©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Vasile-Sorin OZON şi Ştefan CANDEA împotriva României
Cererea nr. 38504/04
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 15 aprilie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 4 octombrie 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate în replică de reclamanţi,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamanţii, domnul Vasile-Sorin Ozon şi domnul Ștefan Candea, sunt resortisanţi români, s-au născut în 1969 şi, respectiv, 1979 şi locuiesc în Timișoara şi, respectiv, în Bucureşti. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul D. Costea, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează:
1. Conţinutul articolelor
3. Reclamanţii, amândoi jurnalişti de investigaţie, au scris o serie de articole privind activităţile din România ale unor persoane care ar aparţine mafiei italiene. Articolele au fost editate de compania E. şi aveau titlul „Mafia italiană – legături la vârf în România”.
4. Articolele făceau referire în special la P.B., despre care se credea că are legături cu mafia italiană şi lumea politică din România. Un membru al Parlamentului, C.N., a fost citat printre personalităţile româneşti menţionate ca având legături cu P.B.
5. Unul din articole a fost publicat la 30 ianuarie 2002 în ziarul naţional Evenimentul zilei. Acesta a fost semnat de reclamanţi şi redactat după cum urmează:
„S-a tot vorbit despre faptul că la noi în ţară activează grupuri mafiote internaţionale, dar până acum nici una nu a fost dovedită de către autorităţi. Evenimentul zilei dezvăluie, pentru prima dată, legături la nivel înalt între o organizaţie criminală italiană şi România, legături demne de scenariul unui film despre mafioţi. Avem, pe de o parte, organizaţia mafiotă Cosa Nostra, iar pe de altă parte politicieni şi funcţionari publici români. Între ele stă un personaj misterios P.B. Acesta este asociat cu persoane cu o poziţie solidă în Cosa Nostra, iar la noi în ţară are relaţii la cel mai înalt nivel ...
Investigaţiile poliţiei italiene şi române, precum şi cercetările noastre, au scos la iveală faptul că, în periplurile sale dâmboviţene, P.B. a cunoscut mai multe persoane, foşti şi actuali demnitari, funcţionari şi oameni de afaceri. ... C.N., fost director de exporturi la R.B. înainte de ‘90 şi fost director al Protocolului de Stat Predeal şi B.T.T., în prezent deputat ... şi priceput om de afaceri, deţine patru firme şi este acţionar în alte două ...
Am vorbit, pe rând, cu o parte din cei despre care am aflat ca au avut legături cu Paul Brener, întrebându-i despre vizitele în Italia şi despre relaţiile lor cu P.B. ...
C.N.: Nu l-am văzut pe dl B. [P.B.] de prin 1995-1996, când a fost pe la mine. ştiu că a avut loc o discuţie pentru a pleca în Italia, dar eu n-am fost. Trebuia să mergem la nu ştiu ce fabrică, dar eu nu am fost. Nu am avut nici un fel de afaceri cu M.B. am avut doar nişte discuţii cu el. L-am cunoscut în Braşov, prin directorul „Gazetei de Transilvania”, H. Era în relaţii bune cu braşovenii în general, cu M. si cu P. Ei trebuie să ştie mai bine ca mine. Eu l-am văzut o dată sau de două ori la Brasov şi o data la Bucureşti. El era în relaţii cu mulţi oameni de afaceri din Braşov. Relaţii mai strânse ştiu ca avea cu H., care a fost şi acţionar la banca A. B. avea legături bune cu gruparea care a investit la Banca A.
P.B.: „Cu deputatul C.N. nu am prea avut relaţii.”
6. Articolul în cauză era însoţit de o diagramă care prezenta organizarea şi funcţionarea mafiei siciliene. Numele P.B. se afla în mijloc, înconjurat de numele celor despre care se pretindea că au legături cu el. Numele C.N. apărea în margine.
