşte calificarea de “fapte sau circumstanţe noi şi esenţiale”, dată de Curtea Supremă de Justiţie “informaţiei” din scrisoarea Procuraturii Generale, Curtea notează că însăşi esenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului era că obligaţia Ministerului Finanţelor de a plăti în conformitate cu Obligaţiunea Trezorerială nu era dependentă de prezentarea nici unei probe documentare de către Moldtranselectro sau reclamant. Acest lucru nu este doar dedus din acele hotărâri judecătoreşti, dar şi statuat în termeni foarte clari în toate hotărârile judecătoreşti şi, în special, în hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 2001 (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
106. În continuare, Curtea notează că nu există nici un indiciu în hotărârea din 12 iulie 2004 că scrisoarea Procuraturii Generale conţinea “informaţii” care nu ar fi putut fi obţinute mai devreme de către Ministerul Finanţelor. La fel, nu există nici un indiciu că Ministerul Finanţelor a încercat, fără succes, să obţină astfel de “informaţii” înainte de 7 iunie 2004 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Mai mult, nu există nici o menţiune în hotărârea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la termenul de trei luni pentru depunerea cererii de revizuire sau vreun motiv constatat de această instanţă care ar justifica extinderea termenului (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus).
107. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu se poate spune că scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 poate fi calificată drept “fapte sau circumstanţe noi care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior” de către părţi. Această concluzie este susţinută de faptul că instanţele judecătoreşti care au examinat cauza după redeschiderea procedurilor la 12 iulie 2004 au considerat “informaţia” din scrisoarea Procuraturii Generale irelevantă şi şi-au bazat hotărârile pe motive care nu aveau nici o legătură cu acea “informaţie”.
B. Concluzia cu privire la echitatea procedurilor
108. Curtea reiterează că, pe parcursul perioadei începând cu luna februarie a anului 2000 şi sfârşind cu luna decembrie a anului 2003, autorităţile moldoveneşti nu au întreprins măsuri corespunzătoare pentru a executa hotărârea judecătorească irevocabilă din 27 octombrie 1999.
109. Ulterior, prin admiterea cererii de revizuire, depusă de Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi “dreptul reclamantului la o instanţă” în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Popov (nr. 2), citată mai sus, § 53). Mai mult, prin neprezentarea nici unui motiv pentru extinderea termenului pentru depunerea cererii de revizuire de către Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea paragraful 96 de mai sus).
110. Neexecutarea şi ulterioara casare abuzivă a hotărârii judecătoreşti a însemnat că reclamantul a fost privat de majoritatea beneficiilor din hotărârea care a fost executorie pentru o perioadă de aproape 4 ani.
111. Luând în consideraţie toate aceste circumstanţe şi făcând o evaluare generală a procedurilor, Curtea conchide că acestea nu au întrunit cerinţele unui proces echitabil prevăzute de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
112. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
113. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată „posesie” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000-III, şi cauzele citate în hotărâre). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri după ce a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74).
114. Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie executorie conform hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999 care a rămas neexecutată cel puţin până în luna decembrie a anului 2003. Ca urmare, imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii judecătoreşti, în perioada februarie 2000 şi decembrie 2003, a constituit o ingerinţă în dreptul său la protecţia proprietăţii, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Situaţia a încetat prin casarea acelei hotărâri la 12 iulie 2004.
Luând în consideraţie constatările sale cu privire la articolul 6, Curtea consideră că autorităţile moldoveneşti nu au asigurat un echilibru just între interesul reclamantului şi alte interese implicate.
115. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
1. Argumentele reclamantului
116. Potrivit reclamantului, Guvernul nu a pus în discuţie legalitatea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999, până când nu a aflat despre această cerere în luna aprilie a anului 2004. După aceasta, Ministerul Finanţelor a iniţiat procedura de revizuire, care a fost inechitabilă şi a violat principiul securităţii raporturilor juridice. În aceste proceduri Ministerul Finanţelor a fost reprezentat de către adjunctul Procurorului General, fără ca acesta măcar să fie parte la proces. Curtea Supremă de Justiţie a lăsat fără examinare toate obiecţiile reclamantului şi, prin urmare, rezultatul redeschiderii procedurilor a constituit o negare flagrantă a justiţiei.
