OSTROVAR v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 35207/03
depusă de Vitalie OSTROVAR
împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 22 martie 2005, în cadrul unei Camere compuse din:

SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlR. Maruste,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DlJ. Borrego Borrego, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,

Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 28 octombrie 2003,

Având în vedere decizia de a acorda prioritate cererii sus-menţionate în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curţii,

Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Vitalie Ostrovar, este un cetăţean al Republicii Moldova, care s-a născut în 1974 şi care locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de dl V. Nagacevschi, care a acţionat în numele organizaţiei neguvernamentale „Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul la Chişinău. Guvernul pârât a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Pârlog.

A. Circumstanţele cauzei

Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.

1. Contextul cauzei

Reclamantul este fostul ajutor superior al procurorului sectorului Centru din Chişinău. La 24 iulie 2002, reclamantul a fost arestat de Serviciile Secrete din Republica Moldova, fiind acuzat de luare de mită. Mai târziu, acuzaţiile au fost modificate în trafic de influenţă.

La 15 august 2002, Tribunalul municipiului Chişinău a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. Arestul preventiv a fost prelungit mai târziu prin încheierile Judecătoriei sectorului Buiucani din 2 septembrie 2002 şi 10 octombrie 2002.

La 15 noiembrie 2002, Curtea de Apel a dispus eliberarea reclamantului din arest.

La 4 aprilie 2003, reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel la zece ani de închisoare. El a fost încarcerat imediat. Reclamantul a contestat cu apel această hotărâre. Rezultatul procedurilor nu este cunoscut Curţii.

2. Condiţiile de detenţie a reclamantului în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiţiei

Plângerile reclamantului cu privire la condiţiile de detenţie se referă la două perioade de detenţie în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiţiei, şi anume între 18 octombrie 2002 şi 15 noiembrie 2002 şi, respectiv, între 4 aprilie 2003 şi 13 decembrie 2003.

(a) Declaraţiile reclamantului

Reclamantul pretinde că a fost deţinut într-o celulă de 25 m², uneori împreună cu mai mult de douăzeci de persoane. Acolo erau douăzeci de paturi din metal, fără saltele sau cuverturi şi nu era posibil întotdeauna de a avea acces la un pat din cauza supraaglomerării. După depunerea cererii sale la Curte, el a fost transferat într-o celulă mai mică, de 15 m², unde el pretinde că a trebuit să doarmă în schimburi, din cauza supraaglomerării şi unde condiţiile de detenţie erau, aparent, considerabil mai proaste decât anterior.

Fumatul în interiorul celulelor nu era interzis de reglementările interne ale închisorii, iar din cauza lipsei spaţiilor pentru fumat, deţinuţii erau nevoiţi să fumeze în interiorul celulei. Reclamantul suferea de astm şi pretinde că administraţia închisorii trebuia să fi ştiut acest lucru, deoarece el a fost reţinut şi adus la închisoare la puţin timp după efectuarea într-un spital a unui tratament împotriva astmei. Datorită expunerii la fumul de ţigară, reclamantul a suferit multiple crize de astm care, de obicei, aveau loc de două sau trei ori pe zi.

Nu exista asistenţă medicală corespunzătoare. Deşi exista personal medical în închisoare, capacitatea acestuia era limitată din cauza lipsei medicamentelor. Reclamantul a cerut de multe ori medicului închisorii acordarea asistenţei medicale, însă a fost refuzat. Lui i s-a spus că închisoarea nu avea medicamentele necesare. Din cauza lipsei medicamentelor, el a trebuit să suporte crizele şi să aştepte trecerea lor, fiind obligat să stea în poziţie verticală. Crizele sale au devenit mai frecvente şi au început să dureze mai mult. În timp ce medicul închisorii ştia că reclamantul suferea de astm, el a dat permisiunea sa pentru ca reclamantul să fie plasat într-o celulă cu fumători.

Situaţia sa a fost înrăutăţită de faptul că fereastra celulei era închisă cu jaluzele şi prin ea nu pătrundea aer proaspăt. Mai mult, celula nu era prevăzută cu un sistem de ventilare, fiind, din acest motiv, foarte umedă.

Din cauza lipsei încălzirii şi a izolării termice, celula era foarte rece pe parcursul iernii şi foarte caldă pe parcursul verii.

Jaluzelele de la ferestre nu permiteau pătrunderea luminii solare. Totuşi, administraţia închisorii a limitat livrarea electricităţii în celule la numai şase ore pe zi; prin urmare, deţinuţii trebuiau să trăiască în întuneric şi aveau mari dificultăţi la pregătirea hranei.

Celula era aprovizionată cu apă numai timp de zece ore pe zi, iar câteodată - mai puţin. Accesul la apa caldă era limitat la numai o dată în cincisprezece zile. Nu existau spaţii pentru spălarea şi uscarea hainelor. Deţinuţii trebuiau să-şi usuce hainele în celulă.

Din cauza asistenţei medicale insuficiente şi a condiţiilor de igienă proaste, celulele au fost infectate cu ploşniţe, păduchi şi furnici. Colegii de celulă erau expuşi la boli infecţioase ca tuberculoza, infecţii respiratorii şi ale pielii.

Veceul era situat la 1.5 metri de masa folosită pentru a mânca şi era în permanenţă deschis. Era imposibil de a preveni mirosul urât, din motivul lipsei aprovizionării corespunzătoare cu apă şi a lipsei produselor de curăţat.

În închisoare nu exista bibliotecă, iar deţinuţii nu aveau acces la ziare sau alte publicaţii. Nu existau spaţii corespunzătoare pentru recreare sau exerciţii.

Mâncarea servită deţinuţilor era de o calitate foarte proastă. Ea consta din apă fiartă cu un miros urât şi era aproape necomestibilă. Reclamantul a declarat că Guvernul cheltuia 2.16 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 0.14 euro (EUR) în acea perioadă) pentru hrana zilnică a unui deţinut, în timp ce preţul unei pâini era mai mult de MDL 3.

(b) Declaraţiile Guvernului

Reclamantul a fost deţinut în celula nr. 16 cu o suprafaţă de 28.4 m², prevăzută pentru paisprezece deţinuţi şi în celula nr. 138 de 19.3 m², prevăzută pentru zece deţinuţi.

În conformitate cu articolul 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă, reclamantul ar fi putut cere administraţiei închisorii să fie mutat într-o altă celulă cu nefumători.

Deţinuţilor le-a fost acordată asistenţă medicală în conformitate cu legea. Atunci când un deţinut necesita asistenţă medicală care nu putea fi acordată de medicii de la închisoare, el putea fi dus la un spital ordinar. Închisoarea era aprovizionată cu medicamente de către stat; totuşi, atunci când în închisoare lipseau anumite medicamente, deţinuţii aveau dreptul să le primească de la rudele lor. Deoarece reclamantul a fost asigurat cu toate medicamentele necesare, nu a fost întocmit un raport medical care să prescrie alte medicamente.

Administraţia închisorii ştia că reclamantul suferea de astm. Potrivit registrului închisorii, pe parcursul perioadei în cauză reclamantul a cerut asistenţă medicală de două ori: la 2 septembrie 2003 şi la 5 noiembrie 2003. La 5 noiembrie 2003, el a fost consultat de un medic şi acesta i-a prescris medicamente.

Ventilarea celulelor era efectuată prin deschiderea ferestrelor, aerisirea celulelor pe parcursul plimbării deţinuţilor şi prin sistemul comun de ventilare.

Încălzirea era asigurată de sistemul autonom de încălzire al închisorii, care folosea gaz natural şi cărbune.

Celulele erau iluminate natural, iar electricitatea era livrată în celule în mod continuu.

Celulele erau asigurate cu apă din robinet în permanenţă şi, prin urmare, deţinuţii beneficiau de un nivel corespunzător de igienă. Guvernul, de asemenea, a declarat că deţinuţii aveau acces la apă caldă.

Veceurile erau separate de restul celulei printr-un perete, pentru a se asigura intimitatea deţinuţilor.

Celulele erau echipate cu radiouri, uneori, chiar şi cu televizoare.

Reclamantul beneficia de dreptul la o plimbare zilnică la aer liber, timp de o oră, cu posibilitatea efectuării de exerciţii.

Deţinuţii erau asiguraţi cu hrană gratuită în conformitate cu normele prevăzute de Guvern, iar calitatea hranei era satisfăcătoare. Închisoarea era aprovizionată zilnic cu pâine, ulei vegetal, legume, ceai şi zahăr. Din cauza finanţării insuficiente, includerea în meniu cărnii, peştelui şi a produselor lactate era făcută conform posibilităţilor. Totuşi, deţinuţilor li se permitea să primească, o dată pe lună, un colet cu alimente de la rudele lor. Mai mult, deţinuţii aveau dreptul să cumpere mâncare de la magazinul închisorii cel puţin o dată pe lună şi să cheltuie până la MDL 18 (echivalentul a EUR 1.2 în acea perioadă).

Administraţia închisorii nu a efectuat nicio acţiune pentru a umili reclamantul şi nu a existat intenţia de a umili sau înjosi reclamantul.

3. Pretinsa cenzurare a corespondenţei reclamantului

(a) Declaraţiile reclamantului

Potrivit reclamantului, administraţia închisorii, în mod constant, cenzura corespondenţa sa. Corespondenţa cu avocatul său şi cu procuratura a fost cenzurată de către administraţia închisorii. Reclamantul a adus la cunoştinţa Curţii o scrisoare trimisă lui de către avocatul său în septembrie 2003 şi o scrisoare trimisă de procuratură în august 2003, care aveau aplicate pe ele ştampilele închisorii. De asemenea, el a trimis o copie a unui plic trimis lui în ianuarie 2004 de către Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chişinău, care avea o inscripţie făcută pe el de către administraţia închisorii.

La 13, 14 şi 15 decembrie 2003, în timp ce era transferat la o altă închisoare, el a fost supus percheziţiilor, pe parcursul cărora corespondenţa sa cu Curtea a fost examinată de către administraţia închisorilor.

Scrisorile trimise lui de către mama sa nu întotdeauna ajungeau la el. În sprijinul acestei declaraţii, reclamantul a trimis Curţii o chitanţă a unei scrisori recomandate cu aviz de primire, expediată lui de către mama sa la 1 octombrie 2003, care nu a ajuns la el niciodată.

(b) Declaraţiile Guvernului

Guvernul a susţinut că scrisoarea din septembrie 2003 de la avocatul reclamantului nu a fost adresată doar reclamantului, dar şi directorului închisorii. În ceea ce priveşte scrisoarea de la Biroul de Informare al Consiliului Europei, Guvernul a declarat că nu era scris pe plic că expeditorul era Biroul de Informare al Consiliului Europei. Mai mult, plicul a ajuns la închisoare în stare deteriorată, iar angajatul închisorii a scris o notă pe el cu privire la acest lucru.

Guvernul a declarat că percheziţiile care au avut loc la 13, 14 şi 15 decembrie 2003 au fost prevăzute de lege şi au avut scopul de a asigura ordinea internă în închisoare.

Conform articolului 18 al Legii cu privire la arestarea preventivă, persoanele deţinute necesitau autorizare scrisă de la autoritatea responsabilă de cauzele lor pentru a putea coresponda cu familiile lor. Reclamantul nu avea o autorizare de a coresponda sau a comunica prin telefon cu rudele sale din cauza gravităţii infracţiunii de care era învinuit şi în interesele justiţiei.

4. Pretinsa ingerinţă în dreptul reclamantului de a avea întrevederi cu soţia şi fiica sa

(a) Declaraţiile reclamantului

Reclamantul, de asemenea, declară că a fost împiedicat să-şi vadă soţia şi fiica şi că el nu putea comunica prin telefon cu ele.

La 30 iunie 2003, reclamantul împreună cu alţi deţinuţi din celulă au depus o plângere Procurorului General, în care reclamantul s-a plâns inter alia de interdicţia de a primi vizite, inclusiv de lungă durată, de la familia sa şi de la alte persoane. Deţinuţii au cerut Procurorului General să indice administraţiei închisorii să le permită întrevederi de lungă durată, convorbiri telefonice şi alte tipuri de contacte cu rudele lor.

La 7 iulie 2003, Procuratura Generală a informat reclamantul că plângerea sa a fost transmisă Procuraturii municipale Chişinău.

La 25 august 2003, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au scris o nouă scrisoare Procuraturii Generale, plângându-se de lipsa răspunsului din partea procuraturii municipale Chişinău la plângerea lor. Deţinuţii au repetat plângerile lor cu privire la interdicţia de a avea întrevederi cu rudele şi de a avea convorbiri telefonice cu ele şi s-au plâns de pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei.

La 28 august 2003, reclamantul a primit o scrisoare din partea Procuraturii municipale Chişinău, care data din 9 august 2003, prin care plângerile sale cu privire la interdicţia întrevederilor au fost respinse. În special, scrisoarea prevedea: „...toate drepturile persoanelor arestate preventiv sunt prevăzute în articolul 16 al Legii cu privire la arestarea preventivă. Astfel de drepturi ca convorbirile telefonice şi întrevederile de lungă sau scurtă durată din partea rudelor sau a altor persoane nu sunt prevăzute în această lege. Faptul că aceste drepturi nu sunt expres interzise nu înseamnă că ele sunt garantate.”

La 1 septembrie 2003, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au contestat refuzul procurorului din 9 august 2003 la Judecătoria Rîşcani. Bazându-se pe articolul 8 al Convenţiei şi pe legislaţia naţională, ei s-au plâns de refuzul administraţiei închisorii şi ale procurorului de a asigura dreptul lor de a avea întrevederi, inclusiv de lungă durată, cu rudele lor, convorbiri telefonice şi alte tipuri de contacte cu rudele lor şi cu alte persoane. Ei au solicitat instanţei să oblige procurorul să soluţioneze problema lor. De asemenea, ei au cerut instanţei să examineze cauza în prezenţa lor.

La 11 septembrie 2003, Procuratura Generală a scris reclamantului o scrisoare în care ea, de asemenea, a respins plângerile.

La 3 noiembrie 2003, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au depus o cerere suplimentară la Judecătoria Rîşcani, cerând examinarea cererii lor din 1 septembrie 2003. Ei au susţinut că, în conformitate cu Codul de procedură penală, instanţa era obligată să examineze cererea lor în termen de zece zile de la primirea acesteia. Omisiunea instanţei de a respecta acest termen a constituit o încălcare a dreptului lor la un recurs efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei.

Între timp, la 23 octombrie 2003, judecătorul V.M. de la Judecătoria Rîşcani a examinat cererea reclamantului şi a deţinuţilor din celula sa din 1 septembrie 2003 în absenţa lor şi a respins-o. Instanţa a considerat că cererea avea un caracter general şi nu se referea la evenimente specifice. Instanţa a emis o hotărâre cu numărul 13-69/03, care data din 23 octombrie 2003.

La aceeaşi dată, acelaşi judecător de la Judecătoria Rîşcani a examinat o cerere a altor deţinuţi de la închisoarea din localitatea Cricova cu privire la pretinse abuzuri din partea poliţiei în timpul unei răscoale din închisoare şi a respins-o. Hotărârea instanţei avea acelaşi număr şi aceeaşi dată ca şi hotărârea în privinţa reclamantului şi a deţinuţilor din celula sa.

