CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A DOUA
DECIZIE
Cererea nr. 38358/22
Yusuf ORHAN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită la 6 decembrie 2022, într-o cameră compusă din:
Arnfinn Bårdsen, președinte,
Jovan Ilievski,
Pauliine Koskelo,
Saadet Yüksel,
Lorraine Schembri Orland,
Frédéric Krenc,
Diana Sârcu, judecători,
și Hasan Bakırcı, grefier de secție,
având în vedere cererea menționată, introdusă la 18 iulie 2022,
după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Yusuf Orhan, este resortisant turc, s-a născut în 1985 și are domiciliul în Gaziantep.
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
3. La 13 aprilie 2018, reclamantul a fost declarat vinovat de apartenență la o organizație teroristă și condamnat la șapte ani și jumătate de închisoare de către Curtea cu jurați din Izmir.
4. Această condamnare a fost confirmată de Curtea de Apel Izmir la 18 octombrie.
5. La 15 mai 2019, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.
6. La 3 noiembrie 2020, reclamantul, deținut într-o celulă alături de persoane condamnate pentru apartenența la aceeași organizație teroristă ca și el, a solicitat administrației penitenciarului să îl transfere într-o celulă în care se aflau persoane condamnate pentru infracțiuni de drept comun. A precizat că solicita acest transfer „pentru motivul că deținerea într-o celulă alături de persoane condamnate pentru infracțiuni de drept comun [era] o condiție pentru a beneficia [la momentul potrivit] de măsura liberării condiționate”.
7. La o dată neprecizată, administrația a admis cererea acestuia.
8. În martie 2021, reclamantul a depus o cerere în care solicita să fie transferat într-un penitenciar cu regim deschis și să i se acorde beneficiul liberării condiționate.
9. Printr-o decizie din 15 martie 2021, Consiliul de administrare și supraveghere al penitenciarului („Consiliul”), având în componență, printre alți experți, un psiholog și un asistent social, a respins cererea reclamantului.
10. Acesta a reamintit că, în conformitate cu reglementările în vigoare, pentru a putea beneficia de o măsură de modificare a pedepsei, persoanele condamnate pentru infracțiuni de terorism și criminalitate organizată trebuiau să îndeplinească o serie de condiții. Una dintre acestea impunea constatarea de către consiliul de administrare și supraveghere a faptului că deținutul în cauză a părăsit grupul infracțional organizat din care făcuse parte și că demersul acestuia era sincer.
11. Or, în speță, consiliul a apreciat că nu s-a constatat nicio schimbare în comportamentul persoanei în cauză după mutarea acesteia din celulă, că aceasta nu a exprimat niciodată regret sau remușcări, că singurul scop pe care l-a urmărit prin solicitarea transferării sale într-o celulă pentru deținuți de drept comun era acela de a obține liberarea condiționată, că cererea nu reflecta o căință sinceră și nu dovedea că aceasta se distanțase cu adevărat de organizația din care făcuse parte.
12. La 25 martie 2021, plângerea formulată de persoana în cauză împotriva acestei decizii a fost respinsă de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.
13. La 7 mai 2021, curtea cu jurați a respins contestația formulată împotriva acestei decizii.
14. Ambele instanțe au examinat acțiunile fără să țină o ședință publică. Parchetul a prezentat în fața fiecăreia dintre acestea observații în care a apreciat că decizia atacată era „conformă cu legea și cu procedura”.
15. La 19 ianuarie 2022, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă cererea individuală formulată de reclamant.
16. Această decizie a fost notificată persoanei în cauză la 25 februarie 2022.
17. La 13 martie 2022, reclamantul a beneficiat de măsura liberării condiționate, în urma unui raport favorabil din partea consiliului.
DREPTUL INTERNAȚIONAL RELEVANT
18. Art. 31-33 din Convenția de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor („Convenția de la Viena”) prevăd următoarele:
„Art. 31
REGULA GENERALĂ DE INTERPRETARE
1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său.
2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul și anexe:
a) orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii tratatului;
b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părți cu prilejul încheierii tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument având legătură cu tratatul.
3. Se va ține seama, odată cu contextul:
a) de orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale;
b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privința interpretării tratatului;
c) de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți.
4. Un termen va fi înțeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenția părților.
Art. 32
MIJLOACE COMPLEMENTARE DE INTERPRETARE
Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare îndeosebi la lucrările pregătitoare și la împrejurările în care a fost încheiat tratatul fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea art. 31, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform art. 31:
a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau
b) duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional.
