©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 8398/04
formulată de Miron Victor PANAITESCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 19 martie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 10 februarie 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia luată de Preşedintele Camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulamentul Curţii), întrucât domnul Corneliu Bârsan, judecător ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Miron Victor Panaitescu, este resortisant român, s-a născut în 1974 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de către doamna Elena Panaitescu, mama sa. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
3. La 8 decembrie 1999, reclamantul a fost arestat, fiind suspectat de săvârşirea infracţiunii de furt calificat, infracţiune despre care se presupune că a fost comisă între 29 şi 30 iunie 1999.
4. La 16 decembrie 1999, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-a trimis în judecată pe reclamant, împreună cu alte două persoane, pentru furt calificat. Aceştia erau învinuiţi de transfer ilegal de acţiuni din portofoliile unor fonduri de investiţii cu intenţia de a le folosi la bursă şi de a le returna titularului de drept înainte de a fi descoperită lipsa acestora.
5. În faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantul a declarat că faptele sale nu pot fi încadrate ca furt, deoarece la vremea respectivă Codul penal şi doctrina juridică excludeau bunurile incorporale, prin urmare, şi acţiunile, din categoria obiectului material al infracţiunii de furt. În opinia reclamantului, faptele sale puteau fi interpretate ca intermediere de valori mobiliare fără autorizaţie, conform art. 114 din Legea privind valorile mobiliare şi bursele de valori (Legea nr. 52/1994) sau conform Convenţiei din 2001 privind criminalitatea informatică. În timpul procesului, acesta a solicitat ca probele să fie administrate în conformitate cu art. 29 din Legea privind comerţul electronic (Legea nr. 365/2002) care, în opinia sa, era un act legislativ mai puţin strict.
6. La 3 octombrie 2002, Tribunalul Bucureşti l-a declarat pe reclamant vinovat de complicitate la furt - în temeiul art. 208 şi 209 C. pen., precum şi de spălare de bani - în temeiul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (Legea nr. 21/1999). Acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 11 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat [art. 64 lit. a)-b) C. pen. în vigoare la acea dată].
7. În motivarea deciziei de a încadra infracţiunea săvârşită ca furt, tribunalul a declarat:
„[...] Acţiunea este un bun mobil incorporal, ce are o valoare economică [...] şi poate fi supusă unei taxe. Prin urmare, acţiunile pot constitui obiectul unui furt [...] «Luarea» a constat într-o operaţiune virtuală, electronică, într-un transfer de date – în sensul trecerii acţiunilor dintr-un stoc în altul.
[...]
Probele arată că intenţia acestei acţiuni era de a dobândi ilegal acţiunile, nu doar de a le folosi.”
8. Tribunalul a considerat că, deşi reclamantul nu a efectuat personal transferurile, acesta se afla în spatele operaţiunii şi era, aşadar, complice.
9. Tribunalul a exclus aplicabilitatea Legii privind valorile mobiliare şi bursele de valori pe motiv că faptele inculpaţilor nu puteau fi încadrate ca intermediere de valori mobiliare în sensul legii menţionate. De asemenea, a exclus aplicabilitatea Legii privind comerţul electronic în cazul acestei infracţiuni deoarece inculpaţii nu efectuaseră nicio activitate de „comerţ electronic” în sensul legii menţionate.
10. Reclamantul a formulat apel, susţinând în special că infracţiunea nu putea fi încadrată ca furt. Acesta a solicitat aplicarea Legii privind comerţul electronic şi a Legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor în cazul său.
11. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins argumentele reclamantului privind încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite, confirmând motivele indicate de instanţa de prim grad cu privire la acest aspect. Cu toate acestea, instanţa a modificat hotărârea pronunţată în primă instanţă, achitându-l pe reclamant de învinuirea de spălare de bani. Hotărârea de condamnare a rămas neschimbată.
12. Reclamantul a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând argumentele sale anterioare cu privire la încadrarea infracţiunii.
13. În hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2003, Înalta Curte a respins recursul, din motive asemănătoare celor indicate de instanţele inferioare.
14. Reclamantul şi-a ispăşit pedeapsa, iar la 24 aprilie 2007 a fost eliberat sub supraveghere judiciară.
B. Dreptul intern relevant
15. Articolele relevante din Codul penal în vigoare la momentul respectiv prevedeau următoarele:
Art. 208
„(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.
(2) Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile.”
Art. 209
„(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
[...]
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.”
16. Dispoziţia relevantă din Legea pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (intrată în vigoare la 21 aprilie 1999) este redactată după cum urmează:
Art. 23
„(1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani:
a) schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unor infracţiuni [...] infracţiunile săvârşite prin intermediul calculatoarelor; infracţiunile săvârşite cu cărţi de credit; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum şi în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activităţi sau presupuse că s-ar sustrage consecinţelor juridice ale faptelor lor;
c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. a).”
17. La 12 decembrie 2002 a intrat în vigoare o nouă versiune a Legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (Legea nr. 656/2002), care prevede o interdicţie similară la art. 23.
18. Art. 29 din Legea privind comerţul electronic (intrată în vigoare la 5 iulie 2002) interzice orice fel de operaţiuni neautorizate într-un sistem informatic.
19. Un exemplu de doctrină juridică din acea perioadă cu privire la ce anume constituie obiectul unui furt este următorul:
„Furtul poate privi numai bunuri corporale [...] Art. 208 alin. (2) include documente din sfera bunurilor mobile [...] este irelevant dacă documentul are valoare intrinsecă (de exemplu un document istoric) sau dacă are doar o valoare economică pe care o poartă şi de care este strâns legată (de exemplu o acţiune). Cazul din urmă constituie o excepţie de la regula că obiectul unui furt trebuie să fie un bun corporal, deoarece ceea ce a fost luat în acest caz este un bun incorporal.” (Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, Ed. Trei, 2001, p. 347)
C. Practica internă relevantă
20. La cererea Curţii, Guvernul a prezentat informaţii privind modul în care cauze similare au fost soluţionate de instanţele interne. Singura instanţă care a tratat cauze similare cu cea a reclamantului este Curtea de Apel Bucureşti, care a aplicat Codul penal faptelor comise. Instanţa respectivă a pronunţat o hotărâre la 2 octombrie 2007, prin care l-a condamnat pe inculpat pentru un furt similar.
D. Instrumente ale Consiliului Europei
21. Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică (ETS nr. 185) a fost deschisă pentru semnare la 23 noiembrie 2001 la Budapesta. A intrat în vigoare la 1 iulie 2004. Convenţia a fost ratificată de România la 12 mai 2004 şi a devenit obligatorie pentru statul pârât la 1 septembrie 2004. Art. 7 din Convenţia privind criminalitatea informatică prevede următoarele:
Art. 7 – Falsificarea informatică
„Fiecare parte va adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, potrivit dreptului său intern, introducerea, alterarea, ştergerea sau suprimarea intenţionată şi fără drept a datelor informatice, din care să rezulte date neautentice, cu intenţia ca acestea să fie luate în considerare sau utilizate în scopuri legale ca şi cum ar fi autentice, chiar dacă sunt sau nu sunt în mod direct lizibile şi inteligibile. O parte va putea condiţiona răspunderea penală de existenţa unei intenţii frauduloase sau a unei alte intenţii delictuale.”
Capete de cerere
22. Invocând pe fond art. 7 din convenţie, reclamantul a susţinut că a fost condamnat şi a primit o pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni care nu exista la vremea respectivă. În opinia sa, cele mai timpurii exemple de cauze în care au fost condamnate persoane pentru învinuiri similare celor aduse reclamantului erau ulterioare intrării în vigoare a Legii privind comerţul electronic şi a Convenţiei privind criminalitatea informatică.
23. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, acesta s-a plâns că procesul său a fost îndelungat şi că instanţele au ignorat argumentele sale cu privire la legislaţia aplicabilă faptelor sale.