7. La 13 februarie 2002, un alt articol cu titlul „Deputat cu afaceri de 16 miliarde” a fost publicat în acelaşi ziar.
A fost semnat cu iniţialele „C.O. & S.C.” şi avea subtitlul „C.N., un deputat bogat”. Era formulat astfel:
„C.N., unul dintre cei care l-au cunoscut pe P.B., asociat cu mafioţii din Cosa Nostra, are o viaţă prosperă. Azi se împlinesc exact două săptămâni de când Evenimentul zilei a scris, zi de zi, despre cum a pătruns Mafia italiană în România şi legăturile acesteia la cel mai înalt nivel. În afară de faptul că poliţia română ... a luat la puricat câteva firme, fără să anunţe deocamdată nici un rezultat, nimeni nu a mişcat vreun deget pentru a face lumină în acest scandal. Pentru români este probabil mai puţin interesant ce anume face Cosa Nostra în Italia. Însă ce fac membrii acestei organizaţii criminale în România şi cu cine intră ei în contact este cu adevărat un fapt de interes major. De aceea ... este necesar să ştim care au fost relaţiile lui P.B. cu importanţi oameni din România.
Evenimentul zilei a arătat că B. [P.B.], omul bănuit că ar fi ajutat membri ai Cosa Nostra să spele bani murdari în România, avea legături cu personaje din România, cel mai important fiind ... G.F. Pe lista lui P.B. mai apăreau însă şi alte persoane importante, asupra cărora ne simţim nevoiţi să revenim. Este vorba despre R.M. ..., C.N. ..., H.F. şi C.C. .... Mai târziu vom dezvălui două dintre persoanele de la cel înalt nivel care îl cunosc pe P.B. Acestea se află în poziţii importante, iar una din ele are afaceri care valorează o groază de bani...”.
2. Acţiunea penală împotriva reclamanţilor
8. La 15 februarie 2002, C.N. a depus la Judecătoria Braşov o plângere penală pentru calomnie împotriva reclamanţilor şi a firmei E. care a publicat articolele. Acesta a susţinut că ziarul Evenimentul zilei a lansat o campanie de presă care avea ca scop denigrarea acestuia şi că articolele conţineau acuzaţii nefondate cu privire la activităţile sale. La această procedură a alăturat o acţiune civilă pentru a obţine o despăgubire cu titlu de prejudiciu moral, în valoare de 5 000 000 000 lei româneşti (ROL) [aproximativ 160 000 euro (EUR)].
9. La şedinţa publică din 5 septembrie 2003, C.N. a dat o declaraţie instanţei. A recunoscut că a fost intervievat de jurnalişti şi că citatele din articolele de ziar corespund declaraţiilor sale. Totuşi, acesta considera că includerea numelui său în diagrama organizaţională aducea atingere intereselor sale.
10. La 17 octombrie 2003, martorii acuzării, C.V. şi T.M., au depus mărturie în prezenţa avocatului reclamanţilor.
11. La 7 noiembrie 2003, avocatul reclamanţilor a depus observaţiile sale scrise cu privire la fondul cauzei.
12. Prin sentinţa din 14 noiembrie 2003, judecătoria i-a achitat pe reclamanţi. Aceasta a considerat că nu a fost dovedită intenţia de a denigra în privinţa articolului din 30 ianuarie 2002. Instanţa a făcut referire la art. 10 din Convenţie şi a constatat că articolul din ziar privea aspecte de interes general. A considerat, de asemenea, că reclamanţii au făcut propriile cercetări şi au intervievat toate persoanele implicate, inclusiv pe C.N., şi au reprodus fidel declaraţiile acestora. A luat act de faptul că însuşi C.N. a declarat în faţa instanţei că detaliile prezentate în articole erau adevărate.
13. Instanţa a considerat că declaraţiile reclamanţilor aveau un temei factual. Acestea se bazau pe surse de informare credibile şi scopul lor nu a fost să cauzeze un prejudiciu reputaţiei lui C.N. A reţinut, de asemenea, că reclamanţii au acţionat cu bună-credinţă. După ce a reiterat că activitatea unui jurnalist implica o anumită doză de exagerare, instanţa a subliniat că reclamanţii au fost mai critici în analiza lor a comportamentului lui C.N. în societate şi a legăturilor acestuia decât ar fi fost în cazul unui simplu cetăţean, având în vedere faptul că C.N. era politician.
14. Instanţa a considerat, de asemenea, că a fost folosit un element de exagerare în diagrama organizaţională care a reunit contactele din România ale lui P.B.