Art. 33
INTERPRETAREA TRATATELOR AUTENTIFICATE ÎN DOUĂ SAU MAI MULTE LIMBI
1. Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul său are aceeași valoare în fiecare din aceste limbi, afară numai dacă tratatul nu dispune sau dacă părțile nu convin ca, în caz de divergență, unul din texte să aibă precădere.
2. O versiune a tratatului în altă limbă decât cele în care textul a fost autentificat nu va fi considerată drept text autentic decât dacă tratatul prevede sau dacă părțile au convenit aceasta.
3. Termenii unui tratat sunt presupuși a avea același înțeles în diversele texte autentice.
4. În afară de cazul în care un text determinat are precădere în conformitate cu paragraful 1, atunci când comparația textelor autentice învederează o deosebire de scris pe care aplicarea articolelor 31 și 32 nu îngăduie a o elimina, se va adopta sensul care, ținându-se seama de obiectul și de scopul tratatului, împacă cel mai bine aceste texte.”
CAPETE DE CERERE
19. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul susține că a fost lipsit de libertate în mod ilegal din cauza deciziei în litigiu, pe care acesta o consideră nelegală și arbitrară, de a nu i se acorda beneficiul unei măsuri de modificare a pedepsei sale.
20. Susține că procedura de plângere împotriva refuzului autorităților penitenciare nu a fost conformă cu art. 6 din Convenție, care este aplicabil sub aspectul său penal. În această privință, se plânge, în special, că nu a beneficiat de o ședință publică de judecată și că nu i-au fost comunicate observațiile parchetului, dar susține, de asemenea, că nu a beneficiat de o procedură contradictorie, că nu a fost asigurată respectarea principiului egalității armelor, că nu a beneficiat de timpul necesar pentru pregătirea apărării sale și că nu a avut acces la dosarul său.
21. În plus, reclamantul susține că nici judecătorul de supraveghere a privării de libertate, nici curtea cu jurați, care au fost sesizate cu plângerea prin care acesta a urmărit obținerea liberării condiționate, nu au examinat-o în mod efectiv, încălcând astfel art. 13 din Convenție.
22. În cele din urmă, reclamantul pretinde că a fost victima unei duble discriminări în sensul art. 14 din Convenție. În primul rând, susține că administrația penitenciarului le oferă deținuților de drept comun o serie de facilități care le permit să obțină liberarea condiționată, dar nu tratează cu aceeași bunăvoință persoanele condamnate pentru infracțiuni de criminalitate organizată și terorism. În al doilea rând, reclamantul susține că, în alte unități penitenciare, criteriile pe care trebuiau să le îndeplinească deținuții pentru a beneficia de liberare condiționată erau apreciate într-o manieră mai favorabilă decât în penitenciarul în care se afla acesta la momentul faptelor.
ÎN DREPTCu privire la termenul de introducere a cererii
23. Curtea reamintește că termenul de introducere a cererilor, prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție, este o normă de ordine publică și că trebuie să fie examinată din oficiu [Sabri Güneş împotriva Turciei (MC), nr. 27396/06, pct. 33, 29 iunie 2012].
24. Curtea observă că acest termen, care anterior a fost de șase luni, a fost redus la patru luni prin art. 4 din Protocolul nr. 15 („Protocolul”).
25. În versiunea sa actuală, art. 35 § 1 are următorul cuprins:
„1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 4 luni, începând cu data deciziei interne definitive.”
26. Protocolul a intrat în vigoare la 1 august 2021. Cu toate acestea, în temeiul art. 8 § 3, noul termen a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2022, după expirarea unei perioade tranzitorii de șase luni de la data intrării în vigoare a Protocolului respectiv.
27. Întrucât decizia în urma căreia reclamantul a epuizat căile de atac a fost pronunțată înainte de această dată, dar a fost notificată ulterior acesteia, Curtea consideră că este necesar să precizeze modul în care trebuie stabilit termenul aplicabil – vechiul termen de șase luni sau noul termen de patru luni.
28. Aceasta observă că art. 8 § 3 in fine din Protocolul nr. 15 prevede că noul termen „nu se aplică cererilor în care decizia definitivă, în sensul art. 35 § 1 din Convenție, este anterioară datei intrării în vigoare a art. 4 din prezentul protocol”.