117. Mai mult, urmărirea penală împotriva lui C.T. a fost iniţiată la 19 octombrie 2004, tot la cererea Ministerului Finanţelor. Urmărirea penală a fost iniţiată de acelaşi procuror care a semnat scrisoarea din 8 iunie 2004, care a servit drept bază pentru revizuirea hotărârii irevocabile din 27 octombrie 1999.
118. Urmărirea penală a fost încetată la 25 octombrie 2005 pentru a fi redeschisă 6 luni mai târziu, după ce această cauză a fost comunicată Guvernului de către Curte.
119. La 19 august 2006, C.T. a fost arestat. Conform reclamantului, procedura de eliberare a mandatului de arest a fost inechitabilă, iar deciziile cu privire la arestarea lui C.T. au fost nemotivate. Chiar dacă principalul motiv pentru arestarea directorului reclamantului a fost o convorbire telefonică pe parcursul căreia se pretinde că C.T. ar fi încercat să influenţeze un martor, instanţele judecătoreşti naţionale au refuzat să-i dea lui şi avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice respective. Potrivit reclamantului, nimic din acea convorbire nu sugera că C.T. ar fi dorit să influenţeze martorul în vreun mod. Mai mult, chiar dacă convorbirea telefonică a avut loc la 12 mai 2006, C.T. a fost arestat doar trei luni mai târziu, cu doar 13 zile până la expirarea termenului de prezentare a observaţiilor în această cauză.
120. Reclamantul a susţinut că C.T. a convenit cu avocatul său prin telefon de a lucra împreună asupra pretenţiilor în temeiul articolului 41, după 10 august 2006. În opinia reclamantului, arestarea lui C.T. cu doar o zi până la această dată era suspectă, deoarece convorbirile telefonice ale lui C.T. au fost oficial interceptate de către CCCEC.
121. Reclamantul pretinde că învinuirile împotriva lui C.T. erau absurde, el fiind învinuit de sustragerea a MDL 5 milioane şi de tentativa de a sustrage MDL 15 milioane. Învinuirea lui C.T. a fost contrară principiului nullum crimen sine lege, deoarece, atunci când reclamantul a obţinut MDL 5 milioane şi a pretins alte MDL 15 milioane, hotărârea din 27 octombrie 1999 era în vigoare. Drept urmare, pretenţiile Oferta Plus nu erau frauduloase şi se bazau pe o hotărâre judecătorească irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie. Mai mult, C.T. a fost învinuit pentru faptul că reclamantul nu a prezentat probe că energia electrică livrată cu participarea sa în anii 1997-1998 a fost consumată de instituţiile bugetare. În acest sens, chiar şi Obligaţiunea Trezorerială prevedea că Moldtranselectro trebuia să prezinte Ministerului Finanţelor probe cu privire la energia electrică livrată, şi nu Oferta Plus. Această opinie a fost susţinută şi de către instanţele judecătoreşti naţionale în procedurile judiciare care au culminat cu decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 10 februarie 2001.
În orice caz, reclamantul nu ar fi putut niciodată să prezinte astfel de probe, deoarece energia electrică a fost livrată Moldtranselectro şi, prin urmare, el nu putea cunoaşte identitatea consumatorilor finali. În fine, C.T. a devenit directorul reclamantului abia în anul 2003.
122. Reclamantul a conchis că exista o legătură clară între urmărirea penală şi procedurile la Curte. El a atenţionat Curtea asupra declaraţiilor ofiţerului de urmărire penală E. Bîcu (a se vedea paragraful 46 de mai sus), potrivit cărora urmărirea penală a fost iniţiată la cererea Ministerului Finanţelor, precum şi asupra absurdităţii învinuirilor penale aduse lui C.T..