În drept
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din convenţie
24. Reclamantul a susţinut că a fost condamnat şi a primit o pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni care nu exista la vremea producerii faptelor.
Acesta a invocat art. 7 din convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
1. Argumentele părţilor
25. În opinia reclamantului, primele exemple de cauze în care au fost condamnate persoane pentru infracţiuni similare celor de care era inculpat acesta erau ulterioare intrării în vigoare a Legii privind comerţul electronic şi a Convenţiei privind criminalitatea informatică.
26. Guvernul a contestat acest argument. În opinia acestuia, instanţele interne au examinat cu atenţie probele depuse la dosar, având în vedere motivarea detaliată referitoare la încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite, inclusiv încadrările alternative pe care le propusese apărarea, şi au stabilit dincolo de orice îndoială că acţiunile ar fi putut constitui obiectul unui furt.
27. Instanţele interne au concluzionat că modul în care a avut loc furtul a făcut ca faptele reclamantului să se asemene cu un furt de energie electrică. Guvernul a precizat că instanţele au avut ezitări în legătură cu încadrarea juridică a infracţiunii doar pentru că modul în care a fost săvârşită era atât de neconvenţional, nu pentru că exista vreun semn de întrebare în legătură cu infracţiunea propriu-zisă.
28. Guvernul a argumentat că reclamantul, care nu a negat săvârşirea infracţiunii, a contestat încadrarea juridică doar ca o tactică de apărare.
29. În ultimul rând, în opinia Guvernului, legislaţia aplicabilă, şi anume Codul penal, era accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea sa.
2. Motivarea Curţii
30. Curtea face referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudenţa sa în contextul art. 7 din convenţie [a se vedea, mai ales, Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260‑A; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 şi 77196/01, pct. 33-38, 24 mai 2007; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, pct. 139-141, CEDO 2008; Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, nr. 75909/01, pct. 105-110, 20 ianuarie 2009; şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 92-109, 17 septembrie 2009]. În special, aceasta reiterează că art. 7 din convenţie impune ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa şi să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz.
31. Curtea a remarcat deja că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 50, CEDO 2001‑II; şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii, citată anterior, pct. 108].
32. În prezenta cauză, instanţele interne au examinat probele care le-au fost prezentate şi diversele dispoziţii juridice interne şi internaţionale invocate de reclamant. Acestea au rămas ferme în interpretarea lor şi au prezentat o motivare temeinică a poziţiei lor. Curtea mai observă că, deşi au existat puţine cauze având ca obiect fapte similare, respectivele fapte au fost în mod constant încadrate ca furt.
33. În acest context, Curtea consideră că însuşi faptul că operaţiunile bursiere nu erau prevăzute în mod explicit de lege nu este suficient pentru a concluziona că reclamantul nu era în măsură să prevadă consecinţele faptelor sale.
34. Curtea observă totodată că statul român a adoptat în 2002 o lege specifică pentru problema fraudei electronice, care ar putea fi considerată continuarea logică a unei direcţii vizibile a jurisprudenţei emergente în materie (a se vedea, mutatis mutandis, S.W. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 43, seria A nr. 335‑B, şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni, citată anterior, pct. 46).
35. Pentru aceste motive, având în vedere toate elementele de care dispune, Curtea constată că faptele în cauză nu indică nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate prin art. 7 din convenţie.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
36. Reclamantul s-a plâns că procesul său a fost îndelungat şi că instanţele au ignorat argumentele sale cu privire la legislaţia aplicabilă faptelor sale.
37. Guvernul a contestat acest argument.
38. Curtea observă că instanţele interne au cercetat temeinic şi au oferit răspunsuri argumentelor invocate de apărare în cadrul unor hotărâri motivate în detaliu. Niciun element din dosarul cauzei nu arată că modul în care a fost cercetată cauza de către instanţele respective a fost arbitrar.
Mai mult, procesul a avut o durată totală de patru ani pentru trei grade de jurisdicţie, ceea ce nu contravine cerinţei de celeritate consacrate prin art. 6 din convenţie.
39. Pentru aceste motive, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy