Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA PANZARI C. MOLDOVEI
(Cererea nr. 27516/04)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
29 Septembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 29 decembrie 2009
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Această hotărâre poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cauza Panzari c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în Camera compusă din:
Josep Casadevall,Preşedinte,
Elisabet Fura, desemnat să participe pentru Moldova,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
and Stanley Naismith, Grefier al Secţiei,
Deliberînd cu uşile închise la 8 septembrie 2009, pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 27516/04) depusă împotriva Republicii Moldova potrivit articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dna Larisa Panzari (“reclamanta”), la 15 iunie 2004.
2. Reclamanta a fost reprezentată de dl T. Deli, avocat ce îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl. V. Grosu.
3. Reclamanta a pretins, în particular, că procedurile judiciare în privinţa sa au avut o durată excesivă, că instanţa de judecată a adoptat decizii incorecte şi că Curtea Supremă de Justiţie a acceptat cererea de casare depusă de altă parte cu expirarea termenului limită.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii (Articolul 52 § 1 din Regulamentului Curţii). La 21 mai 2007 Preşedintele Secţiei a decis să comunice cererea Guvernului. Potrivit prevederilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea fondului cererii o dată cu admisibilitatea acesteia.
5. La 4 noiembrie 2008 Camera a adoptat o hotărîre în care în unanimitate a fost declarată cererea parţial admisibilă şi a fost recunoscut în unanimitate că au fost încălcate articolele 6 § 1 şi 13 din Convenţie referitoare la durata procedurilor.
6. La 6 aprilie 2009, conform unei cereri a reclamantei din 22 ianuarie 2009, un complet din Marea Cameră a decis ca cauza sus menţionată să fie reexaminată de una din Secţiile Camerei în altă componenţă. Ulterior, cererea a fost repartizată Secţiei a treia a Curţii.
7. Judecătorul Poalelungi, judecător desemnat pentru Moldova a renunţat de la participarea la examinarea cauzei (articolul 28 din Regulamentul Curţii). La 22 aprilie 2009, Guvernul conform articolului 29 § 1 (a), a informat Curtea că este de acord să fie desemnat alt judecător şi a lăsat alegerea la discreţia Preşedintelui Camerei. La 16 iunie 2009, Preşedintele a desemnat judecătorul Fura să participe la examinarea cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanta s-a născut în 1968 şi locuieşte în Chişinău.
9. Circumstanţele cauzei după cum au fost prezentate de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
10. Reclamanta a lucrat ca ţesătoare la SA Floare-Carpet, o companie înregistrată în Chişinău (“angajatorul”). La 29 noiembrie 1999 de către o comisie medicală specializată, reclamantei i s-a stabilit gradul II de invaliditate, fiindu-i recomandat să nu mai lucreze ca ţesătoare, deoarece condiţiile de muncă erau vătămătoare pentru starea sa de sănătate.
11. Prezentînd certificatul relevant angajatorului, la 30 decembrie 1999 reclamanta a fost concediată de la serviciu din cauză că nu era capabilă să mai lucreze urmare a invalidităţii. Ea nu a fost de acord cu motivul concedierii, susţinînd că acesta nu era un motiv legal întemeiat. Ea a solicitat angajatorului să-i elibereze carnetul de muncă în care să specifice alt motiv pentru concedierea sa, un document pe care trebuia să-l prezinte în caz că aplică pentru alt serviciu. La 31 ianuarie 2000 angajatorul i-a eliberat carnetul de muncă, care era, contrar legii, în format vechi, după cum a susţinut reclamanta.
12. La 7 februarie 2000 reclamanta a înaintat acţiune în judecată împotriva angajatorului, solicitînd modificarea temeiului pentru concedierea sa, eliberarea unui nou carnet de muncă, achitarea salariului şi compensaţiei pentru întreaga perioadă în care ei nu i-a fost eliberat carnetul de muncă.
13. La 11 februarie 2000 Judecătoria Botanica a lăsat fără examinare acţiunea ei. La 10 mai 2000 Judecătoria de Circumscripţie Chişinău a casat acea decizie şi a dispus examinarea acţiunii sale.
14. La 15 iunie 2000 Judecătoria Botanica a decis în favoarea reclamantei. La 15 noiembrie 2000 Tribunalul Chişinău a casat hotărîrea respectivă şi a adoptat o hotărîre nouă, parţial admiţînd pretenţiile reclamantei şi acordîndu-i o compensaţie. La 31 ianuarie 2001 Curtea de Apel a casat hotărîrile instanţelor inferioare şi a dispus rejudecarea cauzei.