123. Potrivit reclamantului, refuzul Judecătoriei Buiucani de a da avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice pe care s-a bazat arestul lui C.T., de asemenea, a încălcat dreptul reclamantului de a depune o cerere la Curte. Acea descifrare a fost necesară în procedurile în faţa Curţii pentru a demonstra că urmărirea penală împotriva lui C.T. şi detenţia sa au fost arbitrare, fiind astfel motivate de raţiuni ascunse.
124. Reclamantul a mai declarat că refuzul nemotivat de a-i permite avocatului său de a avea întrevederi cu C.T. la Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, fără a fi despărţiţi de un perete din sticlă, de asemenea, a constituit o încălcare a dreptului de a depune o cerere la Curte. El a notat că C.T. a fost convins că discuţia sa cu avocatul reclamantului era interceptată, că el a refuzat să dea avocatului orice informaţie cu privire la locul păstrării documentelor contabile ale reclamantului. El se temea că odată ce CCCEC ar fi pus mâna pe documentele respective, acestea ar fi dispărut, iar reclamantul ar fi pierdut orice posibilitate de a-şi redobândi proprietatea. Potrivit reclamantului, astfel de evenimente s-au întâmplat cu alţi deţinuţi ai CCCEC. Reclamantul a declarat că accesul la documentele contabile era esenţial pentru evaluarea prejudiciului material pe care l-a suportat.
125. În opinia reclamantului, această cauză trebuie distinsă de cauza Şarban (citată mai sus). Spre deosebire de cauza Şarban, în această cauză reprezentarea reclamantului în faţa Curţii a fost serios afectată de către peretele din sticlă, astfel încât reclamantul nu a putut prezenta observaţiile sale în temeiul articolului 41 al Convenţiei. Mai mult, în această cauză există probe care dovedesc că convorbirile lui C.T. cu avocatul reclamantului au fost interceptate, şi anume faptele descrise în paragraful 52 de mai sus.
126. În lumina argumentelor de mai sus, reprezentantul reclamantului a solicitat Curţii să indice Guvernului în hotărârea sa să asigure eliberarea imediată a lui C.T.. La o dată ulterioară, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că C.T. a fost eliberat la 14 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 59 de mai sus).
2. Argumentele Guvernului
127. Guvernul a negat că în această cauză există vreo legătură între urmărirea penală împotriva lui C.T. şi aceste proceduri în faţa Curţii. El a declarat că urmărirea penală a fost iniţiată după o analiză multilaterală şi obiectivă a elementelor cazului şi a rezultatelor reviziei.
Arestul lui C.T. a fost ordonat în conformitate cu prevederile relevante ale Codului de procedură penală şi se bazau pe următoarele considerente:
- C.T. a fost acuzat de comiterea unei infracţiuni grave pedepsită cu închisoare pe un termen mai mare de doi ani (de la 10 la 25 de ani);
- La 12 mai 2006, C.T. a fost sunat de A.C., fostul contabil al reclamantului şi martor în procedura penală împotriva lui C.T.. Pe parcursul convorbirii, C.T. i-a sugerat ultimei ce să spună anchetatorilor la interogatoriu. Aceasta serveşte drept dovadă că C.T. a încercat să influenţeze martorii;
- Urmărirea penală a stabilit că MDL 5 milioane plătiţi de Ministerul Finanţelor companiei Oferta Plus, în baza hotărârii din 27 octombrie 1999, au fost transferaţi unei companii terţe, proprietate a lui C.T., iar mai târziu într-un cont privat al soţiei sale, fiind ulterior încasaţi în numerar;
- C.T. a refuzat să prezinte ofiţerilor de urmărire penală documentele solicitate de aceştia cu privire la transferurile dintre Oferta Plus, compania terţă şi contul personal al soţiei lui C.T..
