©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
În cauza Eduard Cristian PANAIT împotriva României
Cererea nr. 44280/07
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 21 octombrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popovic, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 16 februarie 2007,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Eduard Cristian Panait, este resortisant român, s-a născut în 1968 şi locuieşte în Buzău. Este reprezentat în faţa Curţii de domnul G. Pîrlog, avocat la Buzău.
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
4. La momentul săvârşirii faptelor, reclamantul era ofiţer de poliţie la Serviciul de evidenţă informatizată a persoanei din Buzău.
5. Având suspiciunea că acesta primise bani sau bunuri de la resortisanţi străini pentru a le facilita obţinerea sau prelungirea permiselor de şedere în România, Parchetul Naţional Anticorupţie („PNA”) a autorizat pe 3 iunie şi pe 6 octombrie 2003, interceptarea convorbirilor sale telefonice în temeiul art. 911-914 C. proc. pen.
6. De asemenea, PNA i-a audiat pe reclamant şi pe mai mulţi martori. Reclamantul a negat faptele de care era acuzat şi a contestat autenticitatea transcrierilor interceptărilor telefonice.
7. Printr-o scrisoare din 11 februarie 2004, Departamentul de Informaţii şi de Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a informat PNA că nu dispune de mijloace tehnice pentru a stoca SMS-urile şi i-a trimis un CD-ROM care conţinea înregistrările apelurilor interceptate în baza autorizaţiei din 3 iunie 2003.
8. La cererea PNA, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice („INEC”) a realizat expertiza fişierelor ce conţineau înregistrarea conversaţiilor telefonice. Expertul INEC şi-a depus raportul la data de 24 iunie 2004 şi a identificat vocea reclamantului în majoritatea înregistrărilor. Expertul nu a fost în măsură să identifice cu certitudine vocea reclamantului în patru înregistrări.
9. Prin rechizitoriul din 9 iulie 2004, PNA l-a trimis pe reclamant în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie. PNA s-a întemeiat pe transcrierile interceptărilor apelurilor telefonice şi ale SMS-urilor.
10. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău. La 14 ianuarie 2005, au fost audiaţi la propunerea parchetului, martorii R.H.T., I.H.N., R.M. şi A.S. în prezenţa reclamantului, asistat de avocatul ales. La 17 februarie 2005, tribunalul a mai audiat încă doi martori propuşi de reclamant. În observaţiile scrise, depuse la dosar, reclamantul a susţinut că apelurile telefonice fuseseră interceptate fără autorizaţie şi a contestat evaluarea probelor realizată de parchet.
11. Prin hotărârea din 24 februarie 2005, Tribunalul Buzău l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare cu suspendare. Tribunalul şi-a întemeiat hotărârea pe „probele administrate în cauză”, fără alte detalii.
12. Reclamantul a declarat apel, invocând ca motiv, printre altele, faptul că nu a avut acces la deciziile de autorizare a interceptărilor. A susţinut de asemenea, că parchetul nu a depus la dosar înregistrarea integrală a interceptărilor şi că a deformat anumite conversaţii, scoţându-le din context.
13. Prin hotărârea din 20 iulie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul şi a apreciat că interceptările au fost autorizate în două rânduri şi că reprezentau probe relevante şi convingătoare, coroborându-se cu declaraţiile martorilor. Hotărârea curţii de apel este redactată, în părţile sale relevante, după cum urmează:
„Activitatea infracţională a inculpatului (...) rezultă din interceptarea apelurilor telefonice efectuate de pe telefonul mobil pe care îl folosea şi pentru care au existat două autorizaţii de interceptare, care s-au coroborat cu declaraţiile martorilor R.H.T., I.H.N., R.M., A.S.
Aceste probe relevante şi concludente demonstrează că inculpatul Panait Eduard Cristian este vinovat de acuzaţiile care i se aduc, condamnarea sa fiind întemeiată şi legală."
14. Reclamantul a formulat recurs întemeiat pe aceleaşi motive ca şi apelul.
15. Prin decizia definitivă din 22 mai 2006, redactată la 12 septembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a confirmat condamnarea reclamantului. Motivarea deciziei pronunţate de Înalta Curte a fost aceeaşi cu cea a deciziei curţii de apel.
