ORDONANȚA CURȚII (Camera a zecea)
1 iulie 2021(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 49 – Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor – Jurisprudență națională care interzice aplicarea legii penale noi mai favorabile atunci când aceasta impune o reapreciere a unei încadrări juridice intrate deja sub autoritate de lucru judecat – Lipsa unei puneri în aplicare a dreptului Uniunii – Necompetență vădită a Curții”
În cauza C‑244/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Giurgiu (România), prin decizia din 9 aprilie 2021, primită de Curte la 16 aprilie 2021, în procedura
C.I.I.
împotriva
Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu,
CURTEA (camera a zecea),
compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, și domnii E. Juhász și I. Jarukaitis (raportor), judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între C.I.I., pe de o parte, și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu (România), pe de altă parte, în legătură cu o cerere a lui C.I.I. de a i se aplica o lege penală nouă mai favorabilă și de a i se reduce în consecință pedeapsa cu închisoarea.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 49 din cartă, intitulat „Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor”, prevede la alineatul (1):
„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.”
4 Potrivit articolului 51 din cartă, care precizează domeniul de aplicare al acesteia:
„(1) „Dispozițiile [cartei] se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.”
Dreptul român
Codul penal
5 Articolul 6 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal din 17 iulie 2009 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009) (denumită în continuare „Codul penal”) se referă la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Acest articol 6 prevede la alineatul (1):
„Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.”
6 Articolul 35 din Codul penal, intitulat „Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe”, prevedea la alineatul (1):
„Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”
7 În urma unei decizii a Curții Constituționale a României din 30 mai 2017, acest articol 35 alineatul (1) are în prezent următorul cuprins:
„Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”
8 Articolul 36 din Codul penal, intitulat „Pedeapsa pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă”, prevede la alineatul (1):
„Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.”
9 Articolul 38 din acest cod, intitulat „Concursul de infracțiuni”, prevede:
„(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le‑a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.”
10 Articolul 39 din codul menționat, intitulat „Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni”, prevede la alineatul (1) litera (b):
„În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:
[…]
b) când s‑au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”.
Codul de procedură penală
11 Articolul 595 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală din 1 iulie 2010 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010) (denumită în continuare „Codul de procedură penală”) prevede:
„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s‑a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s‑a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor articolelor 4 și 6 din Codul penal.
(2) Aplicarea dispozițiilor alineatului (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenție.”
Jurisprudența Curții Constituționale a României
12 Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea articolului 35 alineatul (1) din Codul penal, astfel cum era formulat la acea dată, în măsura în care prevedea, printre criteriile care permiteau calificarea unei infracțiuni drept „infracțiune continuată”, ca aceasta să fie săvârșită „împotriva aceluiași subiect pasiv”.
13 Prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea articolului 595 alineatul (1) din Codul de procedură penală, în măsura în care acesta nu includea printre cazurile care permit înlăturarea sau modificarea unei pedepse sau a unei măsuri educative propriile sale decizii de constatare a neconstituționalității unei norme de incriminare, precum și neconstituționalitatea articolului 4 din Codul penal, în măsura în care acesta nu asimilează efectele uneia dintre deciziile sale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
14 Printr‑o sentință penală din 30 septembrie 2015, rămasă definitivă la 3 martie 2016, Judecătoria Roșiorii de Vede (România) l‑a condamnat pe C.I.I. la 17 pedepse de câte 3 ani de închisoare și la 5 pedepse de câte 18 luni de închisoare, pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat în stare de recidivă. În conformitate cu articolul 38 alineatul (1) și cu articolul 39 alineatul (1) litera b) din Codul penal, C.I.I. a fost condamnat să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani de închisoare, majorată cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, și anume 18 ani și 6 luni, respectiv un total de 21 de ani și 6 luni de închisoare.
15 Printr‑o sentință penală din 2 noiembrie 2016, rămasă definitivă la 1 martie 2017, aceeași instanță l‑a condamnat pe C.I.I. la alte două pedepse de câte 2 ani de închisoare, pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat în stare de recidivă. Pedeapsa totală care i‑a fost aplicată anterior a fost descontopită în pedepse individuale, după care acestea au fost contopite cu aceste două pedepse noi. Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile Codului penal menționate la punctul precedent, C.I.I. a fost condamnat să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani de închisoare, majorată cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 19 ani și 10 luni, astfel încât persoana interesată execută pedeapsa totală de 22 de ani și 10 luni de închisoare.
16 Ținând seama de Deciziile nr. 368 și nr. 651 ale Curții Constituționale a României, ambele pronunțate după ce aceste sentințe au dobândit autoritate de lucru judecat, C.I.I. a sesizat Judecătoria Giurgiu (România) cu o cerere de aplicare a legii penale noi mai favorabile și, prin urmare, de reducere a pedepsei pe care o execută.
17 Întrucât această cerere a fost respinsă printr‑o sentință penală din 27 octombrie 2020, C.I.I. a sesizat la 12 noiembrie 2020 Tribunalul Giurgiu (România), instanța de trimitere, cu o contestație împotriva acestei sentințe. În susținerea acestei contestații, C.I.I. invocă articolul 595 din Codul de procedură penală și solicită să fie reținută încadrarea de infracțiune continuată pentru toate infracțiunile de furt pentru care a fost condamnat prin sentințele din 30 septembrie 2015 și din 2 noiembrie 2016, pentru motivul că, în urma Deciziilor nr. 368 și nr. 651 ale Curții Constituționale a României, textul articolului 35 alineatul (1) din Codul penal a fost modificat și poate fi considerată aplicabilă legea penală nouă mai favorabilă. În plus, C.I.I. apreciază că refuzul de a i se aplica această lege penală nouă mai favorabilă și, pe cale de consecință, de a i se reține o singură infracțiune continuată, iar nu concursul de 24 de infracțiuni, cu consecința reducerii pedepsei sale, constituie o încălcare a articolului 49 din cartă.
18 Instanța de trimitere arată că, în opinia sa, articolul 49 alineatul (1) din cartă este aplicabil în cauza cu care este sesizată. Aceasta arată totuși că, în temeiul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (România), aplicarea unei legi penale noi mai favorabile este interzisă dacă prin aceasta este necesară reaprecierea unei încadrări juridice intrate sub autoritate de lucru judecat, necesitatea menținerii securității raporturilor juridice constituind, potrivit acestei jurisprudențe, un „impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ține de soluționarea laturii penale în faza de executare”.
19 În această privință, instanța de trimitere observă că o reglementare mai favorabilă lui C.I.I. a intrat în vigoare după condamnarea sa definitivă, care permite să i se rețină o singură infracțiune continuată în locul unui concurs de 24 de infracțiuni, iar aceasta ar însemna o reducere a pedepsei care trebuie executată de persoana interesată de la 22 de ani și 10 luni de închisoare la un maximum de 10 ani și 6 luni de închisoare. Astfel, interdicția care rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată la punctul anterior, de a‑i aplica această nouă reglementare referitoare la infracțiunea continuată și, prin urmare, de a‑i reduce pedeapsa ar încălca articolul 49 din cartă.
20 În acest sens, instanța de trimitere consideră, pe de o parte, că orice modificare a legii penale, care, aplicată situației de fapt reținute în mod definitiv în sarcina persoanei condamnate, ar conduce la reducerea pedepsei este necesar a fi considerată o lege care prevede o „pedeapsă mai ușoară”, în sensul acestui articol 49. Pe de altă parte, faptul de a trebui să se efectueze, în scopul aplicării legii penale noi mai favorabile, o reapreciere a unei încadrări juridice nu poate constitui un „impediment obiectiv” care să justifice excluderea aplicării unor dispoziții legale noi care au consecința reducerii pedepsei care poate fi aplicată persoanei condamnate, chiar dacă această încadrare juridică a intrat sub autoritate de lucru judecat. Nu ar exista totuși o jurisprudență a Curții în acest sens.
21 În aceste condiții, Tribunalul Giurgiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 49 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale potrivit căreia nu se poate aplica legea penală nouă, mai favorabilă (ce permite reținerea unei infracțiuni continuate în locul unui concurs de infracțiuni, cu consecința reducerii limitelor de pedeapsă aplicabile persoanei condamnate), în cazul în care este necesară reaprecierea încadrării juridice intrate sub autoritate de lucru judecat (reținerea unei unice infracțiuni continuate și nu a mai multor infracțiuni aflate în concurs), reținându‑se că există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ține de soluționarea laturii penale în faza de executare, respectiv securitatea raporturilor juridice?”
22 În plus, instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
Cu privire la competența Curții
23 În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză, aceasta poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
24 Este necesar ca în prezenta cauză să se aplice această dispoziție.
25 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (Ordonanța din 12 iulie 2012, Currà și alții, C‑466/11, EU:C:2012:465, punctul 15 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 8 mai 2019, IGPR – Brigada Autostrăzi și misiuni speciale, C‑723/18, nepublicată, EU:C:2019:398, punctul 11).
26 Întrebarea adresată în prezenta cauză privește interpretarea articolului 49 din cartă.
27 În această privință trebuie amintit că articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii și că articolul 6 alineatul (1) TUE, similar articolului 51 alineatul (2) din cartă, precizează că dispozițiile acesteia din urmă nu extind în niciun fel domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate (Ordonanța din 7 septembrie 2017, Demarchi Gino și Garavaldi, C‑177/17 și C‑178/17, EU:C:2017:656, punctul 17, precum și jurisprudența citată, și Ordonanța din 8 mai 2019, IGPR – Brigada Autostrăzi și misiuni speciale, C‑723/18, nepublicată, EU:C:2019:398, punctul 13).
28 Astfel, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne, C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 26 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 30 aprilie 2020, Marvik‑Pastrogor și Rodes − 08, C‑818/19 și C‑878/19, nepublicată, EU:C:2020:314, punctul 52).
29 Așadar, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 22 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 8 mai 2019, IGPR – Brigada Autostrăzi și misiuni speciale, C‑723/18, nepublicată, EU:C:2019:398, punctul 14).
30 În speță însă, decizia de trimitere nu cuprinde niciun element care să permită să se considere că procedura principală privește interpretarea sau aplicarea unei alte norme de drept al Uniunii decât cea care figurează în cartă. Astfel, această decizie nu stabilește nicidecum că această procedură privește o reglementare națională care ar pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, și nici nu conține vreun element care să permită să se considere că situația în discuție în litigiul principal ar putea intra în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
31 Dimpotrivă, din decizia de trimitere reiese doar că litigiul principal privește în esență o contestație prin care o persoană condamnată în România la o pedeapsă cu închisoarea pentru infracțiuni de furt calificat în calitate de infracțiuni concurente solicită să beneficieze de aplicarea unei legi penale noi mai favorabile – care ar permite reîncadrarea lor în infracțiune continuată, antrenând astfel o reducere a pedepsei sale –, care a intrat în vigoare în urma unei modificări a Codului penal intervenite în urma unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României prin care s‑a constatat caracterul neconstituțional al anumitor dispoziții ale acestui cod, precum și al unei dispoziții din Codul de procedură penală.
32 Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se constate că Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Tribunalul Giurgiu.
33 În aceste condiții, nu este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la cererea instanței de trimitere ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență [a se vedea prin analogie Ordonanța din 13 decembrie 2016, Semeraro, C‑484/16, nepublicată, EU:C:2016:952, punctul 46 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 10 decembrie 2020, OO (Suspendarea activității judiciare), C‑220/20, nepublicată, EU:C:2020:1022, punctul 45].
Cu privire la cheltuielile de judecată
34 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) dispune:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Tribunalul Giurgiu (România) prin decizia din 9 aprilie 2021.
Luxemburg, 1 iulie 2021.
Grefier
Președintele Camerei a zecea
A. Calot Escobar
M. Ilešič
* Limba de procedură: româna.
Top