29. Aceasta reiterează faptul că paragraful 1 al articolului 31 din Convenția de la Viena prevede că un „tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său”.
30. Curtea observă că sensul obișnuit atribuit sintagmei „este [pronunțată]”, folosită la art. 8 § 3 sus-menționat, nu lasă loc îndoielilor. Autorii acestui text par să fi dorit să indice faptul că termenul de introducere a cererii, care era în vigoare la data la care instanțele naționale au pronunțat decizia în urma căreia au fost epuizate căile de atac interne, este cel care trebuie să se aplice.
31. Este adevărat că, în ceea ce privește calcularea termenului de introducere a cererilor, în jurisprudența constantă a Curții s-a stabilit că acest termen nu curge de la data pronunțării deciziei în urma căreia sunt epuizate căile de atac interne, ci de la data notificării acesteia (în cazul în care acest lucru este prevăzut de dreptul intern) sau de la data redactării deciziei [Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 30, CEDO 1999‑II], chiar dacă în versiunea în limba engleză a art. 35 § 1 se menționează faptul că momentul în care începe să curgă termenul este reprezentat de data la care decizia „este [pronunțată]” (fr. „a été prise”, eng. „was taken”) – această din urmă precizare lipsind din versiunea în limba franceză a articolului.
32. Așadar, se pune întrebarea dacă termenul de introducere aplicabil nu ar trebui să fie cel care era în vigoare la data notificării deciziei interne definitive mai degrabă decât cel care era în vigoare la data pronunțării deciziei în cauză.
33. Cu toate acestea, Curtea observă că problema identificării duratei termenului aplicabil – patru luni sau șase luni – este, în mod evident, o chestiune distinctă de cea a stabilirii datei la care termenul începe să curgă. În plus, deși art. 35 § 1 conține norme procedurale și jurisdicționale generale, art. 8 § 3 din Protocolul nr. 15 conține dispoziții privind o perioadă tranzitorie.
34. Pe de altă parte, Curtea apreciază că trimiterea la art. 35 § 1 nu înseamnă că, în scopul aplicării art. 8 § 3, data la care a fost pronunțată „decizia definitivă” trebuie să fie identificată prin aceleași modalități ca acelea care permit identificarea datei la care începe să curgă termenul prevăzut la art. 35 § 1. În opinia Curții, această referire înseamnă, mult mai simplu, că „decizia definitivă” în cauză este cea care are ca rezultat epuizarea căilor de atac interne în sensul art. 35 § 1. Cu alte cuvinte, expresia „decizia definitivă, în sensul art. 35 § 1” trebuie înțeleasă ca fiind decizia definitivă care are ca rezultat epuizarea căilor de atac interne.
35. În plus, Curtea subliniază că abordarea adoptată pentru a identifica punctul de plecare a termenului a fost determinată de o serie de considerente specifice care au pledat în favoarea luării în considerare a datei notificării deciziei definitive sau a datei la care reclamantul a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul acesteia (data redactării). În fapt, Curtea a precizat că termenul de termenul de sesizare a Curții este menit nu doar să asigure securitatea juridică, ci și să îi acorde potențialului reclamant suficient timp pentru a hotărî dacă va introduce sau nu o cerere în fața sa și, în caz afirmativ, pentru a stabili capetele de cerere și argumentele pe care le va prezenta. Curtea a dedus de aici că este în sensul obiectului și finalității art. 35 să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data comunicării copiei hotărârii (Worm împotriva Austriei, 29 august 1997, pct. 32-33, Culegere de hotărâri și decizii 1997‑V)
36. Un alt argument care justifică această abordare adoptată în cauza Worm, citată anterior, se referă la faptul că termenul de introducere a unei acțiuni nu poate să curgă decât începând cu data la care persoana care o inițiază este în măsură să acționeze în mod valabil. În caz contrar, autoritățile ar putea, prin întârzierea notificării deciziei definitive sau a posibilității reclamantului de a lua cunoștință de aceasta, să reducă substanțial termenul de sesizare a Curții sau chiar să îl priveze pe reclamant de posibilitatea de a sesiza Curtea în mod valid și, astfel, dreptul de recurs instituit de Convenție ar deveni teoretic și iluzoriu, în timp ce Convenția trebuie să garanteze drepturi efective și concrete. De altfel, această abordare corespunde jurisprudenței Curții referitoare la accesul la o instanță în sensul art. 6 din Convenție (a se vedea Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei, nr. 38366/97 și alte 9 cereri, pct. 37 și 38, CEDO 2000‑I).
37. Cu alte cuvinte, în cazul în care, în scopul stabilirii datei de la care a început să curgă termenul de sesizare a Curții, îndepărtându-se de ceea ce părea să fie, prima facie, sensul obișnuit și uzual al formulării folosite la art. 35 § 1 din Convenție (a fortiori în versiunea în limba engleză), Curtea a procedat astfel pentru a ține seama de obiectul și scopul Convenției și pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului de recurs individual.
38. În ceea ce privește art. 8 § 3 din Protocolul nr. 15, Curtea nu a identificat niciun considerent de acest tip, care să îi permită să se îndepărteze de sensul obișnuit al termenilor și să decidă să nu aplice termenul de șase luni, care era în vigoare la data la care „[a fost pronunțată]” decizia definitivă, ci termenul de patru luni, care era în vigoare la data notificării deciziei în cauză.
39. De altfel, Curtea observă că abordarea constând în aplicarea termenului care era în vigoare la momentul notificării deciziei, mai degrabă decât a celui care era în vigoare la data pronunțării deciziei interne definitive, ar avea consecințe negative pentru reclamant, chiar dacă obiectivul jurisprudenței Worm era opusul și că, ținând seama de sensul obișnuit al termenilor utilizați la art. 8 § 3, reclamantul a putut să creadă în mod legitim - apelând, la nevoie, la asistența unor consilieri - că avea la dispoziție un termen de șase luni de la data notificării deciziei Curții Constituționale.
40. În plus, reiterând faptul că problema identificării duratei termenului aplicabil în temeiul art. 8 § 3 este, în mod evident, o chestiune distinctă de cea a stabilirii datei la care începe să curgă termenul în conformitate cu art. 35 § 1, Curtea constată că nu există nicio neconcordanță între, pe de o parte, luarea în considerare a termenului care era în vigoare la data pronunțării deciziei interne definitive, astfel cum se prevede în mod explicit în Protocolul nr. 15, și, pe de altă parte, stabilirea punctului de plecare a termenului aplicabil, fie cel vechi, fie cel nou, începând de la data notificării deciziei sau de la data redactării acesteia, ținând seama de obiectul și scopul Convenției, în conformitate cu jurisprudența sa consacrată.
41. În sfârșit, în ceea ce privește scopul urmărit de art. 8 § 3, Curtea consideră că este necesar să examineze raportul explicativ care însoțește Protocolul nr. 15, care prevede, la punctul 22 in fine:
„În plus, noul termen nu are un caracter retroactiv întrucât, în ultima teză de la par. 4 (sic), se precizează că acesta nu se aplică cererilor în privința cărora a fost pronunțată o decizie definitivă, în sensul art. 35 § 1 din Convenție, anterior datei intrării în vigoare a noii reguli.”
42. Din acest paragraf rezultă că scopul art. 8 § 3 este acela de a preveni efectul retroactiv al art. 4 din Protocolul nr. 15 și de a evita ca noul termen de patru luni pe care îl instituie să se poată aplica unor cereri în care decizia internă definitivă a fost pronunțată la o dată la care acest termen nu era încă în vigoare.
43. Prin urmare, abordarea constând în aplicarea termenului în vigoare la data pronunțării deciziei interne definitive este conformă cu scopul art. 8 § 3.
44. Din cele menționate anterior rezultă că termenul de șase luni este cel care trebuie să se aplice în privința cererilor în care decizia internă definitivă, în sensul art. 35 § 1, a fost pronunțată înainte de 1 februarie 2022, indiferent de data comunicării acesteia persoanei în cauză, și anume chiar și atunci când această dată este ulterioară datei de 31 ianuarie 2022. Termenul de patru luni trebuie să se aplice în cazul cererilor în privința cărora decizia internă definitivă a fost pronunțată după 31 ianuarie 2022.
45. În speță, ultima decizie internă definitivă este cea pronunțată de Curtea Constituțională la 19 ianuarie 2022. Prin urmare, termenul aplicabil este cel de șase luni.
46. Acest termen a început să curgă la 26 februarie 2022 (dies a quo), în ziua următoare notificării deciziei respective, și s-a încheiat la 25 august 2022 (dies ad quem).