15. În ceea ce priveşte articolul din 13 februarie 2002, instanţa a susţinut că nu a fost dovedit de C.N. faptul că reclamanţii au scris articolul respectiv. I-a achitat pe reclamanţi pe motiv că nu au săvârşit infracţiunea în cauză.
16. Instanţa a respins acţiunea civilă introdusă de C.N., pe motiv că reclamanţii nu îndeplineau cerinţele pentru a se considera că au o răspundere civilă.
17. C.N. a formulat apel în faţa Tribunalului Braşov, pe motiv că cercetările efectuate de reclamanţi au fost incomplete şi că articolele publicate i-au pătat imaginea publică şi reputaţia.
18. Reclamanţii nu au manifestat niciun interes faţă de procedură în faţa instanţei de apel. Deşi au fost citaţi în mod corespunzător, aceştia nu s-au prezentat la proces şi nu au desemnat un avocat pentru a-i reprezenta în faţa instanţei. Nu au fost prezentate probe noi în faţa instanţei de apel.
19. Printr-o decizie definitivă din 7 aprilie 2004, tribunalul a confirmat achitarea reclamanţilor şi a admis apelul doar în privinţa acţiunii civile. Instanţa a reiterat faptul că articolele conţineau informaţii de interes general şi că reclamanţii au efectuat propriile cercetări, obţinând informaţii de la autorităţi competente şi de la C.N. Aceasta a confirmat că intenţia reclamanţilor nu a fost să defăimeze partea civilă. Totuşi, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, instanţa de apel a considerat că, prin publicarea diagramei organizaţionale din 30 ianuarie 2002, din care a reieşit că C.N. avea legături cu P.B., reclamanţii au exagerat într-o măsură care a afectat reputaţia părţii civile. C.N. era o persoană publică şi publicarea articolelor i-a pătat imaginea şi reputaţia. În continuare, instanţa a reţinut următoarele:
„... ulterior publicării articolelor incriminate, multe persoane, inclusiv parlamentari, senatori, membri ai Camerei Deputaţilor şi ai Senatului) au discutat despre legătura părţii civile cu Mafia italiană.
Acest lucru a avut multiple consecinţe: la nivel local, mulţi colegi din partidul său politic nu au mai vorbit cu el, membrii opoziţiei din Parlament l-au criticat pentru presupusa legătură a acestuia cu Mafia şi au avut loc discuţii pe marginea acestui subiect chiar şi în sânul familiei sale.
În concluzie, este evident că publicarea acestor articole a pătat imaginea publică, onoarea şi demnitatea părţii vătămate, deoarece articolele au dat naştere unor suspiciuni privind legătura acestuia cu Mafia italiană. Acuzaţiile respective sunt deosebit de dăunătoare având în vedere că este membru al Parlamentului României.
Pârâţii nu au intenţionat să defăimeze partea vătămată, dar ar fi trebuit să anticipeze rezultatul acţiunilor lor, şi anume scandalul politic care a fost generat. Cu toate acestea, au considerat corect raţionamentul lor bazat pe prezumţii, deşi cercetarea lor nu dovedise dincolo de orice îndoială că partea vătămată avea legături cu Mafia italiană.
În temeiul art. 999 C. civ., fiecare persoană este responsabilă nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. În concluzie, acţiunile reclamanţilor îndeplineau condiţiile pentru stabilirea unei răspunderi civile.”
20. În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi al art. 999, art. 1000 şi art. 1003 C. civ., instanţa de apel a dispus ca reclamanţii şi firma care a publicat ziarul să plătească victimei, în solidar, 100 000 000 ROL (aproximativ 2 600 EUR).
B. Dreptul intern relevant
21. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Art. 10
Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
...
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
...
Art. 11
Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:
...
(2) În cursul judecăţii instanţa pronunţă:
a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e).
Art. 22
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Art. 346
(1) În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.
(2) Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile.
(3) Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat.”
22. Dispoziţiile relevante din Codul civil şi Codul penal privind insulta şi calomnia, precum şi răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în hotărârea Stângu şi Scutelnicu împotriva României (nr. 53899/00, pct. 30-31, 31 ianuarie 2006) şi Barb împotriva României (nr. 5945/03, pct. 19-20, 7 octombrie 2008).
CAPETE DE CERERE
23. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 10 din Convenţie, că instanţa de apel le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.
24. Invocând art. 6 § 2 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns că le-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie, deoarece instanţa internă de apel i-a condamnat la plata unor despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral, în ciuda faptului că fuseseră achitaţi în ceea ce priveşte publicarea articolului din 13 februarie 2002.
ÎN DREPT
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
25. Reclamanţii s-au plâns că Tribunalul Braşov le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare concluzionând că aceştia săvârşiseră infracţiunea de calomnie şi obligându-i la plata unor despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral. Aceştia au invocat art. 10 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
1. Argumentele părţilor
26. Guvernul a argumentat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. Acesta a declarat că jurnalişti au depăşit limitele unei critici acceptabile cu privire la demnitari, declarând că C.N. avea legături cu persoane presupuse a fi membri ai Mafiei italiene. Referitor la proporţionalitatea pedepsei aplicate, acesta a subliniat că reclamanţii au fost achitaţi şi că suma care trebuia plătită cu titlu de despăgubiri era moderată (aproximativ 2 600 EUR). Guvernul a adăugat că nu exista nicio dovadă că reclamanţii au plătit despăgubirile [a făcut referire la Stângu împotriva României (dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004, şi Stângu şi Scutelnicu, citată anterior]
27. Reclamanţii şi-au menţinut plângerea iniţială, fără să prezinte observaţii scrise suplimentare cu privire la fondul cererii lor.
2. Motivarea Curţii
(a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe
28. Curtea subliniază că părţile nu contestă faptul dacă, în speţa prezentă, hotărârea Tribunalului Braşov din 7 aprilie 2004 a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare. În consecinţă, este de acord că obligaţia reclamanţilor de a-i plăti lui C.N. despăgubiri în valoare de 100 000 000 ROL constituia o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 § 1 din Convenţie.
(b) Cu privire la faptul dacă ingerinţa era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim
29. Ingerinţa era „prevăzută de lege” (în temeiul art. 206 C. pen. şi al art. 998-99 C. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor) şi urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor şi a reputaţiei altora. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.
(c) Cu privire la faptul dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică
30. Conform jurisprudenţei consacrate a Curţii, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2 din Convenţie, aceasta este aplicabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Acestea reprezintă condiţiile pluralismului, toleranţei şi ale unei mentalităţi deschise, fără de care nu există o „societate democratică”. Această libertate face obiectul excepţiilor prevăzute la art. 10 § 2, care trebuie, totuşi, să fie interpretate strict. Necesitatea altor restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător [a se vedea, de exemplu, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 41, Seria A nr. 103, şi Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 43, CEDO 1999-VIII].
31. În cadrul exercitării controlului său, sarcina Curţii nu este să înlocuiască instanţele naţionale, ci mai degrabă să examineze în temeiul art. 10, ţinând seama de cauză în ansamblu, deciziile adoptate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere [a se vedea, între multe alte hotărâri, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 45, CEDO 1999-I].
32. Atunci când exercită competenţa sa de control, Curtea trebuie să ia în considerare ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu, inclusiv conţinutul remarcilor reclamanţilor şi contextul în care le-au făcut. În special, trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea acesteia erau „relevante şi suficiente” a se vedea Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 62, Seria A nr. 30; şi News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I.
33. În continuare, Curtea evidenţiază funcţia esenţială pe care presa o îndeplineşte într-o societate democratică. Deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi şi necesitatea de a preveni divulgarea de informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi de a transmite – într-un mod compatibil cu obligaţiile şi responsabilităţile sale – informaţii şi idei cu privire la toate chestiunile de interes public [a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 58, CEDO 1999-III].
34. Garanţia acordată de art. 10 jurnaliştilor care relatează chestiuni de interes general este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă pentru a furniza informaţii exacte şi credibile în conformitate cu etica jurnalismului (a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 65). Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilitatea de a recurge la o doză de exagerare sau chiar de provocare (a se vedea Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 38, seria A nr. 313).
35. Limitele unei critici acceptabile sunt mai largi în cazul unui politician decât în cazul unei persoane particulare. Spre deosebire de acestea din urmă, prima categorie de persoane se expune inevitabil şi cu bună ştiinţă unei analize atente a cuvintelor şi faptelor lor de către jurnalişti şi publicul larg şi trebuie, în consecinţă, să manifeste un grad mai mare de toleranţă (a se vedea, de exemplu, Lingens, citată anterior, pct. 42; Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV; şi Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 46, Seria A nr. 236).
36. Curtea a stabilit recent principiile relevante care trebuie aplicate în examinarea necesităţii unei situaţii de ingerinţă cu privire la dreptul la libertatea de exprimare în interesul „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”. A luat act de faptul că, în astfel de cazuri, este posibil să fie necesar să se verifice dacă autorităţile naţionale au realizat un echilibru just în cadrul protejării a două valori garantate de Convenţie, care pot intra în conflict în unele cazuri, şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare protejată de art. 10 şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, consacrat la art. 8 [a se vedea Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 84, 7 februarie 2012; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 100, CEDO 2012; şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).
37. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea subliniază că articolele scrise de reclamanţi priveau legăturile dintre Mafia italiană şi clasa politică din România. O astfel de analiză constituia, fără îndoială, o chestiune de un interes public semnificativ.
38. În plus, Curtea remarcă faptul că, la momentul publicării articolelor, C.N. era membru al Parlamentului. Informaţiile se refereau în mod specific la viaţa sa publică şi constituiau o problemă de interes public, în special în ceea ce priveşte relevanţa pentru societate în ansamblu a legăturilor dintre Mafia italiană şi demnitari români. Curtea reiterează faptul că, spre deosebire de persoanele particulare, politicienii se expun inevitabil şi cu bună ştiinţă unei analize atente a fiecărui cuvânt şi a fiecărei acţiuni atât de către jurnalişti, cât şi de publicul larg, şi că, în consecinţă, aceştia trebuie să manifeste un grad mai mare de toleranţă (a se vedea supra, pct. 35).
39. Deşi, în prezenta cauză, reclamanţii considerau că aveau datoria să alerteze publicul cu privire la o chestiune importantă de interes general, faptul că articolele se refereau la un politician nu scuteau reclamanţii de obligaţia de a furniza un temei factual suficient pentru acuzaţiile lor.
40. Judecătoria a ascultat declaraţiile mai multor martori propuşi de reclamanţi şi de petent. Curtea subliniază că reclamanţii nu au reuşit să dovedească faptul că decizia lor de a include numele lui C.N. în diagrama privind organizarea şi funcţionarea mafiei siciliene (a se vedea pct. 6) s-a bazat pe mai mult decât simple prezumţii. În plus, faptul că noile probe sau probele examinate de judecătorie nu au fost prezentate în faţa tribunalului nu i se putea imputa judecătoriei, având în vedere că reclamanţii au manifestat un dezinteres total faţă de procedura apelului. Nu numai că nu au fost prezenţi la şedinţă, dar nici nu au numit un avocat care să îi reprezinte.
41. Prin urmare, reclamanţii nu puteau argumenta faptul că instanţele au refuzat să adune probele pe care ei le considerau relevante pentru soluţionarea cauzei. Aşadar, Curtea consideră că instanţele române au oferit reclamanţilor numeroase ocazii pentru a demonstra că acuzaţiile lor aveau un temei factual suficient a se vedea, per a contrario, Sabou şi Pircalab împotriva României, nr. 46572/99, pct. 15, 28 septembrie 2004; a se vedea şi Wo³ek, Kasprów and £êski împotriva Poloniei (dec.) nr. 20953/06, 21 octombrie 2008].
42. Pentru a aprecia dacă „necesitatea” de a restricţiona exercitarea libertăţii de exprimare a fost stabilită în mod convingător, Curtea trebuie să examineze problema în special din perspectiva caracterului relevant şi suficient al motivelor invocate de instanţa internă de ultim grad pentru a obliga reclamanţii să îi plătească lui C.N. despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral. Curtea trebuie să stabilească dacă decizia tribunalului din 7 aprilie 2004 a păstrat un echilibru just între interesul public şi interesele lui C.N. şi dacă standardele aplicate erau conforme cu principiile consacrate la art. 10.
43. Curtea subliniază că instanţa internă de ultim grad a criticat reclamanţii pentru includerea numelui lui C.N. în diagrama organizaţională cu demnitarii români care au legături cu membrii mafiei italiene. A susţinut că, pentru a ajunge la concluzia că scopul discuţiilor dintre C.N. şi P.B. avea legătură cu activităţile Mafiei italiene, reclamanţii şi-au întemeiat raţionamentul pe simple prezumţii şi au exagerat într-o anumită măsură. Tribunalul a evidenţiat că, deşi reclamanţii nu intenţionaseră să defăimeze partea vătămată, aceştia ar fi trebuit să anticipeze scandalul politic pe care îl vor genera, în special având în vedere că cercetările lor nu dovediseră că C.N. avea legături cu Mafia italiană (a se vedea supra, pct. 19).
44. Curtea consideră că raţionamentul tribunalului este acceptabil. Restricţionarea exercitării de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare a fost stabilită în mod convingător de tribunal, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii. Conform jurisprudenţei sale recente, Curtea ar avea nevoie, în astfel de circumstanţe, de motive solide pentru a-şi substitui propria opinie celei a instanţelor interne (a se vedea Von Hannover, citată anterior, pct. 107, şi Axel Springer AG, citată anterior, pct. 88).
45. Ultimul aspect care trebuie analizat de Curte priveşte stabilirea dacă sancţiunea impusă reclamanţilor era proporţională cu scopul legitim urmărit. În această privinţă, Curtea subliniază că reclamanţii au fost achitaţi în cadrul acţiunii penale introduse împotriva lor de organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea remarcă faptul că instanţa internă de ultim grad a considerat că acţiunile acestora îndeplineau condiţiile pentru stabilirea răspunderii civile şi i-a obligat să îi plătească părţii vătămate, împreună cu firma care a publicat articolele, suma de 2 600 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Curtea consideră că sancţiunea impusă este rezonabilă.
46. Ţinând seama de toţi factorii menţionaţi anterior şi luând în considerare marja de apreciere acordată statului în acest domeniu, Curtea apreciază că instanţele interne au păstrat un echilibru just între interesele concurente aflate în joc.
47. În consecinţă, Curtea constată că plângerea formulată de reclamanţi în temeiul art. 10 din Convenţie nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de Convenţie sau de protocoalele la aceasta.
48. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenţie
49. Reclamanţii au susţinut că decizia din 7 aprilie 2004, prin care au fost obligaţi să îi plătească lui C.N. despăgubiri în ciuda faptului că fuseseră achitaţi de acuzaţia de calomnie în privinţa publicării articolului din 13 februarie 2002, pe motiv că nu s-a dovedit că aceştia l-au scris, implica o încălcare a dreptului la prezumţia de nevinovăţie până la dovedirea vinovăţiei pentru săvârşirea unei infracţiuni. Aceştia au invocat art. 6 § 2 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
1. Argumentele părţilor
50. Guvernul a contestat afirmaţia reclamanţilor conform căreia aceştia au fost „acuzaţi de o infracţiune” în cadrul acţiunii în despăgubiri civile. Acesta a solicitat Curţii să diferenţieze prezenta cauză de cauzele Sekanina împotriva Austriei (nr. 13126/87, 25 august 1993) şi Rushiti împotriva Austriei (nr. 28389/95, 21 martie 2000) şi să stabilească neîncălcarea art. 6 § 2.
51. Reclamanţii şi-au menţinut argumentele iniţiale, fără să prezinte observaţii scrise suplimentare cu privire la fondul cererii lor.
2. Motivarea Curţii
52. Curtea reiterează faptul că exprimarea unor suspiciuni privind nevinovăţia unui inculpat este de înţeles în măsura în care acţiunea penală nu a avut ca rezultat o decizie cu privire la fondul acuzaţiei. Totuşi, nu este admisibilă invocarea unor astfel de suspiciuni după ce achitarea a devenit definitivă (a se vedea Sekanina, citată anterior, pct. 30).