15. La 31 martie 2001 Judecătoria sect. Botanica a decis în favoarea reclamantei şi i-a acordat compensaţie. La 9 septembrie 2003 Curtea de Apel Chişinău a casat parţial hotărîrea respectivă şi a adoptat una nouă, obligînd angajatorul să elibereze reclamantei un nou carnet de muncă, şi suplimentar să-i achite compensaţie în mărime de 26817 lei moldoveneşti (MDL) (1755 euro (EUR) la acel moment).
16. La 7 noiembrie 2003 angajatorul a depus recurs solicitînd instanţei de judecată să respingă pretenţiile reclamantei. De asemenea, a solicitat instanţei să accepte recursul, cu toate că a omis termenul de 15 zile stabilit de lege, deoarece nu a participat la şedinţa de judecată din 9 septembrie 2003 şi a fost informat despre hotărîre prin poştă abia la 16 octombrie 2003.
17. La 4 februarie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul angajatorului şi a casat hotărîrile instanţelor inferioare, respingînd toate pretenţiile reclamantei. Instanţa a constatat că era certă proba cu privire la refuzul reclamantei de a lua carnetul de muncă în ziua concedierii sale (30 decembrie 1999), la fel ca şi faptul că la 31 ianuarie 2000 ea a ridicat carnetul de muncă. Astfel, angajatorul nu era responsabil pentru oricare întîrziere în eliberarea carnetului său de muncă.
II. DREPT INTERN PERTINENT
18. Prevederile relevante al noului Cod de procedură civilă indică:
Articolul 192
1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului rezonabil sînt: complexitatea pricinii, comportamentul părţilor în proces, conduita instanţei judecătoreşti. Respectarea termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură de către instanţă. La judecarea unei cauze concrete, respectarea termenului rezonabil este verificată de instanţa ierarhic superioară în procesul judecării pricinii pe calea de atac respectivă.
(2) Pricinile privind...litigiile de muncă...se judecă de urgenţă şi în mod prioritar.
Article 434
Recursul poate fi depus în termen de 15 zile din data adoptării hotărîrii, sau în cazul redactării textului, din data înştiinţării scrise a părţilor despre semnarea hotărîrii redactate. Recursul înaintat în termen de 2 luni de la data adoptării hotărîrii sau informării părţilor despre ea, se consideră depus în termen.
19. Articolul 305 din Codul de procedură civilă în vigoare pînă la 12 iunie 2003, prevede:
Termenul de recurs este de 15 zile de la pronunţarea hotărîrii, dacă legea nu dispune altfel.
ÎN DREPT
20. Reclamanta s-a plîns de încălcarea dreptului său garantat de articolul 1 din Convenţie, deoarece “instanţele judecătoreşti naţionale şi statul pîrît nu au respectat drepturile reclamantei în temeiul Convenţiei”.
Articolul 1 prevede:
“Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite in titlul I al prezentei Convenţii”
21. De asemenea, reclamanta, s-a plîns de durata excesivă a procedurilor, examinarea recursului înaintat de angajator în afara temenului limită şi adoptarea unor hotărîri incorecte de către instanţele judecătoreşti naţionale, contrar articolului 6 din Convenţie.
Partea relevantă din art. 6 prevede:
1. La stabilirea drepturilor şi obligaţiilor..., orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege
22. În continuare, reclamanta s-a plîns de încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 6 din Convenţie. Articolul 13 prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie
au fost incălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale,
chiar și atunci cand incălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat in
exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
23. În final, reclamanta s-a plîns de încălcarea articolului 14 din Convenţie şi a Protocolului nr. 12 care rezultă din caracterul discriminator al aplicării legii în cauza sa. Articolul 14 prevede:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie prevede:
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1.
I. ADMISIBILITATEA
24. Reclamanta s-a plîns de încălcarea articolului 1 din Convenţie. Curtea consideră că această plîngere este o generalizare a celorlalte plîngeri ale reclamantei. Curtea nu va examina separat plîngerea.