16. Ca urmare a cererii reclamantului din 8 ianuarie 2007, parchetul l-a informat că autorizaţiile de interceptare a convorbirilor telefonice au caracter confidenţial şi că numai Direcţia Naţională Anticorupţie (succesoarea PNA) şi Departamentul de Informaţii şi de Protecţie Internă a Ministerului Administraţiei şi Internelor deţin copiile autorizaţiilor.
B. Dreptul intern relevant
17. Dispoziţiile relevante din legislaţia naţională, care reglementează modalităţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi utilizarea acestora ca mijloc de probă într-un proces penal, aşa cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, pct. 44-45, 26 aprilie 2007) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 46, 1 iulie 2008).
CAPETE DE CERERE
18. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale în privinţa sa, întrucât condamnarea sa se întemeiază pe probe obţinute în mod ilegal, precum şi pe încălcarea dreptului său la apărare, neavând acces nici la autorizaţiile de interceptare, nici la documentele în baza cărora au fost emise autorizaţiile. În privinţa interceptării convorbirilor sale telefonice, acesta denunţă mai ales faptul că:
- autorizaţiile de interceptare nu au fost reînnoite conform legii;
- dosarele aflate pe rolul instanţelor naţionale nu conţineau înregistrările originale ale interceptărilor telefonice;
- SMS-urile au fost folosite ca mijloace de probă deşi erau imposibil de arhivat;
- transcrierile interceptărilor telefonice sunt ilegale căci nu precizează nici suportul magnetic de înregistrare, nici data sau ora conversaţiei telefonice;
- anumite interceptări telefonice au fost realizate în afara perioadelor din autorizaţie.
19. Invocând în esenţă art. 8 din Convenţie, acesta se plânge de încălcarea dreptului la respectarea corespondenţei.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
20. Reclamantul pretinde încălcarea dreptului la un proces echitabil. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
21. Guvernul susţine că autorizaţiile privind interceptările telefonice nu au fost depuse la dosarul de pe rolul instanţelor naţionale din cauza caracterului lor confidenţial, dar că transcrierile interceptărilor au fost depuse în integralitate. În acest sens, Guvernul se referă la cele două procese-verbale ale PNA din 29 septembrie şi din 18 noiembrie 2003 care conţin transcrierile interceptărilor înregistrate de pe telefonul mobil al reclamantului, precum şi ale SMS-urilor pe care le-a trimis. Procesele-verbale conţin menţiunea datei şi a orei la care au avut loc aceste conversaţii.
22. Guvernul arată apoi că reclamantul a avut acces la aceste transcrieri şi că a putut să le comenteze în şedinţă publică. Cu toate acestea, a insistat în criticarea pretinsei ilegalităţi a interceptărilor şi nu a contestat conţinutul transcrierilor. În plus, condamnarea lui s-a întemeiat pe un ansamblu de elemente de probă. Guvernul apreciază că acest capăt de cerere este inadmisibil, fiind vădit nefondat.
23. Reclamantul arată că probele împotriva sa au fost obţinute prin nerespectarea procedurilor legale. Acesta se plânge mai ales de faptul că autorizaţiile de interceptare nu au fost depuse la dosar, din cauza caracterului lor confidenţial, că au fost folosite SMS-uri, deşi nu existau mijloace tehnice de păstrare a acestora şi că expertiza a concluzionat că vocea sa nu a putut fi identificată în patru înregistrări.
24. Acesta concluzionează că a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil .
25. Curtea subliniază că, deşi art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în primul rând de dreptul intern [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 94-96, CEDO 2006-IX, şi Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009]. Aceasta nu scuteşte Curtea de obligaţia de a afla dacă, în speţă, procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul în care au fost obţinute elementele de probă, a fost echitabilă (a se vedea, în special, Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97 pct. 34, CEDO 2000-V, P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX, şi Heglas împotriva Republicii Cehe, nr. 5935/02, pct. 89-92, 1 martie 2007).
26. Curtea aminteşte pe de altă parte, că în trecut, a avut deja ocazia de a declara că folosirea unei înregistrări ilegale şi pe deasupra, ca element probatoriu unic, nu contravine principiilor de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, dacă procedura, inclusiv modul de obţinere a probelor, a fost echitabilă în ansamblu, ceea ce implică examinarea ilegalităţii în chestiune (Khan, citat anterior, pct. 40, P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit citat anterior, pct. 81, şi Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, pct. 49, seria A nr. 140).
27. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie să se cerceteze totodată dacă a fost respectat dreptul la apărare . Se impune în special întrebarea dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, este necesar să se ia în considerare calitatea probelor şi mai ales să se verifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială credibilitatea sau corectitudinea lor [Allan împotriva Regatului Unit, nr. 48539/99, pct. 43, CEDO 2002‑IX, şi Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 118, CEDO 2011].
28. Examinând faptele speţei, Curtea reţine că Guvernul admite că autorizaţiile interceptărilor telefonice care l-au avut ca obiect pe reclamant nu au fost depuse la dosarul de pe rolul instanţelor naţionale dat fiind caracterul lor confidenţial.
Curtea apreciază că acest element nu este hotărâtor, în măsura în care autorizaţiile în cauză nu reprezentau în sine elemente de probă ce puteau motiva condamnarea reclamantului.
29. Într-adevăr, transcrierile înregistrărilor interceptărilor realizate constituie mijloacele de probă folosite de instanţele naţionale. Or, asemenea Guvernului, Curtea reţine că procesele-verbale ce conţin transcrierea înregistrărilor telefonice au fost depuse în integralitate la dosarul aflat pe rolul instanţelor naţionale şi că reclamantul a avut acces la acestea şi a putut să îşi susţină argumentele în şedinţă publică. (supra, pct. 21).
30. Curtea apreciază apoi că înregistrările în cauză au făcut obiectul unei expertize realizate de INEC (supra, pct. 8) şi că expertul a identificat vocea reclamantului în majoritatea înregistrărilor, cu patru excepţii. De altfel, reclamantul nu contestă conţinutul sau autenticitatea înregistrărilor conversaţiilor sale (Dumitru Popescu, citat anterior, pct. 109 şi Schenk, citat anterior, pct. 47), argumentele sale în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii referindu-se mai degrabă la nerespectarea dispoziţiilor legale naţionale prin lipsa de autorizare a parchetului. În plus, niciun element din dosar nu arată că acele patru înregistrări în care vocea reclamantului nu a fost identificată, au fost hotărâtoare pentru condamnarea sa.
31. În această privinţă, Curtea constată că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor. În fapt, parchetul şi instanţele interne au comparat înregistrările cu alte elemente de probă, precum declaraţiile martorilor, astfel încât aceste înregistrări nu au constituit elementul unic care a stat la baza convingerii lor personale cu privire la vinovăţia reclamantului (Dumitru Popescu, citat anterior, pct. 109 şi Ulariu împotriva României, nr. 19267/05, pct. 70, 19 noiembrie 2013). . În plus, reclamantul a avut posibilitatea de a cere audierea martorilor R.H.T., I.H.N, R.M. şi A.S. în şedinţă publică şi în prezenţa avocatului ales (supra pct. 10).
32. Având în vedere elementele menţionate anterior, Curtea consideră că folosirea înregistrărilor în litigiu ca probă nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie
33. În cererea sa, reclamantul a invocat, în esenţă, o încălcare a dreptului la corespondenţă, garantat de art. 8 din Convenţie.
34. Guvernul se opune examinării de către Curte a capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, pe motiv că reclamantul nu a invocat în mod expres o încălcare a acestui drept.
35. În răspunsul său la observaţiile Guvernului, reclamantul nu a indicat în mod expres dacă înţelege să îşi menţină capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie. De altfel, reclamantul nu a prezentat argumente cu privire la acest articol. Într-adevăr, răspunsul său se limitează la criticarea folosirii presupus ilegale a elementelor de probă obţinute în urma interceptării apelurilor telefonice pentru motivarea condamnării sale.
36. În aceste circumstanţe, Curtea este de părere că reclamantul înţelege să renunţe la respectivul capăt de cerere, neidentificând nimic care să poată impune examinarea acestuia în termenii art. 37§ § 1 din Convenţie şi decide scoaterea de pe rol a acestui capăt de cerere.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
Declară nefondat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § §§1 şi art. 6 § 3 din Convenţie;
Decide să scoată de pe rol celelalte capete de cerere.
Marialena TsirliJOSEP CASADEVALL
Grefier adjunct,PREŞEDINTE,
Full & Egal Universal Law Academy