128. Prin urmare, arestarea preventivă a lui C.T. a avut scopul de a asigura eficienţa urmăririi penale şi, în nici un caz, nu a avut intenţia să împiedice prezentarea observaţiilor reclamantului la Curte la 22 august 2006 sau să împiedice în orice alt mod reprezentarea reclamantului la Curte. Avocatul reclamantului a putut să aibă întrevederi cu C.T. de câte ori a dorit.
129. Pe parcursul procedurilor, s-a stabilit că, în timp ce Oferta Plus a livrat energie electrică Moldtranselectro, nu există nici o probă că această energie electrică a fost livrată unor instituţii bugetare. Prin urmare, eliberarea Obligaţiunii Trezoreriale de către Ministerul Finanţelor, la 27 martie 1998, pentru plata energiei electrice care nu a fost livrată instituţiilor bugetare, nu a fost în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 243 din 3 martie 1998.
130. Întrevederile dintre C.T. şi avocatul reclamantului au fost confidenţiale, nici un ofiţer de urmărire penală nu a fost prezent la acele întrevederi. Numărul şi durata lor nu au fost limitate. Declaraţiile avocatului reclamantului că convorbirile au fost interceptate în camera pentru întrevederi sunt nefondate şi bazate pe iluziile personale ale avocatului. Guvernul a făcut referire la fotografiile şi înregistrarea video transmise Curţii de către el în cauza Şarban, care, în opinia Guvernului, dovedesc că camera pentru întrevederi nu este echipată cu dispozitive de interceptare video sau audio.
131. Peretele din sticlă din camera pentru întrevederi este necesar din motive de securitate şi pentru prevenirea săvârşirii crimelor, iar faptul că el nu încalcă confidenţialitatea discuţiilor dintre avocaţi şi clienţi a fost confirmat de către Curte în hotărârea Şarban.
132. În ceea ce priveşte declaraţia reclamantului cu privire la refuzul biroului Agentului Guvernamental de a ajuta avocatul său în problema referitoare la confidenţialitatea întrevederilor cu C.T., Guvernul a declarat că acest lucru nu este de competenţa biroului Agentului Guvernamental şi că, în orice caz, biroul nu poate influenţa lucrul organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti.
133. În fine, în ceea ce priveşte plângerea reclamantului cu privire la refuzul Judecătoriei Buiucani de a da avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice care a servit drept bază pentru arestarea lui C.T., Guvernul a declarat că este normal ca unei persoane, care nu este parte la urmărirea penală, să-i fie refuzat accesul la una dintre cele mai importante probe în aceste proceduri.
B.Aprecierea Curţii
1. Urmărirea penală împotriva lui C.T.
134. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poată comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; şi Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p.2288, § 105). În acest context, „presiune” presupune nu numai o constrângere directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 159).
Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34 trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte (a se vedea Akdivar and Others, p. 1219, § 105, şi Kurt, p. 1192-1193, § 160, ambele citate mai sus).
135. C.T. a fost învinuit de sustragerea a MDL 5 milioane şi de tentativa de a sustrage MDL 15 milioane. Învinuirea a fost bazată pe supoziţia că reclamantul nu a plătit pentru energia electrică livrată anume instituţiilor bugetare, obţinând, astfel, în mod fraudulos, iniţial, Obligaţiunea Trezorerială în folosul său, iar ulterior hotărârile judecătoreşti civile în favoarea sa. Presupusa vinovăţie a lui C.T. a constat în faptul că, în calitatea sa de director al reclamantului, el a insistat ca hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripţie Chişinău din 27 octombrie 1999 să fie executată, deşi se pretindea că el ştia că compania sa nu a plătit pentru energia electrică livrată anume instituţiilor bugetare şi că, ulterior, după redeschiderea procedurilor, el a reuşit să obţină pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în prima instanţă în favoarea companiei sale, fără a prezenta probe că energia a fost livrată instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
136. Curtea notează că, în afara faptului că era directorul reclamantului, C.T. a fost persoana care a semnat această cerere la Curte şi singurul angajat al companiei, care a rămas după ce activitatea companiei a fost blocată de către autorităţile de stat (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În aceste circumstanţe, Curtea consideră că orice presiune necorespunzătoare asupra sa, în legătură cu această cauză, ar putea fi considerată o ingerinţă în dreptul reclamantului de a depune o cerere la Curte.