53. În speţă, prin hotărârea din 14 noiembrie 2003, judecătoria a achitat reclamanţii în privinţa articolelor din 30 ianuarie şi 13 februarie 2002 pe baza unor temeiuri legale diferite. Referitor la articolul publicat la 30 ianuarie 2002, reclamanţii au fost achitaţi pe baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., pe motiv că unul din elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie lipsea, şi anume intenţia de a prejudicia reputaţia lui C.N. Referitor la articolul publicat la 13 februarie 2002, reclamanţii au fost achitaţi pe baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., pe motiv că nu s-a dovedit faptul că aceştia au scris articolul. În hotărârea sa definitivă din 4 aprilie 2004, instanţa de apel a confirmat hotărârea în privinţa plângerii penale, dar a admis acţiunea civilă alăturată, obligând reclamanţii să îi plătească despăgubiri lui C.N.
54. Reclamanţii s-au plâns că dreptul lor la prezumţia de nevinovăţie a fost încălcat în măsura în care au fost obligaţi la plata unor despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral, deşi au fost achitaţi de orice comportament nelegal în legătură cu articolul publicat la 13 februarie 2002, pe motiv că aceştia nu au săvârşit infracţiunea în cauză.
55. În plângerea penală înaintată la judecătorie, C.N. s-a plâns în principal că numele său a fost menţionat în diagrama organizaţională care enumera demnitarii români care aveau legături cu mafia italiană. Diagrama a fost publicată împreună cu articolul din 30 ianuarie 2002. În raţionamentul său, instanţa de apel s-a concentrat în principal asupra prejudiciului cauzat reputaţiei lui C.N. prin publicarea diagramei.
56. Principalul argument al reclamanţilor a constat în faptul că au fost obligaţi să îi plătească lui C.N. despăgubiri pentru că au scris nu doar articolul din 30 ianuarie 2002, dar şi articolul din 13 februarie 2002, deoarece instanţa de apel a făcut referire în raţionamentul său la „articolele” şi nu la „articolul” sau „articolul din 30 ianuarie 2002” care i-a afectat reputaţia lui C.N.
57. Curtea consideră că, deşi instanţa de apel a făcut referire în repetate rânduri la „articole” în loc de „articolul” (a se vedea pct. 19), acest lucru nu este suficient pentru a se ajunge la concluzia că despăgubirile trebuiau să fie plătite pentru scrierea articolului din 13 februarie 2002.
58. În plus, Curtea observă că instanţa de apel a menţionat în dispozitivul hotărârii sale că acordarea de despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral lui C.N. avea ca temei juridic art. 346 alin. (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 999, art. 1000 alin. (3) şi art. 1003 C. civ. (a se vedea pct. 21). Art. 346 alin. (2) C. proc. pen. prevede acordarea de despăgubiri în cazul în care achitarea a fost pronunţată deoarece lipsea unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni. Curtea reţine că reclamanţii au fost achitaţi pe motiv că lipsea unul din elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie doar în privinţa redactării articolului din 30 ianuarie 2002. Dacă instanţa de apel ar fi intenţionat să oblige reclamanţii să îi plătească lui C.N. despăgubiri pentru scrierea articolului din 13 februarie 2002, articolul indicat în dispozitiv ar fi trebuit să fie art. 346 alin. (3) C. proc. pen. Acesta prevede că nu pot fi acordate despăgubiri în cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru că inculpaţii nu au săvârşit infracţiunea în cauză.
59. În consecinţă, Curtea nu este convinsă că tribunalul i-a acordat lui C.N. despăgubiri în privinţa articolului publicat la 13 februarie 2002.
60. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
61. Reclamanţii au pretins că nu au beneficiat de un proces echitabil în procedura în faţa tribunalului, astfel cum se garantează la art. 6 § 1 din Convenţie. Aceştia au susţinut că instanţa nu şi-a îndeplinit datoria de a afla adevărul.
62. În lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
63. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
CURTEA
în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliJOSEP CASADEVALL
Grefier adjunctPREŞEDINTE,
Full & Egal Universal Law Academy