ORDONANȚA CURȚII (Camera a șaptea)
10 ianuarie 2022(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Interpretarea dreptului național – Procedură națională de insolvență – Posibilitatea judecătorului sindic de a verifica propria competență materială și creanța – Litigiu pur intern – Lipsa unei legături cu dreptul Uniunii – Necompetență vădită a Curții”
În cauza C‑400/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Arad (România), prin decizia din 31 mai 2021, primită de Curte la 28 iunie 2021, în procedura
Asociația Națională de Terapii Complementare din România (Anatecor),
cu participarea:
Primăriei Municipiului Arad – Direcția Venituri,
Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din domnul J. Passer, președinte de cameră, și domnii F. Biltgen (raportor) și N. Wahl, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea unor dispoziții ale dreptului român privind deschiderea procedurilor de insolvență.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de insolvență inițiate împotriva Asociației Naționale de Terapii Complementare din România (Anatecor).
Litigiul principal și întrebările preliminare
3 Prin hotărârea din 29 ianuarie 2018, Tribunalul Arad (România) a dispus, la cererea Anatecor, deschiderea procedurii de insolvență în privința acesteia, în temeiul dispozițiilor articolului 5 punctul 29 litera b) și al articolelor 45, 71 și 73 din Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, denumită în continuare „Legea nr. 85/2014”). Potrivit instanței de trimitere, deschiderea unei asemenea proceduri de insolvență era singura cale de care dispunea o asociație precum Anatecor pentru a putea beneficia de regimul de reorganizare și pentru a evita deschiderea imediată a unei proceduri de faliment în privința sa.
4 Prin sentința civilă din 29 octombrie 2018, judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare a Anatecor.
5 La 13 octombrie 2020, administratorul judiciar care reprezenta Anatecor a introdus o cerere de intrare în faliment, motivată prin faptul că aceasta din urmă nu a făcut dovada efectuării diferitor plăți prevăzute de planul de reorganizare.
6 Prin sentința civilă din 19 octombrie 2020, judecătorul sindic, pe de o parte, a dispus închiderea procedurii de reorganizare ca urmare a nerespectării planului de reorganizare și, pe de altă parte, a respins cererea de intrare în faliment și a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Arad (România). Astfel, acesta a considerat că, având în vedere reglementarea aplicabilă, nu era competent să se pronunțe cu privire la cererea de dizolvare și de intrare în faliment a unei asociații precum Anatecor.
7 Apelul declarat împotriva acestei sentințe de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad (România), în calitate de creditoare a Anatecor, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara (România). Aceasta a statuat, pe de o parte, că orice procedură de insolvență deschisă în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2014 trebuie să se desfășoare, până la închiderea sa, potrivit regimului prevăzut de legea menționată, cu excluderea oricărui regim hibrid, care ar fi lipsit de temei legal, și, pe de altă parte, că, din moment ce Anatecor a desfășurat activități economice, dispozițiile Legii nr. 85/2014 îi erau aplicabile. În plus, potrivit instanței respective, în această fază procesuală, judecătorul sindic nu mai putea proceda la verificarea propriei competențe, din moment ce o asemenea verificare ar fi trebuit să aibă loc, în conformitate cu dispozițiile articolului 131 alineatul (1) din Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), înainte de a se pronunța asupra primei cereri de deschidere a procedurii de insolvență în cauză. Prin urmare, Curtea de Apel Timișoara a anulat sentința în discuție și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, pentru ca acesta să reia examinarea pe fond a cauzei.
8 Instanța de trimitere, arătând că concluziile Curții de Apel Timișoara au, în privința sa, caracter obligatoriu, are îndoieli cu privire la posibilitatea de a verifica atât competența sa materială, cât și creanțele declarate în raport cu condițiile cerute în vederea deschiderii procedurii de insolvență, ținând seama de obligația care îi revine de a se conforma atât reglementării naționale, cât și hotărârilor judecătorești cu caracter obligatoriu, printre care cea a instanței de apel.
9 În aceste condiții, Tribunalul Arad a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În condițiile în care declinarea de competență materială, nu cea teritorială, nu se atacă cu nicio cale de atac, potrivit articolului 131 [din] Codul de procedură civilă raportat la articolul 132 alineatele (1) și (2) [din] Codul de procedură civilă, legislația din România fiind obligatorie pentru judecători, la fel ca și deciziile Curții Constituționale [a] României, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție date în materia competenței materiale, deciziile instanței ierarhic superioare, sunt, de asemenea, obligatorii, pe care trebuie să le respecte judecătorul fondului?
2) În condițiile în care nu a fost analizată deloc o creanță, deoarece legiuitorul român a prevăzut că o creanță nu este prescriptibilă, aceasta fiind o excepție relativă pe care nimeni nu a invocat‑o pentru simplul motiv că o debitoare care nu mai are sediu poate avea deschisă o procedură de insolvență simplificată, potrivit articolului 38 punctul 4 din Legea nr. 85/2014, fără ca judecătorul fondului să aibă vreo posibilitate de verificare a creanței, deși are o astfel de obligație potrivit dispozițiilor articolului 71, respectiv articolului 72 din Legea nr. 85/2014, este posibilă deschiderea procedurii de insolvență doar pentru că așa a dispus instanța superioară potrivit articolului 480 alineatul (3) ultima teză [din Legea nr. 85/2014], decizia dată de instanța de apel fiind obligatorie?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
10 În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, ea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
11 În prezenta cauză, se impune aplicarea acestei dispoziții.
12 Prin intermediul celor două întrebări adresate, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă, în prezența mai multor norme de drept național și decizii ale instanțelor supreme care au în privința sa caracter obligatoriu, este necesar să se acorde prioritate unora dintre ele, în condițiile în care o asemenea prioritate s‑ar opune obligației, de care această instanță se consideră ținută, de a verifica propria competență materială și creanțele declarate pentru a se pronunța asupra cauzei cu care este sesizată.
13 În această privință, trebuie amintit de la bun început că, în cadrul articolului 267 TFUE, Curtea nu este competentă să se pronunțe nici cu privire la interpretarea actelor cu putere de lege sau a normelor administrative naționale, nici cu privire la conformitatea unor asemenea dispoziții cu dreptul Uniunii (a se vedea printre altele Hotărârea din 22 februarie 2018, Porras Guisado, C‑103/16, EU:C:2018:99, punctul 31). Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (Hotărârea din 5 octombrie 2010, McB., C‑400/10 PPU, EU:C:2010:582, punctul 51, și Ordonanța din 1 septembrie 2021, KI, C‑131/21, nepublicată, EU:C:2021:695, punctul 18).
14 În speță, decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că litigiul principal privește interpretarea sau aplicarea unei norme a dreptului Uniunii. De altfel, întrebările adresate nu vizează interpretarea dreptului Uniunii, ci urmăresc numai soluționarea conflictului normativ care opune, potrivit instanței de trimitere, diferite norme de drept național. Or, în temeiul jurisprudenței amintite la punctul precedent din prezenta ordonanță, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la astfel de chestiuni.
15 Desigur, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care întrebările au fost formulate necorespunzător sau depășesc cadrul funcțiilor care îi sunt atribuite Curții prin articolul 267 TFUE, revine acesteia sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele din dreptul Uniunii care necesită o interpretare având în vedere obiectul litigiului (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 131, precum și Hotărârea din 10 martie 2021, Konsul Rzeczypospolitej Polskiej w N., C‑949/19, EU:C:2021:186, punctul 31).
16 Cu toate acestea, chiar presupunând că nu este necesar să se țină seama de modul de redactare a întrebărilor preliminare, întrucât acestea nu vizează în mod formal interpretarea dreptului Uniunii, trebuie să se constate că decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că litigiul principal privește interpretarea sau aplicarea unei norme de drept al Uniunii. De altfel, decizia de trimitere nu conține nicio referire la vreo dispoziție a dreptului Uniunii și nicio explicație cu privire la o eventuală legătură între cauza principală și dreptul Uniunii.
17 Mai precis, dat fiind că toate elementele de fapt din litigiul principal sunt limitate la interiorul unui singur stat membru, și anume România, trebuie arătat că situația în discuție în litigiul principal este pur internă.
18 Pentru a permite Curții să își stabilească competența într‑o asemenea situație, instanței de trimitere îi revine sarcina de a indica precis motivul pentru care, în pofida caracterului său pur intern, litigiul pendinte în fața acesteia prezintă un element de legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii care face ca interpretarea preliminară solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctele 53 și 55, precum și jurisprudența citată).
19 Or, în speță, cererea de decizie preliminară nu îndeplinește în mod evident această cerință. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 12 și 14 din prezenta ordonanță, decizia preliminară nu permite să se înțeleagă modul în care litigiul principal, în pofida caracterului său pur intern, prezintă o anumită legătură cu o dispoziție a dreptului Uniunii.
20 În consecință, trebuie să se constate, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de Tribunalul Arad.
Cu privire la cheltuielile de judecată
21 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) dispune:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de Tribunalul Arad (România) prin decizia din 31 mai 2021.
Luxemburg, 10 ianuarie 2022.
Grefier
Președintele Camerei a șaptea
A. Calot Escobar
J. Passer
* Limba de procedură: româna.
Top