25. Reclamanta, de asemenea, s-a plîns de aplicarea incorectă a legii de către instanţele naţionale. Curtea reiterează că în timp ce articolul 6 § 1 din Convenţie garantează dreptul la un process echitabil, nu prevede nici o regulă referitor la admisibilitatea probelor sau modul în care acestea trebuie apreciate, care sunt, prin urmare, probleme ce urmează să fie reglementate de dreptul naţional şi de instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Schenk v. Elveţia, 12 iulie 1988, § 46, Seria A nr. 140, şi García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea nu constată nici un motiv să determine că hotărîrile judecătoreşti în prezenta cauză au avut un caracter arbitrar. Rezultă că această parte din cerere urmează a fi respinsă ca nefondată, în legătură cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
26. Reclamanta, în continuare s-a plîns de examinarea de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului depus în afara termenului limită de 15 zile. Curtea notează că în timp ce vechiul Cod de procedură civilă prevedea termenul de 15 zile pentru înaintarea recursului (a se vedea paragraful 19 supra), legea în vigoare la acel moment cînd angajatorul a înaintat cererea de recurs prevedea termenul de două luni (a se vedea paragraful 18 supra). Recursul a fost depus în mai puţin de o lună şi a fost astfel, depus în termen. În astfel de circumstanţe, Curtea constată că recursul a fost examinat în corespundere cu legea naţională. Rezultă că această parte din cerere urmează să fie respinsă ca nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
27. Reclamanta, de asemenea, s-a plîns în legătură cu aplicarea discriminatorie a legii, prin refuzul să se aplice corect legea în cauza sa şi prin ignorarea faptelor evidente. Curtea consideră că această plîngere o reiterează pe cea în temeiul art. 6 cu privire la echitatea procedurile în întregime şi, prin urmare, este nefondată şi trebuie să fie respinsă conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
28. În măsura în care plîngerea reclamantei se referă la art. 6 din Convenţie privitor la durata procedurilor, precum şi la art. 13, Curtea consideră că ele ridică probleme de fapt şi de drept, care sunt suficient de importante, astfel încît determinarea lor depinde de examinarea fondului, şi nu au fost stabilite motive pentru a le declara inadmisibile. Astfel, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va judeca imediat fondul acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE
29. Reclamanta s-a plîns că procedurile, care în cauza ei au durat 4 ani, cu toate că prevederile legale acordă prioritate cauzelor de acest gen, au avut o durată excesivă.
30. Guvernul a susţinut că însăşi reclamanta a contribuit la durata procedurilor prin solicitarea amînării şedinţelor de judecată de 12 ori. Mai mult ca atît, cauza a fost complexă, şi perioada de inactivitatea instanţelor de judecată la examinarea cauzei a fost nesemnificativă.
31. Curtea reiterează, că caracterul rezonabil a duratei procedurilor trebuie să fie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi autorităţilor, şi care era interesul reclamantului în litigiu (a se vedea, printre multe alte surse, Frydlender v. Franţa [MC], no. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII şi Cravcenco v. Moldova, no. 13012/02, § 44, 15 ianuarie 2008).
32. În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Guvernul menţionează că instanţele naţionale nu au solicitat un raport de expertiză, probe tehnice sau alte probe, natura cărora necesită mult timp. Probele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti (acte şi depoziţiile făcute de doi martori) erau disponibile instanţelor de judecată de la început şi s-au referit de fapt direct la subiect, precum şi dacă reclamanta a refuzat să accepte carnetul de muncă de la angajatorul ei. Curtea constată că durata procedurilor nu poate fi explicată în condiţiile complexităţii cauzei.
33. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantei, Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici o probă care ar confirma afirmaţia că reclamanta a solicitat repetat amînarea şedinţei de judecată. Cu toate acestea, chiar dacă admitem că astfel de cereri au fost într-adevăr făcute, ele nu pot justifica termenul de patru ani de amînare a examinării cauzei.
34. În continuare, Curtea notează că prelungirea duratei procedurilor s-a datorat de asemenea şi reexaminării cauzei. Nu poate fi spus că cauza implică probleme de o anumită complexitate, ea a fost judecată de către instanţele judecătoreşti din trei motive. (a se vedea paragrafele 13 şi 14 supra). Deşi Curtea nu are funcţia de a analiza calitatea practicii instanţelor naţionale, consideră că, deoarece remiterea cauzelor spre reexaminare este deobicei rezultatul unor erori comise de instanţele judecătoreşti inferioare, repetarea acestora într-un ansamblu de proceduri relevă o deficienţă serioasă a sistemului judiciar (a se vedea, de exemplu, Wierciszewska v. Polonia, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003; Pavlyulynets v. Ucraina, nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005; şi Cravcenco, citat supra, § 50).
35. Cît priveşte care era importanţa pentru reclamantă, Curtea notează că procedurile s-au referit la un subiect foarte important pentru reclamantă, şi anume serviciul său. Legiuitorul a confirmat importanţa specifică a procedurilor de acest gen pentru angajaţi prin prevederea expresă în legislaţie a examinării urgente şi în mod prioritar a litigiilor de muncă (a se vedea paragraful 18 supra). Curtea reiterează că angajatul care consideră că a fost ilegal suspendat sau concediat de angajatorul său, are un interes personal important în asigurarea unei decizii judecătoreşti cu privire la legalitatea acestei măsuri prompte, deoarece natura litigiilor de muncă presupune adoptarea urgentă a unei decizii, ţinînd cont care este importanţa pentru reclamant, care prin concediere pierde sursele sale de existenţă (a se vedea, Guzicka v. Polonia, nr. 55383/00, § 30, 13 iulie 2004; Orel v. Slovacia, nr. 67035/01, § 58, 9 ianuarie 2007; şi Cravcenco v. Moldova, citat supra, § 57).
36. În lumina celor expuse, inclusiv reexaminarea cauzei în lipsa unei complexităţi particulare, ţinînd cont de durata totală a procedurilor într-un litigiu de muncă şi luînd în consideraţie care era importanţa pentru reclamantă, Curtea constată că cerinţa «termenului rezonabil» prevăzută de artiolul 6 § 1 din Convenţie nu a fost respectat în cauza dată. Astfel, a existat o încălcare a acestei prevederi.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
37. Reclamanta s-a plîns de lipsa remediilor efective în legătură cu plîngerea sa cu privire la durata procedurilor.
38. Guvernul a considerat că reclamanta nu a prezentat suficiente argumente în legătură cu plîngerea sa şi a solicitat Curţii să o respingă. De asemenea s-a referit la capacitatea instanţelor judecătoreşti superioare să verifice respectarea timpului rezonabil solicitat, după cum prevedea articolul 192 din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 18 supra). Reclamanta nu a solicitat instanţelor judecătoreşti să verifice aceasta.
39. Curtea notează că scopul articolului 13 este asigurarea prevederilor în legislaţia naţională care ar permită autorităţii naţionale competente să examineze plîngerea adresată în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chahal v. Marea Britanie, 15 noimebrie 1996, § 145, Raporturile hotărîrilor şi deciziilor 1996‑V). Remediul prevăzut de articolul 13 trebuie să fie “efectiv”, în practică şi în drept. Deşi, un astfel de remediu este necesar numai pentru plîngerile care pot fi privite ca “discutabile” în temeiul Convenţiei (a se vedea Mitropolia Basarabiei şi alţii v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, CEDO 2001‑XII).
40. Curtea constată că plîngerea reclamantei cu privire la durata excesivă a procedurilor contrar articolului 6 din Convenţie a fost fără îndoială discutabilă (a se vedea paragraful 36 supra). Reclamanta, prin urmare a avut dreptul la un remediu efectiv la nivel naţional în sensul articolului 13. În consecinţă, Curtea va examina dacă reclamanta a beneficiat de un astfel de remediu.
41. Curtea menţionează că deşi instanţele judecătoreşti superioare au puterea să verifice respectarea termenului rezonabil, la care s-a referit Guvernul, nici una din ele nu a exercitat această putere. Curtea nu consideră că redactarea articolului 192 din Codul de procedură civilă, citat supra, a influenţat puterea instanţelor judecătoreşti să analizeze termenul rezonabil la cererea unei părţi, iar Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica judiciară naţională pentru a susţine această afirmaţie. Rezultă că, deşi există prevederi legale care permit instanţelor judecătoreşti să întreprindă careva acţiuni, nu a fost întreprins nimic în cauza reclamantei, şi ea nu a beneficiat de nici un mod de a grăbi procedurile sau de a obţine compensaţie. Prin urmare, Curtea constată că reclamanta nu a beneficiat de remedii efective în legătură cu plîngerea sa cu privire la durata procedurilor.
42. În consecinţă, articolul 13 coroborat cu articolul 6 § 1 din Convenţie a fost încălcat.