La 29 ianuarie 2004, Judecătoria Rîşcani a informat reclamantul şi deţinuţii din celula sa că cererea lor a fost respinsă la 23 octombrie 2003.

La 4 martie 2004, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au scris o scrisoare Judecătoriei Rîşcani, cerând o copie a hotărârii sale din 23 octombrie 2003.

La 10 martie 2004, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au contestat cu recurs hotărârea din 23 octombrie 2003 la Curtea de Apel Chişinău. În recursul lor, ei au indicat inter alia că Judecătoria Rîşcani a examinat cauza lor în absenţa lor şi că nici măcar nu le-a transmis o copie a acestei hotărâri.

La 26 martie 2004, Judecătoria Rîşcani a trimis reclamantului şi deţinuţilor din celula sa o copie a hotărârii sale din 23 octombrie 2003, care se referea la răscoala din închisoarea din localitatea Cricova.

La 14 aprilie 2004, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au trimis o nouă scrisoare Judecătoriei Rîşcani, informând-o că hotărârea trimisă lor la 26 martie 2004 nu se referea la cauza lor şi au cerut o copie a hotărârii lor. Curtea nu dispune de informaţii dacă reclamantul şi deţinuţii din celula sa au primit un răspuns la această scrisoare.

La 28 iunie 2004, Curtea de Apel Chişinău a examinat recursul reclamantului la hotărârea Judecătoriei Rîşcani şi l-a respins printr-o decizie irevocabilă. În decizia sa, Curtea de Apel a indicat că reclamantul şi avocatul său au fost prezenţi la şedinţă. Totuşi, partea de drept şi cea de fapt se refereau la răscoala din închisoarea din localitatea Cricova şi nu aveau nicio legătură cu cauza reclamantului.

(b) Declaraţiile Guvernului cu privire la fapte

Guvernul a declarat că, în conformitate cu articolul 19 al Legii cu privire la arestarea preventivă, o persoană deţinută necesita o autorizare scrisă de la organul de urmărire penală responsabil de cauza sa pentru a putea avea întrevederi cu familia sa sau cu alte persoane.

Reclamantul a avut întrevederi cu mama sa la 30 mai 2003, 12 noiembrie 2003 şi 12 decembrie 2003.

B. Materiale neconvenţionale relevante

1. Acte ale Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)

Raportul Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante în urma vizitei efectuate în Republica Moldova între 11 şi 21 octombrie 1998

„77. Deţinuţii erau cazaţi cu precădere în cinci blocuri. În blocurile I, II şi VII erau deţinuţi, în special, arestaţii preventiv. Minorii de sex masculin erau deţinuţi într-o secţie a blocului III, al cărui subsol era rezervat deţinuţilor în tranzit. Femeile dispuneau de un loc de detenţie distinct, localizat în blocul V. Condamnaţii erau repartizaţi în diverse blocuri, cu excepţia locurilor de detenţie a detaşamentului de condamnaţi muncitori, situate în blocul VIII. Trebuie, de asemenea, de remarcat că toţi condamnaţii la închisoare pe viaţă erau cazaţi în subsolul blocului II.

80. Dimpotrivă, în toate celelalte blocuri de detenţie, condiţiile de trai ale majorităţii deţinuţilor din penitenciar lăsau mult de dorit. În majoritatea celulelor, spaţiul locativ pentru un deţinut era mult sub norma minimă fixată, iar supraaglomerarea atinsese un nivel intolerabil. Astfel, de exemplu, în blocurile I şi II, până la 16 persoane erau cazate în celule de 24 m², 24 persoane trebuiau să convieţuiască într-o celulă de 32 m², iar 29 persoane trebuiau să împartă o celulă de 52 m². În secţia pentru minori din blocul III, 12 tineri erau plasaţi într-o celulă de 21 de m² şi 16 într-o celulă de 23 m². Suplimentar, delegaţia a mai observat că în celulele de 8-9 m² erau până la patru persoane.

În afară de aceasta, în aceste celule, accesul la lumina naturală era foarte limitat, iluminarea artificială era mediocră, iar aerul era poluat şi umed. Pentru deţinuţii aflaţi încă sub anchetă (adică mai mult de 700 de deţinuţi), situaţia era şi mai gravă, celulele lor fiind aproape private de accesul la lumina zilei din cauza jaluzelelor metalice exterioare groase ce acopereau ferestrele. În realitate, echiparea era redusă la elementar, limitându-se la paturi metalice sau la saltele suprapuse, extrem de rudimentare şi în stare proastă, la o masă şi la una sau două laviţe. Mai mult, în multe celule, paturile nu erau în număr suficient şi deţinuţii erau nevoiţi să le împartă sau să doarmă în schimburi. De asemenea, paturile erau în stare proastă; stocurile de saltele foarte modeste, cuverturile şi aşternuturile nu erau suficiente şi mulţi deţinuţi fără familie sau resurse dormeau chiar pe somieră.

Celulele erau echipate cu un colţ sanitar, un veritabil focar de infecţie. Veceul de tip asiatic, având în partea de sus un robinet, ce servea în acelaşi timp şi ca scurgere de apă şi ca sursă de apă pentru spălare. În plus, acest spaţiu era doar parţial despărţit de un perete lateral mai jos de un metru înălţime, ceea ce nu permitea păstrarea adecvată a intimităţii.

Starea întreţinerii şi a curăţeniei celulelor, în ansamblu, erau la fel de îngrijorătoare. Mai mult, multe celule erau infectate cu gândaci de bucătărie şi alte insecte, iar unii deţinuţi s-au plâns de prezenţa rozătoarelor.

Rezumând, condiţiile de viaţă şi de igienă ale marii majorităţi a deţinuţilor din penitenciar erau execrabile şi, mai ales, constituiau un risc major pentru sănătate.

81. Cele trei celule de tranzit din blocul III merită o atenţie deosebită. Situaţia în ceea ce priveşte spaţiul de trai în aceste celule era fără nici o îndoială cea mai proastă dintre toate cele inspectate. Până la 18 deţinuţi erau înghesuiţi în celule de 18 metri. Jumătate din suprafaţa acestora era ocupată de o platformă de lemn cu două nivele (fără saltele şi cuverturi), acoperind completamente fereastra. În plus, iluminarea artificială era mediocră, iar atmosfera înăduşitoare. Restul suprafeţei celulei era ocupat de bunurile deţinuţilor şi un veceu asiatic, deţinuţii neavând altă opţiune decât să se înghesuie pe cele două niveluri ale platformei. Câţiva deţinuţi erau cazaţi în aceste condiţii intolerabile de trei-patru luni.

82. În ceea ce priveşte posibilitatea deţinuţilor de a se spăla, ei aveau în principiu acces săptămânal la sălile de duş. Totuşi, numărul de duşuri era evident insuficient pentru populaţia masculină (23 de duşuri pentru aproximativ 1,400 deţinuţi, cu atât mai mult cu cât funcţionarea acestora era nesigură). În plus, deţinuţii care nu puteau să primească produse de igienă de primă necesitate de la apropiaţii lor erau totalmente privaţi de aceasta, din cauza lipsei de săpun şi de prosoape în închisoare.

83. Condiţiile materiale descrise mai sus erau agravate şi printr-un alt inconvenient considerabil. Deţinuţii suportau în permanenţă în timpul zilei o muzică tare şi repetitivă, difuzată prin difuzoarele din curte, de la 6 dimineaţa până la 10 seara. Această măsură avea drept scop ca diferitele categorii de deţinuţi să nu aibă contacte între ei. Numeroşi deţinuţi s-au plâns de această situaţie şi delegaţia însăşi a putut să constate efectele negative pe care aceasta o provoca. Astfel, în anumite celule era practic imposibil de a conversa.

98. Personalul serviciului sanitar al Penitenciarului nr. 3 era constituit din nouă medici angajaţi cu zi de muncă deplină, asistaţi de 7 felceri infirmieri şi un psiholog. Printre cei nouă medici se găseau: un medic responsabil de serviciul medical penitenciar, doi terapeuţi, doi pneumologi, un psihiatru, un dermatolog, un radiolog şi un dentist. Pe lângă consultarea ambulatorie, această echipă era responsabilă, de asemenea, de o infirmerie cu o capacitate de aproximativ 70 de paturi, în care se aflau în realitate circa 200 de bolnavi, majoritatea suferind de tuberculoză.

Numărul de medici poate fi cu greu considerat suficient. Cu toate acestea, nu este cazul felcerilor şi infirmierilor.”

Raportul Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante în urma vizitei efectuate în Republica Moldova între 10 şi 22 iunie 2001

„69. Instituţiile penitenciare vizitate erau grav afectate de conjunctura economică a ţării. Cifra limită a bugetului prevăzut pentru Departamentul Instituţiilor Penitenciare a fost fixată de legea bugetului pentru anul 2001 la 48,7 milioane lei (aproximativ 4.2 milioane Euro) sau 38,9% din finanţarea necesară pentru un an. În consecinţă, condamnaţii se aflau din toate punctele de vedere într-o mizerie totală. Astfel, suma prevăzută pentru alimentarea pentru o zi a unui deţinut constituie 2,16 lei sau doar 38,8% din norma stabilită de legislaţia în vigoare. Instituţiile penitenciare suportau, de asemenea, deconectări de lumină electrică, de apă, încălzire, fără să mai luăm în consideraţie şi lipsa posibilităţii de aprovizionare cu medicamentele necesare pentru tratamentul deţinuţilor bolnavi.

În scrisoarea din 5 noiembrie 2001, autorităţile moldoveneşti vorbesc despre eforturile depuse de la începutul lui 2001 de către Departamentul Instituţiilor Penitenciare pentru a obţine ajutoare umanitare de la organismele internaţionale şi de la persoanele fizice, în scopul rezolvării celor mai stringente probleme ale sistemului penitenciar (astfel s-au obţinut 2.3 milioane lei).

CPT recunoaşte eforturile lăudabile făcute de administraţia penitenciarelor moldoveneşti, care sunt demne de susţinere. Totuşi, Comitetul a reamintit de câteva ori că viaţa reclamă cerinţe fundamentale, care trebuie, în orice circumstanţe, chiar şi într-o conjunctură economică gravă, să fie asigurate de stat persoanelor aflate în grija sa. Nimic şi niciodată nu va dispensa statul de această responsabilitate.

În consecinţă, CPT face apel la autorităţile moldoveneşti, la cel mai înalt nivel politic, pentru ca acestea să purceadă imediat la luarea măsurilor necesare, pentru ca toate instituţiile penitenciare din Moldova să corespundă cerinţelor fundamentale de viaţă a deţinuţilor.

78. Descrierea Închisorii nr. 3 din Chişinău, făcută în paragraful 77 al raportului privitor la vizita din 1998, rămâne valabilă. După cum s-a menţionat mai sus, în această instituţie era o supraaglomerare severă: 1892 (îndeosebi arestaţi preventiv) – dintre care 127 femei şi 122 minori – pentru 1480 de locuri.

82. Din acest punct de vedere, vizita de inspecţie la Închisoarea nr. 3 din Chişinău a constatat evoluţiile pozitive, pe care CPT le salută. În special este binevenită demontarea jaluzelelor, care astupau ferestrele celulelor ce dau spre interiorul localului. De asemenea, era prevăzută înlocuirea jaluzelelor de la ferestrele celulelor ce dau în stradă printr-un alt dispozitiv, lăsând să pătrundă suficientă lumină naturală.

...Au fost efectuate reparaţii capitale la sistemul de încălzire, şi anume, instalarea unui nou cazan, instalaţiile centrale de duş ale închisorii au fost complet renovate (trei săli de duş funcţionau şi una se repara) cu contribuţia foştilor deţinuţi şi a familiilor deţinuţilor. Acest lucru permite în prezent de a le asigura bărbaţilor deţinuţi un duş cu apă caldă o dată la zece zile. Mai mult, în anumite blocuri, au fost finisate lucrările de refacere a sistemului electric şi de vopsire a coridoarelor. De asemenea, erau în curs de refacere şi câteva celule.

Cu toate acestea, condiţiile execrabile de viaţă şi igienă în interiorul celulelor din blocurile I, II şi III, inclusiv celulele de tranzit, descrise în paragrafele 80 şi 81 ale raportului precedent, nu s-au schimbat (cu excepţia accesului la lumina naturală). Mai mult chiar, supraaglomerarea acută în aceste încăperi depăşea orice limite. Câteva celule vizitate, care erau corespunzător echipate şi amenajate, demonstrau efortul deţinuţilor care au putut să-şi procure necesarul cu ajutorul familiilor lor.

87. Absenţa programelor de activităţi organizate era o caracteristică comună a instituţiilor vizitate. Aceasta se explica cu siguranţă, printr-o conjunctură economică şi suprapopulare, dar şi printr-o legislaţie restrictivă aplicată categoriilor de deţinuţi încarceraţi acolo. Rata populaţiei încarcerate care avea de lucru era infimă: la Bender şi Chişinău, aproximativ şaizeci şi douăzeci şi şapte la Cahul. Majoritatea acestora erau parte a forţei de muncă folosită pentru îndeplinirea diverselor necesităţi ale închisorilor. Alte forme de activităţi erau aproape inexistente. Este de menţionat totuşi că în Închisoarea nr. 3 au fost întreprinse eforturi ca rezultat al recomandărilor CPT. Astfel, terenurile de plimbare au fost amenajate cu un modest echipament sportiv. În acest domeniu, iniţiativele direcţiei privind dotarea pe cât e posibil a celor 2 săli de sport merită, în mod special, să fie susţinute. În plus, a fost ameliorat regimul de detenţie a minorilor: a fost deschisă o sală video şi inaugurate câteva tipuri de activităţi, cum ar fi muzică, cântat, discuţii/dezbateri în grupuri. Totuşi, aceste încercări incipiente de a corespunde necesităţilor persoanelor tinere rămân un exemplu izolat. În celelalte instituţii, aceştia erau abandonaţi în voia sorţii.

92. Următoarea vizită la Închisoarea nr. 3 a evidenţiat că comparativ cu 1998 (a se vedea paragrafului 98 al raportului) situaţia cu privire la personalul pentru îngrijirea sănătăţii s-a deteriorat. Astfel, numărul infirmierelor a scăzut (de la unsprezece la opt), în plus, două din aceste posturi erau vacante. Numărul medicilor şi al felcerilor a rămas acelaşi, respectiv de 9,5 şi 7, însă postul de medic-şef era vacant. O astfel de echipă nu este suficientă pentru a satisface nevoile a aproximativ 2000 de deţinuţi, un număr important din care se aflau în infirmerie (149), în special, în ceea ce priveşte personalul de îngrijire (felceri şi infirmieri). De aceea, nu ar putea să surprindă numărul plângerilor, în ceea ce priveşte accesul la personalul medical şi îngrijirile medicale.

95. Aşa precum a fost indicat în remarcile precedente, aprovizionarea cu medicamentele necesare era problematică în instituţiile vizitate. Deţinuţii depindeau, în cea mai mare parte, de familiile lor sau de organizaţiile non-guvernamentale (ex. Farmaciştii fără Frontiere, în Închisoarea nr. 3) pentru a obţine medicamentele necesare...

98. Din punctul de vedere al confidenţialităţii medicale, în nici una din instituţii examinările medicale şi consultaţiile nu aveau loc în condiţii corespunzătoare. De regulă, totul avea loc în cartierele de detenţie, la uşa celulelor (prin fereastra de intrare), în prezenţa gardienilor. În cazul apariţiei necesităţii îngrijirii în sala de consultaţii, gardienii erau, de asemenea, prezenţi. Situaţia din aşa-numita sală „de proceduri” a infirmeriei din Închisoarea nr. 3 era în mod deosebit umilitoare. Tratamentele erau administrate printr-o grilă închisă (având o deschizătură de 37 cm²). Pacienţii se aflau în faţa grilei, în prezenţa şi văzul altor deţinuţi şi al personalului, prezentând acea parte a corpului care se cerea, fie că este vorba de un antebraţ, fie de fese.

99. În afară de aceasta, accesul la un medic/felcer merită să fie revăzut. Delegaţia a observat că în timpul turelor zilnice, felcerii aveau doar un contact minim cu deţinuţii, aflându-se tot timpul în prezenţa gardienilor. S-a dovedit a fi foarte dificil de a transmite cererile de consultaţii care, de altfel, treceau prin mâinile gardienilor. În adresa Comitetului au parvenit numeroase plângeri, prin care deţinuţii susţineau că le trebuia prea mult timp pentru a avea acces la îngrijirea medicală şi cu privire la barierele create de gardieni. CPT recomandă remedierea acestei situaţii.

100. Dacă vorbim despre tuberculoză, mai mulţi indici tind să demonstreze că situaţia, care în 1998 deja trezea nelinişte, se agravează. Spre exemplu, în Închisoarea nr. 3 s-a înregistrat o creştere constantă a numărului de cazuri considerate active (în ianuarie 2000, au fost depistate 54 de cazuri, iar în iunie 2001 - 121). Mai mult, în baza informaţiilor statistice furnizate, de tuberculoză mor circa 42 % din deţinuţii instituţiilor penitenciare.

121. Referitor la condiţiile de desfăşurare a vizitelor, CPT notează ameliorările din Închisoarea nr. 3 (refacerea camerelor pentru discuţii, pentru vizitele de scurtă durată şi amenajarea camerelor pentru vizitele de lungă durată ale condamnaţilor). Totuşi, spaţiile pentru vizite rămân încă insuficiente, având în vedere capacitatea instituţiei. ... CPT invită autorităţile moldoveneşti să dezvolte, pe cât de repede posibil, infrastructurile destinate vizitelor în instituţiile vizitate.”

2. Dreptul intern relevant

Constituţia Republicii Moldova

Articolul 30

„(1) Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.”

Acest principiu a fost restrâns în ceea ce priveşte deţinuţii. Prevederi specifice cu privire la secretul corespondenţei deţinuţilor au fost stabilite în Codul de executare a sancţiunilor de drept penal.

Codul de executare a sancţiunilor de drept penal

Articolul 14

„(1) Condamnatul beneficiază de drepturi stabilite de legislaţia de executare a sancţiunilor de drept penal în funcţie de tipul pedepsei şi de restricţia drepturilor impuse condamnatului prin sentinţă a instanţei judecătoreşti.

(2) Condamnatul are dreptul:

(c) să dea explicaţii şi să poarte corespondenţă, să adreseze propuneri, cereri şi reclamaţii în limba maternă, iar în caz de necesitate să se folosească de serviciile unui traducător.”

Articolul 73

„(1) Condamnatul are dreptul să primească şi să expedieze scrisori şi telegrame într-un număr nelimitat.

(2) Corespondenţa condamnaţilor, expediată sau primită ... este supusă controlului sau cenzurii. Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei persoane aflate într-un loc de detenţiune nu va fi controlată de administraţia penitenciarului şi va fi trimisă adresantului în decurs de 24 de ore (modificat prin Legea nr. 18-XIV din 14 mai 1998).

(4) Propunerile, cererile şi reclamaţiile adresate organelor de drept ierarhic superioare se expediază destinatarului în cel mult 3 zile.”

Legea nr. 1226-XIII cu privire la arestarea preventivă

Articolul 16. Drepturile preveniţilor

„(1) Preveniţii au dreptul:

d) la întrevederi cu apărătorul, precum şi cu rudele şi alte persoane;

f) să poarte corespondenţă cu rudele şi cu alte persoane, să expedieze plîngeri, cereri şi scrisori autorităţilor publice şi persoanelor cu funcţii de răspundere, în modul prevăzut la art.18;”

Articolul 17. Dreptul la securitatea personală

„În cazul apariţiei vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte. În cazul acesta, persoana cu funcţii de răspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos.”

Articolul 18. Corespondenţa. Adresarea plîngerilor, cererilor şi scrisorilor

„(1) Preveniţii pot coresponda cu rude şi cu alte persoane în baza autorizaţiei scrise a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza. Scrisorile scrise sau primite de preveniţi sînt expediate destinatarilor sau sînt înmînate preveniţilor de către administraţia locului de arest preventiv în cel mult 3 zile după depunerea sau primirea lor.”

Prin Legea nr. 206-XV din 29.05.2003, care a intrat în vigoare la 18 iulie 2003, la sfârşitul primei propoziţii au fost adăugate următoarele:

„care pot limita motivat această corespondenţă în interesul desfăşurării urmăririi penale sau a judecării cauzei, precum şi al securităţii şi al menţinerii bunei ordini în locul de detenţie.”

Prin aceeaşi lege, cuvintele „în cel mult 3 zile” au fost înlocuite cu „în cel mult 24 de ore”.

Articolul 19

„(1) Administraţia locului de arest preventiv acordă preveniţilor întrevederi cu rude sau alte persoane cu autorizaţia scrisă a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza. De regulă, se acordă o întrevedere pe lună. Durata întrevederii poate fi de la o oră pînă la două ore.”

Articolul 38

„(1) Supravegherea respectării legalităţii în locurile de arest preventiv este exercitată de Procurorul General şi de procurorii subordonaţi acestuia, în conformitate cu Legea cu privire la Procuratură.

(2) Ordonanţele şi dispoziţiile procurorilor privind respectarea ordinii şi condiţiilor deţinerii preveniţilor, stabilite de legislaţie, sînt executorii pentru administraţia locurilor de arest preventiv.”

Vechiul Cod de procedură penală în vigoare între 24 martie 1961 şi 12 iunie 2003

Articolul 6

„Nimeni nu poate fi lipsit de libertate decît în condiţiile legii şi cu respectarea procedurii prevăzute de prezentul cod în cazurile:

1) dacă persoana este deţinută legal în baza sentinţei instanţei de judecată competente;

2) dacă persoana a fost arestată legal pentru neexecutarea unei hotărîri pronunţate, conform legii, de către instanţa de judecată;

3) dacă persoana a fost reţinută legal sau arestată legal pentru a fi adusă în faţa instanţei de judecată competente atunci cînd există motive întemeiate de a se bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există temei de a se crede că este necesar de a o împiedica să săvîrşească o infracţiune ori să fugă după săvîrşirea acesteia.

...

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri contrar dispoziţiilor prezentului articol are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii.”

Codul de procedură civilă

Articolul 7

„(1) Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim....”

Legea nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti

Articolul 1

„(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:

a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;

b) efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;

c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă corecţională, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;

d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;

e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.

(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi din instanţele judecătoreşti.”

Articolul 4

„Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:

a) pronunţării sentinţei de achitare;

b) clasării dosarului penal, date fiind absenţa faptului infracţiunii, a elementelor infracţiunii în acţiunile săvîrşite sau a probelor doveditoare că persoana fizică a participat la comiterea unei infracţiuni;

c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ sau a muncii corecţionale în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;

d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ...”

Guvernul a trimis Curţii o copie a unei scrisori din 14 mai 2004 adresată Ministerului Justiţiei de către preşedintele Judecătoriei Tighina în care se menţiona că Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova a iniţiat o acţiune civilă împotriva Ministerului Justiţiei, pretinzând încălcarea dreptului de a nu fi deţinut în condiţii inumane şi degradante şi solicitând compensaţii. Acţiunea nu a fost examinată, fiind transmisă Curţii Supreme de Justiţie pentru stabilirea instanţei competente să o examineze.

Guvernul, de asemenea, a trimis Curţii o copie a unei scrisori din 27 februarie 2004 în care procuratura informa directorul Izolatorului Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiţiei că, în urma unui control de rutină, s-a descoperit că cinci deţinuţi străini erau deţinuţi într-o celulă destinată pentru patru deţinuţi. În răspunsul din 12 martie 2004, directorul izolatorului a scris procuraturii că deţinuţii străini au fost mutaţi într-o celulă mai mare. De asemenea, el a informat procuratura că, în acel moment, în izolator erau deţinuţi 1,500 de deţinuţi, pe când capacitatea acestuia era de 1,480 locuri.

Într-o scrisoare din 17 mai 2004, vicepreşedintele Judecătoriei Buiucani a informat Agentul Guvernamental despre cauza lui T.S. care a primit compensaţii în baza Legii 1545.

PRETENŢII

1. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de condiţiile de detenţie.

2. De asemenea, el pretinde, în temeiul articolului 8, ingerinţa din partea administraţiei închisorii în corespondenţa sa. În special, el pretinde cenzurarea corespondenţei sale cu avocatul său, cu procuratura, cu Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chişinău şi cu Curtea. De asemenea, el pretinde că corespondenţa mamei sale nu a ajuns la el.

3. În continuare, el pretinde că dreptul său la respectarea vieţii de familie a fost încălcat din cauză că lui nu i s-a permis să fie vizitat de soţia şi fiica sa.

4. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolele 3 şi 8, că legislaţia Republicii Moldova nu prevede recursuri efective.

5. De asemenea, reclamantul se plânge în temeiul articolelor 1, 14 şi 18 ale Convenţiei.

ÎN DREPT

A. Obiecţiile Guvernului

Guvernul declară că reclamantul nu a epuizat căile de recurs disponibile lui în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, aşa cum o cere articolul 35 § 1 al Convenţiei. În special, el declară că reclamantul ar fi putut, dar nu a folosit prevederile articolului 6 al vechiului Cod de procedură penală, ale articolului 7 al Codului de procedură civilă şi ale articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea mai sus) în ceea ce priveşte pretenţiile sale în temeiul articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. De asemenea, el ar fi putut, dar nu a folosit prevederile articolului 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea mai sus) în ceea ce priveşte pretenţiile sale în temeiul articolului 3 al Convenţiei referitoare la fumul de ţigară.

1. Principii generale

Curtea aminteşte că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a oferi Statelor Contractante posibilitatea de a preveni sau corecta violările de care ele sunt acuzate înainte ca aceste acuzaţii să fie prezentate Curţii. Prin urmare, statele nu vor răspunde pentru faptele lor în faţa unei autorităţi internaţionale înainte ca ele să fi avut posibilitatea de a soluţiona chestiunile prin intermediul propriilor lor sisteme de drept (a se vedea, spre exemplu, Remli v. France, hotărâre din 23 aprilie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, p. 571, § 33, şi Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V).

În conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei, reclamantul, în mod normal, ar fi trebuit să folosească remediile care sunt accesibile şi suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce priveşte încălcările pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1210, § 66).

Mai mult, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte epuizarea căilor de recurs interne, sarcina probaţiunii îi aparţine Guvernului, care trebuie să convingă Curtea că recursul a fost unul efectiv, disponibil în teorie şi în practică în perioada relevantă, adică că el a fost accesibil, capabil de a aduce o redresare în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului şi a oferit posibilităţi rezonabile de succes. Odată ce această sarcină de probaţiune este îndeplinită, reclamantul trebuie să arate că remediul invocat de Guvern a fost, de fapt, epuizat, sau că, în contextul circumstanţelor specifice ale cauzei, acesta a fost din anumite motive inadecvat şi ineficient sau că au existat circumstanţe speciale care l-au absolvit de această cerinţă (a se vedea, spre exemplu, Akdivar and Others, hotărâre citată mai sus, p. 1211, § 68, şi Selmouni v. France, citată mai sus, § 76).  

2. Aplicarea acestor principii în această cauză

(a)Pretenţiile cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului, corespondenţa cu mama sa şi întrevederile cu soţia şi fiica sa

(i) Articolul 6 al vechiului Cod de procedură penală, articolul 7 al Codului de procedură civilă şi Convenţia

Guvernul declară că reclamantul a putut să se adreseze unei instanţe judecătoreşti în temeiul articolului 6 al vechiului Cod de procedură penală şi articolului 7 al Codului de procedură civilă. În orice caz, dacă legislaţia naţională nu a prevăzut o redresare, reclamantul era în drept să invoce direct prevederile Convenţiei. În sprijinul declaraţiilor sale, Guvernul a prezentat o copie a unei scrisori adresate Ministerului Justiţiei de către preşedintele Judecătoriei Tighina (a se vedea „Dreptul intern pertinent”).

Reclamantul declară că remediile invocate de Guvern nu au fost efective. Condiţiile proaste de detenţie în închisorile din Republica Moldova se datorează lipsei finanţării publice suficiente şi deficienţei politicii de stat în acest domeniu. El declară că pentru îmbunătăţirea condiţiilor închisoarea are nevoie de bani pentru reparaţii structurale, hrană adecvată şi aprovizionare continuă cu electricitate şi apă. Statul trebuie, de asemenea, să implementeze o politică penală adecvată pentru a reduce numărul deţinuţilor. Orice acţiune în instanţa de judecată ar fi inutilă, deoarece nicio instanţă nu are competenţa de a obliga Parlamentul să aloce mai mulţi bani închisorilor sau să elaboreze o nouă politică penală. Prin urmare, posibilitatea ipotetică de a se adresa instanţelor de judecată s-ar dovedi totalmente inefectivă.

Curtea notează că articolul 6 al vechiului Cod de procedură penală garanta dreptul la libertate în termeni oarecum similari celor din articolul 5 al Convenţiei. Totuşi, în această cauză, reclamantul nu se plânge de încălcarea dreptului său la libertate. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că în temeiul acestui articol o persoană ar putea cere îmbunătăţirea condiţiilor sale de detenţie sau încetarea unei ingerinţe în drepturile sale garantate de articolul 8.

În ceea ce priveşte articolul 7 al Codului de procedură civilă, se notează că el instituie un principiu general conform căruia instanţele sunt obligate să examineze cererile prezentate lor. Guvernul sugerează că reclamantul ar fi putut depune o cerere în instanţele de judecată naţionale, bazându-se direct pe prevederile Convenţiei. Curtea notează că reclamantul a depus o cerere bazată direct pe prevederile Convenţiei; în cererea sa adresată Judecătoriei Rîşcani din 1 septembrie 2003, reclamantul s-a bazat, în mod expres, pe articolul 8 al Convenţiei. Totuşi, cererea sa a fost respinsă fără a fi examinată (a se vedea mai sus). Prin urmare, acest remediu s-a dovedit a fi inefectiv.

(ii) articolul 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă 

Guvernul declară că reclamantul ar fi putut, de asemenea, să adreseze o plângere unui procuror în temeiul articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă. În sprijinul acestei declaraţii, Guvernul face referire la un caz în care, ca rezultat al iniţiativei procuraturii, cinci deţinuţi străini din Închisoarea nr. 3 au fost mutaţi într-o celulă mai mare (a se vedea „Dreptul intern pertinent”). Guvernul, de asemenea, face referire la cauza lui T.S. (a se vedea „Dreptul intern pertinent”).

Reclamantul declară că acest remediu nu a fost efectiv din motivele invocate de el cu referire la articolul 6 al vechiului Cod de procedură penală şi articolul 7 al Codului de procedură civilă. El susţine că cauza lui T.S. este diferită de cauza sa, deoarece T.S. nu a cerut îmbunătăţirea condiţiilor sale de detenţie, în timp ce reclamantul continua să se afle în detenţie, însă a cerut compensaţii pentru detenţie ilegală, după ce a fost eliberat.

Referitor la pretenţiile reclamantului cu privire la condiţiile de detenţie, Curtea notează că, într-o scrisoare adresată Procuraturii Generale la 25 august 2003, care conţinea în mare parte pretenţii în temeiul articolului 8 al Convenţiei, reclamantul s-a plâns, de asemenea, de pretinsa încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 3 al Convenţiei (a se vedea „În fapt”); totuşi, procuratura nu a reacţionat în niciun fel în răspuns la acele pretenţii. În acelaşi timp, referitor la scrisoarea adresată de procuratură directorului închisorii cu privire la deţinuţii străini, se pare că scrisoarea nu a fost o reacţie la o plângere depusă de deţinuţii în cauză, dar mai degrabă procuratura a scris-o din proprie iniţiativă. Mai mult, din răspunsul dat de către directorul închisorii, se pare că închisoarea era supraaglomerată atât înainte ca problema deţinuţilor străini să fie soluţionată, cât şi ulterior. Curtea notează că astfel de probleme ca supraaglomerarea (recunoscută de directorul închisorii în scrisoarea sa adresată procurorului) şi insuficienţa hrănii (recunoscută în observaţiile Guvernului) au fost, aparent, de natură structurală şi nu se refereau doar la situaţia personală a reclamantului. Guvernul nu a demonstrat că procurorul ar fi putut redresa situaţia reclamantului, date fiind dificultăţile economice recunoscute din închisorile din Republica Moldova. Mai mult, chiar admiţând faptul că procurorul ar fi putut redresa situaţia reclamantului, nu rezultă nici din declaraţiile Guvernului, nici din legislaţia naţională că el ar fi avut competenţa de a oferi reclamantului o compensaţie financiară adecvată pentru prejudiciul moral.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 8, Curtea notează că, la 30 iunie 2003, reclamantul şi colegii săi de celulă s-au plâns procuraturii de politica închisorii de a cenzura corespondenţa lor, de refuzul dreptului de a fi vizitaţi de rude şi alte persoane, precum şi de refuzul dreptului de a avea convorbiri telefonice. Deoarece procuratura a respins plângerile lor, reclamantul şi deţinuţii din celula sa au contestat refuzul în instanţa de judecată. În decizia sa din 23 octombrie 2003, instanţa a hotărât inter alia că deţinuţii nu puteau prezenta astfel de pretenţii generale procurorului şi că ei puteau să se plângă doar de probleme specifice. Curtea de Apel a respins recursul reclamantului fără a da o apreciere motivelor invocate.

Referitor la cauza lui T.S. invocată de Guvern, Curtea notează că lui T.S. i-au fost acordate compensaţii în baza Legii nr. 1545, şi nu în baza articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă. Curtea, de asemenea, notează că, conform articolului 4 al Legii nr. 1545, legea este aplicabilă doar persoanelor care au fost achitate sau faţă de care urmărirea penală a fost încetată (a se vedea „Dreptul intern pertinent”), ceea ce nu este cazul reclamantului.

Prin urmare, Curtea nu consideră că recursul în temeiul articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă a fost efectiv.

(iii)Articolul 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă

În conformitate cu articolul 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă, reclamantul ar fi putut, dar nu a folosit dreptul, să depună o cerere scrisă de a fi mutat într-o celulă cu nefumători. Guvernul susţine că au existat cazuri când, ca urmare a unor astfel de cereri, deţinuţii au fost mutaţi în alte celule.

Curtea notează că articolul 17 se referă la dreptul deţinuţilor la siguranţa personală. Nici din textul legii, nici din jurisprudenţa naţională nu rezultă, în mod clar, că dreptul persoanei la siguranţa personală include dreptul de a nu inhala fum de ţigară. Totuşi, Curtea este gata să presupună că în conformitate cu acest articol, reclamantul ar fi putut cere să fie transferat într-o celulă cu nefumători. Guvernul a admis în observaţiile sale că administraţia închisorii ştia despre boala reclamantului. Gravitatea stării sănătăţii reclamantului a fost, mai târziu, din nou adusă la cunoştinţa administraţiei închisorii prin cererile reclamantului de asistenţă medicală, cu cel puţin două ocazii recunoscute şi de Guvern (a se vedea mai sus); totuşi, administraţia închisorii a ales să plaseze reclamantul într-o celulă generală cu fumători şi să-l menţină acolo chiar şi după adresarea cererilor sale de asistenţă medicală. Văzând că administraţia închisorii ştia despre boala sa, dar nu a întreprins nicio acţiune, este de înţeles că reclamantul şi-ar fi format opinia că el nu putea spera să obţină satisfacţie prin depunerea unei cereri formale (a se vedea, mutatis mutandis Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI, § 56).

Mai mult, în timp ce Guvernul a declarat că au existat cazuri când deţinuţii au fost transferaţi în alte celule în circumstanţe similare, el nu a prezentat niciun exemplu specific de astfel de cauze şi nu a dovedit că existau celule cu nefumători în închisoare.

Prin urmare, Curtea consideră că recursul în temeiul articolului 17 nu a fost efectiv.   

(b)Pretenţiile cu privire la ingerinţa în corespondenţa reclamantului cu avocatul său, cu procuratura, cu Biroul de Informare al Consiliului Europei şi cu Curtea

Deoarece aceste pretenţii sunt inadmisibile, ca fiind vădit nefondate (a se vedea mai jos), Curtea nu consideră necesar de a formula o concluzie cu privire la chestiunea dacă recursurile interne au fost sau nu epuizate de reclamant.

(c)Omisiunea reclamantului de a contesta mandatul de arest

De asemenea, Guvernul declară că reclamantul ar fi putut, însă nu s-a folosit de dreptul de a contesta mandatul de arest.

Curtea notează că reclamantul nu se plânge de dreptul său la libertate. Pretenţiile sale se referă la condiţiile de detenţie, libertatea de corespondenţă şi dreptul de a avea întrevederi cu familia sa.

3. Concluzie

În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.

B. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei

Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de condiţiile sale de detenţie în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiţiei între 18 octombrie 2002 şi 15 noiembrie 2002, precum şi 4 aprilie 2003 şi 13 decembrie 2003.

Articolul 3 prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Reclamantul susţine că, având în vedere supraaglomerarea, condiţiile sanitare, ventilarea şi încălzirea, posibilităţile pentru recreare, îngrijirea sănătăţii şi calitatea hranei servite, condiţiile de detenţie în izolatorul anchetei preliminare au constituit tratament inuman şi degradant atât pe parcursul primei perioade de detenţie, cât şi pe parcursul celei de-a doua perioade de detenţie.