137. În continuare, Curtea notează că C.T. a fost învinuit de comiterea unei infracţiuni, care este strâns legată de obiectul acestei cereri depuse la Curte. În special, în timp ce cererea s-a referit iniţial la neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 27 octombrie 1999, C.T. a fost, în esenţă, învinuit de infracţiunea că a cerut şi a obţinut parţial executarea acelei hotărâri judecătoreşti.
138. Analizând hotărârile judecătoreşti adoptate de către instanţele judecătoreşti civile în litigiul dintre reclamant şi Ministerul Finanţelor, Curtea notează că constituie un fapt stabilit că reclamantul a plătit suma de 33 milioane dolari americani pentru energia electrică importată de către Republica Moldova din Ucraina şi că Obligaţiunea Trezorerială eliberată de Ministerul Finanţelor la 27 martie 1998 a avut scopul de a acoperi o mică parte din acea sumă. Acest lucru a fost confirmat de către instanţele judecătoreşti civile, atât înainte, cât şi după redeschiderea abuzivă a procedurilor la 12 iulie 2004 (a se vedea paragrafele 15, 19, 20, 33 şi 34 de mai sus).
139. O parte din energia electrică importată în Moldova cu participarea reclamantului a fost livrată unor instituţii bugetare. Instanţele civile au stabilit că reclamantul a plătit mai mult de MDL 20 milioane pentru această energie electrică. O astfel de constatare a fost făcută de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărârea sa din 7 mai 2001 (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
140. Constatările din hotărârile judecătoreşti care au urmat după redeschiderea procedurilor la 12 iulie 2004 urmează, în principiu, să nu fie luate în consideraţie, în lumina constatării anterioare a Curţii că redeschiderea procedurilor a fost abuzivă (a se vedea paragraful 109 de mai sus). Totuşi, urmează a fi notat ca exemplu că, în hotărârea sa din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a plătit mai mult de MDL 27 milioane pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Curtea Supremă de Justiţie, pronunţând o hotărâre contrară acestei hotărâri, la 10 februarie 2005, nu a contestat această constatare, dar a făcut doar o declaraţie generală că energia electrică livrată cu participarea reclamantului a fost livrată inter alia instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 34 de mai sus).
141. În aceste circumstanţe, învinuirea împotriva lui C.T. bazată pe teoria că compania sa nu a plătit pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare se pare că nu este în concordanţă cu constatările de mai sus ale instanţelor civile.
142. Mai mult, Curtea notează că C.T. a fost învinuit pentru prima dată, după ce Guvernul a fost informat despre prezenta cerere (a se vedea paragrafele 25, 26 şi 37 de mai sus). Ulterior, urmărirea penală a fost încetată, dar redeschisă la puţin timp după comunicarea acestei cauze Guvernului (a se vedea paragrafele 40, 42 şi 43 de mai sus).
143. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră, în baza materialelor de care dispune, că există motive suficient de temeinice pentru constatarea faptului că urmărirea penală împotriva lui C.T. a avut scopul de a descuraja reclamantul să menţină această cerere la Curte. Prin urmare, a existat o violare a articolului 34 al Convenţiei.
144. Cu privire la arestarea preventivă a lui C.T., plângerile făcute de reclamant cu privire la aceasta şi cererea de a ordona eliberarea sa imediată, Curtea consideră că nu ar fi potrivit să se refere la aceste chestiuni din cerere, notând că C.T. a fost eliberat la 14 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 59 de mai sus).