47. Întrucât cererea a fost introdusă la 18 iulie 2022, termenul de sesizare a Curții prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție a fost respectat.Cu privire la capetele de cerere formulate în temeiul art. 5 și 6 din Convenție
48. În ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 5, Curtea reamintește că această dispoziție a Convenției nu garantează, ca atare, unei persoane condamnate dreptul de a beneficia de o lege de amnistiere sau de liberare condiționată anticipată sau definitivă [Mouesca împotriva Franței (dec.), nr. 52189/99, 18 octombrie 2001, İrfan Kalan împotriva Turciei (dec.), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001, și Çelikkaya împotriva Turciei (dec.), nr. 34026/03, pct. 60, 1 iunie 2010].
49. Cu toate acestea, alta poate fi situația atunci când instanțele interne sunt obligate, în lipsa oricărei puteri discreționare, să aplice o astfel de măsură unei persoane care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de aceasta [Hıdır Durmaz împotriva Turciei (nr. 2), nr. 26291/05, pct. 26, 12 iulie 2011, și Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, pct. 126, CEDO 2013].
50. Curtea observă că, în dreptul turc, liberarea condiționată a unei persoane condamnate pentru infracțiuni de terorism sau de criminalitate organizată este subordonată îndeplinirii mai multor condiții. Persoana în cauză trebuie să fi executat o parte din pedeapsă și trebuie să fi dat dovadă de o „bună conduită”, iar consiliul de administrare și supraveghere al unității penitenciare trebuie să fi constatat că persoana respectivă nu mai este afiliată organizației criminale din care a făcut parte.
51. În ceea ce privește cea de-a treia condiție, este evident că autoritățile dispun de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă un deținut a părăsit efectiv organizația din care făcea parte și dacă cererea acestuia de a fi transferat din celula rezervată persoanelor care aparțineau organizației în cauză într-o celulă alături de persoane condamnate pentru infracțiuni de drept comun reflectă în mod efectiv plecarea sa din organizație sau dacă deținutul respectiv doar simulează părăsirea organizației și, prin această cerere, urmărește exclusiv obținerea unor beneficii precum liberarea condiționată.
52. Din cele menționate rezultă că liberarea condiționată nu avea un caracter automat, că autoritățile nu erau obligate să-i acorde reclamantului beneficiul unei astfel de măsuri și că acestea dispuneau de o putere discreționară.
53. În plus, nu există niciun indiciu că, exercitând această putere, autoritățile au apreciat respectarea celei de-a treia condiții în mod arbitrar sau vădit nerezonabil (a se vedea, a contrario, Antonio Messina împotriva Italiei, nr. 39824/07, pct. 46-48, 24 martie 2015, în care motivația autorităților interne a fost viciată de o eroare materială).
54. În consecință, capătul de cerere formulat în temeiul art. 5 este inadmisibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției.
55. Curtea consideră că același lucru este valabil și în cazul capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6, întrucât, potrivit jurisprudenței sale, decizia instanței sesizate cu o cerere de libertate condiționată nu vizează nici soluționarea unei contestații privind un drept cu caracter civil, nici pronunțarea unei soluții asupra unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 § 1 din Convenție [Mouesca, citată anterior, Grava împotriva Italiei (dec.), 43552/98, 5 decembrie 2002, Pilla împotriva Italiei (dec.), nr. 64088/00, 23 septembrie 2004, Sannino împotriva Italiei (dec.), nr. 30961/03, 24 februarie 2005, Szabo împotriva Suediei (dec.), nr. 28578/03, 27 iunie 2006 ; Csoszanszki împotriva Suediei (dec.), nr. 22318/02, 27 iunie 2006, Naskovic împotriva Serbiei (dec.), nr. 15914/11, pct. 63, 14 iunie 2011, Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct. 85-89 și 104, CEDO 2012].Cu privire la celelalte capete de cerere
56. Având în vedere lipsa unei capăt de cerere credibil formulat în temeiul art. 5 din Convenție, Curtea nu poate admite capătul de cerere formulat în temeiul art. 13 din Convenție și trebuie să îl declare inadmisibil ca vădit nefondat.
57. În ceea ce privește cele două capete de cerere formulate în temeiul art. 14 din Convenție, Curtea apreciază că acestea sunt insuficient motivate și le declară inadmisibile din același motiv.
Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 ianuarie 2023.
Hasan Bakırcı Arnfinn Bårdsen
Grefier Președinte
Full & Egal Universal Law Academy