În sprijinul declaraţiilor sale, reclamantul a trimis Curţii fotografii aparent făcute în celula numărul 16, în care el a fost deţinut între lunile aprilie şi noiembrie 2003.

Guvernul susţine că reclamantul nu putea avea un aparat de fotografiat în închisoare, deoarece deţinuţilor le este interzis să aibă aparate de fotografiat. Mai mult, Guvernul susţine că fotografiile nu pot fi considerate de Curte drept probe, deoarece în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 nu există locuri care să arate ca cele din fotografii.

În lumina poziţiei sale cu privire la fapte, Guvernul consideră că condiţiile de detenţie atât pe parcursul primei perioade de detenţie, cât şi pe parcursul celei de-a doua perioade de detenţie, nu au constituit tratament inuman şi degradant.

În sprijinul declaraţiilor sale, Guvernul a trimis Curţii o înregistrare video de douăsprezece minute filmată la o dată nespecificată.

În comentariile sale, reclamantul obiectează că nu există nicio dată indicată pe înregistrarea video a Guvernului, iar imaginile celulei numărul 16 în înregistrarea video au fost filmate astfel, încât să împiedice privitorul să observe asemănări cu imaginile din fotografiile trimise de el.

În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept şi de fapt, care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

C.Pretinsa violare a articolului 8 al Convenţiei referitoare la cenzurarea corespondenţei reclamantului

Reclamantul pretinde că administraţia închisorii i-a cenzurat corespondenţa cu avocatul său, cu procuratura şi cu Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chişinău. De asemenea, el declară că la 13, 14 şi 15 decembrie 2003, în timp ce era transferat într-o altă închisoare, administraţia închisorii a percheziţionat toate bunurile sale personale, iar pe parcursul percheziţiei ea a examinat şi cenzurat corespondenţa sa cu Curtea. De asemenea, el declară că administraţia închisorii a interceptat corespondenţa cu mama sa. În sfârşit, reclamantul pretinde că el nu a putut avea întrevederi cu soţia şi fiica sa.

Articolul 8 al Convenţiei prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea ... corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

1.Corespondenţa cu avocatul său, cu procuratura, cu Biroul de Informare al Consiliului Europei şi cu Curtea

Guvernul declară că scrisorile de la procuratură şi de la avocatul reclamantului nu au fost adresate doar reclamantului, dar şi directorului închisorii.

Referitor la plicul primit de la Biroul de Informare al Consiliului Europei, Guvernul declară că nu era scris pe plic că expeditorul era Biroul de Informare al Consiliului Europei. Mai mult, plicul a ajuns la închisoare într-o stare rea, iar colaboratorul închisorii a scris o notă pe el cu privire la acest lucru.

În ceea ce priveşte examinarea corespondenţei cu Curtea, Guvernul admite că bunurile reclamantului au fost percheziţionate pe parcursul transferului său într-o altă închisoare; totuşi, el neagă că orice corespondenţă cu instituţiile naţionale sau internaţionale de protecţie a drepturilor omului a fost cenzurată. Percheziţiile bunurilor deţinuţilor constituie o măsură prevăzută de Codul de executare a sancţiunilor de drept penal şi au scopul de a împiedica contrabanda cu obiecte şi substanţe interzise în locurile de detenţie.

Reclamantul declară că percheziţiile şi examinarea corespondenţei reclamantului cu Curtea nu pot fi considerate necesare într-o societate democratică.

Curtea notează că, în timp ce este adevărat că scrisorile de la avocatul reclamantului şi de la procuratură aveau ştampila închisorii aplicată pe ele, acele scrisori erau adresate şi directorului închisorii. Prin urmare, administraţia închisorii era în drept să le deschidă. În consecinţă, această parte a cererii este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

În ceea ce priveşte scrisoarea trimisă reclamantului de Biroul de Informare al Consiliului Europei, Curtea notează că ştampila închisorii a fost aplicată pe plicul ei, nu pe conţinutul ei. Prin urmare, nu există indicii că plicul a fost deschis de către administraţia închisorii. Rezultă că această parte a pretenţiei este, de asemenea, vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

În ceea ce priveşte pretinsa examinare a corespondenţei reclamantului cu Curtea pe parcursul percheziţiilor din 13, 14 şi 15 decembrie 2003, Curtea reaminteşte că ea a statuat anterior că protecţia „corespondenţei” prevăzută de articolul 8 al Convenţiei nu poate fi invocată dacă documentele la care se face referire au ajuns deja la destinatar şi ele nu mai constituie „corespondenţă” în sensul tehnic al acestui termen (a se vedea L. v. Finland, nr. 25651/94, dec. 8 iunie 1999). Faptul că alte persoane decât destinatarul au luat cunoştinţă despre scrisori nu constituie, în mod necesar, o ingerinţă în dreptul reclamantului la corespondenţă, cu atât mai mult, cu cât nu există niciun indiciu şi nicio probă că corespondenţa cu Curtea a fost citită de administraţia închisorii pe parcursul acelor percheziţii. Rezultă că această parte a pretenţiei este, de asemenea, vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

2. Corespondenţa cu mama sa 

În ceea ce priveşte corespondenţa cu mama reclamantului, Guvernul declară că, în conformitate cu articolul 18 al Legii cu privire la arestarea preventivă, un deţinut preventiv poate coresponda cu rudele sale şi cu alte persoane numai în baza autorizaţiei scrise a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza sa. Persoana sau organul respectiv pot limita justificat corespondenţa deţinutului în interesul justiţiei sau în interesul securităţii şi al menţinerii ordinii în locul de detenţie. Scrisorile persoanei arestate preventiv sunt controlate de către administraţia închisorii.

Reclamantul nu avea autorizaţie de a coresponda sau de a avea convorbiri telefonice cu rudele sale sau cu alte persoane din cauza caracterului social periculos al acţiunilor sale şi în interesele justiţiei.

În cazurile când o persoană arestată preventiv primeşte scrisori de la rudele sale sau de la alte persoane şi acele persoane nu au autorizaţia necesară, scrisorile sunt returnate expeditorului. Acest lucru s-a întâmplat în cazul scrisorii trimise reclamantului de către mama sa.

Reclamantul declară că administraţia închisorii nu l-a informat nici pe el şi nici pe mama sa despre necesitatea de a depune o cerere pentru a obţine autorizaţia de a coresponda. Mai mult, în această cauză, interzicerea corespondenţei sale cu mama sa nu a fost necesară într-o societate democratică.

Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept şi de fapt care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

3. Întrevederile cu soţia şi fiica sa

Guvernul declară că reclamantul a avut trei întrevederi cu mama sa. El nu neagă învinuirea reclamantului potrivit căreia el nu a putut avea întrevederi cu soţia şi fiica sa.

Reclamantul nu a comentat declaraţiile Guvernului.

Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept şi de fapt care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

D. Pretinsa violare a articolului 13 al Convenţiei

Reclamantul susţine că el nu a avut un recurs efectiv în faţa autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte violările articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei şi pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ....”

Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept şi de fapt care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

E. Pretinsa violare a articolelor 1, 14 şi 18 ale Convenţiei

În lumina tuturor materialelor aflate în posesia sa şi în măsura în care pretenţiile ţin de competenţa sa, Curtea constată că acestea nu indică existenţa unei aparenţe de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului cu privire la condiţiile sale de detenţie;

Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului cu privire la dreptul său la corespondenţă cu mama sa;

Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului cu privire la dreptul său de a avea întrevederi cu soţia şi fiica sa;

Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenţia reclamantului în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolele 3 şi 8;

Declară inadmisibil restul cererii.

Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

 

Full & Egal Universal Law Academy