2. Confidenţialitatea discuţiilor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC
145. Unul din elementele cheie ale unei reprezentări efective de către un avocat a intereselor clientului său este principiul conform căruia confidenţialitatea informaţiei transmisă între ei trebuie să fie protejată. Acest privilegiu încurajează o comunicare deschisă şi onestă între clienţi şi avocaţi. Curtea reaminteşte că ea, anterior, a constatat că comunicarea confidenţială dintre o persoană şi avocatul său este protejată de Convenţie, reprezentând o garanţie importantă a dreptului unei persoane la apărare (a se vedea, spre exemplu, Campbell v. the United Kingdom, hotărâre din 25 martie 1992, Seria A nr. 233, § 46, şi Recomandarea Rec(2006)2 (a se vedea paragraful 66 de mai sus)).
146. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi să primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale, fără a fi supravegheaţi, asistenţa sa ar pierde mult din utilitate, pe când Convenţia a fost gândită pentru a garanta drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea inter alia Artico v. Italy, hotărâre din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, § 33).
147. Curtea consideră că o ingerinţă în privilegiul avocat-client şi, astfel, în dreptul la depunerea unei cereri individuale, garantat de articolul 34 al Convenţiei, nu cere, în mod necesar, ca o interceptare sau ascultare să aibă efectiv loc. O suspiciune veritabilă, bazată pe motive rezonabile, că discuţia lor a fost ascultată poate fi suficientă, în opinia Curţii, pentru a limita eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere avocatul. O astfel de suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre avocat şi client şi ar afecta dreptul clientului de a fi apărat sau reprezentat în mod efectiv.
148. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă C.T. şi avocatul reclamantului au avut o suspiciune veritabilă, bazată de motive rezonabile, că discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamantului se pare că suspiciunea că discuţiile lui C.T. cu avocatul reclamantului ar fi fost interceptate a fost veritabilă. Curtea, de asemenea, va analiza dacă un observator obiectiv şi bine informat ar putea să creadă că în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC discuţiile sunt interceptate sau ascultate.
149. Curtea notează că problema cu privire la pretinsa lipsă a confidenţialităţii discuţiilor dintre avocaţi şi clienţi din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC a constituit o chestiune de îngrijorare serioasă din partea întregii comunităţi a avocaţilor din Moldova, pentru o perioadă lungă de timp, şi că acest lucru a constituit chiar cauza unei greve organizate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova (a se vedea paragraful 64 de mai sus). Cererile Baroului de a verifica prezenţa dispozitivelor de interceptare în peretele din sticlă au fost respinse de către administraţia CCCEC (a se vedea paragraful 65 de mai sus), şi se pare că acest lucru a întărit suspiciunea avocaţilor. O astfel de îngrijorare şi protestul Baroului Avocaţilor, în opinia Curţii, ar fi suficient pentru a genera dubii despre confidenţialitate în mintea unui observator obiectiv.
150. Curtea, de asemenea, notează că Guvernul nu a contestat argumentele reclamantului că evenimentele descrise în paragraful 52 de mai sus au dovedit că discuţia dintre C.T. şi avocatul reclamantului a fost interceptată.
151. Prin urmare, Curtea conchide că C.T. şi avocatul reclamantului puteau, în mod rezonabil, să aibă motive să creadă că discuţia lor din camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială.
152. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului că C.T. şi avocatul reclamantului puteau uşor să facă schimb de documente, fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 62 de mai sus) arată că acest lucru nu este aşa, din cauza lipsei vreunui orificiu în peretele din sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat sarcina avocatului.
153. Curtea reaminteşte că în cauza Şarban v. Moldova ea a respins o plângere oarecum similară, examinată conform articolului 8 al Convenţiei, deoarece reclamantul nu a prezentat probe pentru susţinerea plângerii sale şi deoarece Curtea a considerat că obstacolele la o comunicare efectivă dintre reclamant şi avocatul său nu au împiedicat reclamantul să beneficieze de o apărare efectivă în faţa instanţelor naţionale. Luând în consideraţie informaţia de care dispune cu privire la impedimentele create de peretele din sticlă pentru confidenţialitatea discuţiilor şi transmiterea documentelor dintre avocaţi şi clienţii acestora deţinuţi la CCCEC, Curtea nu poate exclude că ea ar putea ajunge la o concluzie diferită într-o cauză similară examinată ulterior. Într-adevăr, Curtea consideră acum că peretele din sticlă ar putea afecta exercitarea de către alte persoane a drepturilor lor la apărare.
154. În această cauză, reprezentarea efectivă a reclamantului de către avocatul său la Curte a fost afectată serios, astfel încât reclamantul nu a putut prezenta pretenţiile sale în temeiul articolului 41 al Convenţiei.
155. Motivele cu privire la securitate invocate de către Guvern, în opinia Curţii, nu sunt convingătoare, deoarece supravegherea vizuală a întrevederilor dintre avocat şi client ar fi suficientă pentru aceste scopuri.
156. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea lui C.T. de a discuta cu avocatul reclamantului chestiuni cu privire la această cerere depusă la Curte, fără a fi separaţi de peretele din sticlă, a afectat dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale. Prin urmare, a existat o violare a articolului 34 al Convenţiei şi în această privinţă.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
157. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
158. Reclamantul a declarat că, deoarece avocatul său nu a putut primi instrucţiuni de la C.T., din cauza peretelui din sticlă din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, el nu a putut să prezinte observaţii cu privire la prejudiciul material suferit. Prin urmare, el a solicitat Curţii să rezerve această întrebare pentru o hotărâre separată.
159. Reclamantul a cerut EUR 100,000 pentru prejudiciul moral. El a notat că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea sa nu a fost executată timp de mai mult de patru ani. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti a afectat serios managementul companiei şi acest lucru a fost agravat de casarea abuzivă ulterioară a hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999. Conturile bancare ale companiei au fost sechestrate, iar întreaga sa activitate a fost blocată. Mai târziu, după comunicarea cauzei, directorul reclamantului a fost arestat în baza unor învinuiri penale abuzive.
160. Avocatul reclamantului a cerut EUR 57 pentru cheltuielile poştale, EUR 9,917 pentru costurile de reprezentare şi EUR 8,917 pentru taxa de stat pe care reclamantul trebuie s-o plătească dacă va înainta o cerere de revizuire a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 10 februarie 2005.
161. Guvernul a declarat că, deoarece reclamantul nu a prezentat probe pentru susţinerea pretinselor violări, suferinţele morale pe care pretinde că le-a suferit sunt nefondate. Guvernul, de asemenea, a declarat că, dat fiind faptul că reclamantul este o companie, el nu poate simţi suferinţe şi chinuri mintale, făcând referire la cauza Immobiliare Saffi v. Italy, ([GC], nr. 22774/93, ECHR 1999-V). În eventualitatea în care Curtea ar constata o violare a Convenţiei, această constatare ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru reclamant.
162. Guvernul nu a fost de acord cu suma cerută pentru costurile de reprezentare, considerând-o excesivă şi ireală, având în vedere situaţia economică a statului şi salariul mediu lunar. Guvernul a contestat numărul de ore prestate de avocatul reclamantului la această cauză şi onorariul perceput de acesta pentru o oră de lucru.
163. Luând în consideraţie constatările de mai sus, Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamant.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei ca urmare a deciziei de a iniţia urmărirea penală împotriva directorului reclamantului şi arestarea acestuia;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei ca urmare a imposibilităţii reprezentantului reclamantului de a avea întrevederi cu directorul reclamantului, fără a fi separaţi de un perete din sticlă;
6. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie;
(b) să rezerve această chestiune;
(c) să invite Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge;
(d) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 19 decembrie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EARLY Nicolas BRATZA
Grefier Preşedinte
[1] Echivalentul a USD 4,240,702 la data de 27 martie 1998.
Full & Egal Universal Law Academy