APLICARE ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
43. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor
sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul material
44. Reclamanta a solicitat 1581726,65 MDL (95543 EUR) în calitate de compensaţie pentru prejudicial material cauzat, deoarece ea nu a primit carnetul de muncă, care i-ar fi permis să aplice la alt serviciu, şi deoarece ea nu a primit o compensaţie la concedierea sa, plus penalitatea pentru întîrziere achitării compensaţiei.
45. Guvernul consideră că reclamantei nu ar trebui să i se acorde compensaţie în calitate de prejudiciu material.
46. Curtea reiterează, că a fost constatată încălcarea articolului 6 din Convenţie în privinţa duratei excessive a procedurilor în cauza reclamantei şi de asemenea încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 6. Nu a fost constatat că hotărîrile adoptate de instanţele judecătoreşti au fost arbitrare şi nu s-a analizat soluţia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie.
Deoarece instanţele judecătoreşti naţionale au respins pretenţiile reclamantei ca nefondate, reclamanta nu aştepta să obţină compensare sau alte beneficii pe care le-a solicitat la nivel naţional şi pe care se bazează în solicitarea compensaţiei în calitate de prejudiciu material în faţa Curţii.
47. Curtea Consideră că nu există legătură cauzală între încălcările constatate în prezenta cauză şi pretenţiile reclamantei pentru compensarea prejudiciului material. Această pretenţie, prin urmare, se respinge.
B. Prejudiciul moral
48. Reclamanta a solicitat 50000 MDL (30202 EUR) în calitate de compensaţie pentru prejudicial moral. Ea a afirmat că s-a simţit umilită, fiind nevoită să participe la numeroase şedinţe de judecată şi să vadă cîteva anulări a deciziilor adoptate în cauza sa. Ea a rămas fără serviciu cu copii mici de întreţinut şi nu era într-o stare cuvenită să reziste la lunga luptă din instanţele de judecată.
49. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că reclamanta nu a prezentat nici o probă întru susţinerea afirmaţiei sale. Orice prejudiciu cauzat ei a fost rezultatul propriilor acţiuni. În orice caz, simpla constatare a încălcării oricăror articole ar fi suficientă.
50. Curtea consideră că reclamantei i-a fost cauzat stres şi frustrare în urma duratei procedurilor, luînd în consideraţie importanţa procedurilor pentru ea. Stauînd în mod echitabil, Curtea îi acordă 1000 EUR în calitate de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
51. Reclamanta a solicita 33000 MDL (1993 EUR) pentru cheltuieli de judecată şi 2400 MDL (145 EUR) pentru cheltuieli de traducere. Ea s-a bazat pe contractul încheiat cu avocatul său cu privire la procedurile judciare interne şi un alt contract cu privire la procedurile în faţa Curţii.
52. Guvernul a considerat că aceste sume erau exagerate şi neîntemeiate, luînd în consideraţie lipsa oricărui document care ar demonstra că a achitat serviciile avocatului şi de caracterul cauzei care nu este foarte complex.
53. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea Croitoru v. Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004). În conformitate cu regula 60 § 2 din Regulamentul Curţii, care indică particularităţile pretenţiilor care urmează să fie prezentate, în lipsa cărora Camera poate să respingă pretenţiile integral sau parţial.
54. În prezenta cauză Curtea ia în consideraţie contractele încheiate de reclamantă cu avocatul său, în conformitate cu care reclamanta s-a obligate să plătească pentru reprezentarea sa. De asemenea, Curtea notează că avocatul a efectuat lucrul pe cauză şi a prezentat observaţii. Cu toate acestea, Curtea consideră că suma solicitată este excesivă. Ţinînd cont de lipsa relativă a complexităţii cauzei şi problemele abordate, precum şi volumul materialelor cu care s-a lucrat, Curtea acordă reclamantei 745 EUR în calitate de costuri şi cheltuieli.
D. Dobînda
55. Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară admisibilă plîngerea reclamantei în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie cu privire la durata procedurilor, iar restul cererii inadmisibilă.
2. Susţine că articolul 6 § 1 din Convenţie a fost încălcat;
3. Susţine că articolul 13 din Convenţie a fost încălcat;
4. Susţine
(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantei în termen de trei luni de la data la care hotărîrea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 1000 (una mie) EUR în calitate de prejudiciu moral şi 745 (şapte sute patruzeci şi cinci) EUR în calitate de costuri şi cheltuieli care vor fi convertite în valuta naţională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 29 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Stanley NaismithJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy