©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 54950/07
prezentată de Ioan PĂTRÎNJEI
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 28 ianuarie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 21 noiembrie 2007,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Ioan Pătrînjei, este cetăţean român, s-a născut în 1947 şi locuieşte în Timişoara. Acesta a fost reprezentat în faţa instanţei de domnul S. Secoban, avocat în Timişoara.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
4. La 26 noiembrie 1990, reclamantul, angajat al Poştei Timişoara, a semnat un contract de închiriere cu Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara, instituţie din cadrul Poştei Timişoara, pentru una din locuinţele amplasate într-o clădire aflată în proprietatea direcţiei sus-menţionate.
5. La 29 iulie 1992, a intrat în vigoare Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.
6. La o dată nespecificată, Poşta Timişoara şi Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara s-au divizat în două instituţii diferite. În timp ce reclamantul a rămas angajat al Poştei, Direcţia a rămas proprietar al clădirii în care reclamantul era chiriaş.
7. Prin decizia din 28 decembrie 1993, Consiliul de Administraţie al Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara a decis că, în temeiul Legii nr. 85/1992, locuinţele situate în clădirea în care locuia reclamantul constituie locuinţe de intervenţie, că sunt destinate exclusiv angajaţilor direcţiei şi că nu pot fi vândute.
8. La o dată nespecificată, asociaţia locatarilor din clădirea în care locuia reclamantul a solicitat Consiliului de Administraţie al Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara să le permită membrilor acesteia să cumpere locuinţele care erau închiriate. Cererea adresată consiliului de administraţie al direcţiei era semnată în nume personal de reclamant şi de alţi doisprezece chiriaşi şi avea ştampila asociaţiei.
9. La 8 martie 2004, Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara l-a notificat pe reclamant că i se va rezilia contractul de închiriere şi i-a solicitat să elibereze locuinţa închiriată, deoarece – printre altele – nu era angajat al direcţiei şi locuinţa în cauză era clasificată ca locuinţă de intervenţie.
10. La 22 aprilie 2004, reclamantul i-a comunicat Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara că nu va da curs cererii din 8 martie 2004 pe motiv că încă era valid contractul de închiriere.
11. La 29 iulie 2004, Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara a introdus o acţiune împotriva reclamantului prin care solicita încetarea contractului de închiriere şi evacuarea acestuia. Între altele, direcţia a susţinut că reclamantul nu este angajat al instituţiei care deţine clădirea, iar locuinţa în cauză este clasificată ca locuinţă de intervenţie.
12. La aceeaşi dată, reclamantul a formulat o cerere reconvenţională împotriva Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara în faţa instanţelor interne, solicitând – în temeiul Legii nr. 85/1992 – pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale care să dispună ca instituţia să-i vândă locuinţa închiriată. Reclamantul a susţinut că locuinţa în cauză nu putea fi clasificată ca locuinţă de intervenţie şi că, deşi de-a lungul anilor a cerut în mod repetat ca direcţia să-i vândă locuinţa, a primit răspunsuri verbale contradictorii şi evazive.
13. Prin hotărârea din 20 septembrie 2005, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara, a admis cererea reconvenţională a reclamantului şi a dispus ca direcţia să-i vândă acestuia locuinţa închiriată. Instanţa a considerat că reclamantul deţinea un contract de închiriere valabil încheiat înainte ca Consiliul de administraţie al Direcţiei să decidă să schimbe scopul principal al clădirii în care se afla locuinţa.
14. La 6 aprilie 2006, un executor judecătoresc a notificat Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara în numele reclamantului că, potrivit hotărârii din 20 septembrie 2005, avea obligaţia de a-i vinde acestuia locuinţa. În plus, a solicitat direcţiei să-l informeze pe reclamant, în scris – în termen de cinci zile de la data la care a primit notificarea – asupra datei şi locului în care va fi semnat contractul de vânzare-cumpărare.
15. Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara a formulat apel împotriva hotărârii sus-menţionate. A susţinut că, deşi reclamantul a pretins că a solicitat în mod repetat să cumpere locuinţa, nu a reuşit să prezinte documente scrise în sprijinul afirmaţiei sale.
16. Prin încheierea interlocutorie din 19 mai 2006, Tribunalul Timiş a admis cererea Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara şi i-a cerut reclamantului să prezinte probe privind faptul că a solicitat direcţiei să-i vândă locuinţa.
17. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2006, Tribunalul Timiş a respins apelul Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara în baza probelor din dosar. S-a reţinut că reclamantul îndeplinea condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/1992 pentru a cumpăra locuinţa. În plus, dreptul reclamantului de a cumpăra locuinţa nu putea fi considerat ca prescris, deoarece Legea nr. 85/1992 nu stabileşte o limită de timp în care reclamantul să-şi exercite dreptul de a cumpăra locuinţa. Mai mult decât atât, contractul de închiriere nu putea fi considerat reziliat atât timp cât reclamantul îşi exercitase dreptul de cumpărare.
18. Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara a formulat recurs împotriva hotărârii. Aceasta a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă în sprijinul afirmaţiei că solicitase să cumpere locuinţa înainte de notificarea trimisă de direcţie potrivit căreia îi va fi reziliat contractul de închiriere.
19. La 29 noiembrie 2006, un executor judecătoresc a notificat Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara pentru a doua oară, în numele reclamantului, că, în conformitate cu hotărârea din 20 septembrie 2005, are obligaţia de a vinde acestuia locuinţa.
20. Prin hotărârea definitivă din 21 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis în parte recursul Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a reclamantului. Instanţa de recurs a reţinut că respectiva clădire care conţinea apartamentul închiriat de reclamant a fost construită în timpul regimului comunist, folosind fondurile direcţiei. Potrivit raportului de expertiză disponibil la dosar, locuinţa închiriată de reclamant nu reprezenta locuinţă de intervenţie, deoarece unii dintre chiriaşii locuinţelor din clădire nu erau angajaţi ai direcţiei. Reclamantul a rămas angajat al Poştei şi locuinţa închiriată era proprietatea direcţiei. La momentul respectiv, direcţia nu a dorit să vândă locuinţa închiriată de reclamant şi a dorit să o păstreze în posesia acesteia. Instanţa a considerat că nu poate uzurpa voinţa proprietarului prin hotărârea sa şi să dispună vânzarea locuinţei în alte condiţii decât cele dorite de proprietar. În cazul în care reclamantul solicita consiliului de administraţie al direcţiei să-i vândă locuinţa şi cererea ar fi fost aprobată, s-ar fi obţinut un consens între dorinţele părţilor, iar contractul dorit de părţi ar fi fost încheiat. Cu toate acestea, în speţă, instanţele de grad inferior au aplicat în mod greşit prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992. În ceea ce priveşte cererea direcţiei de încetare a contractului de închiriere al reclamantului şi evacuarea acestuia, instanţa a considerat că cererea a fost respinsă în mod corect de instanţele de grad inferior, că validitatea contractului de închiriere al reclamantului fusese prelungită şi că ocupa locuinţa pe baza unui titlu valabil.
21. Reclamantul a formulat recurs extraordinar în vederea revizuirii hotărârii.
22. La 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul extraordinar al reclamantului ca tardiv.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat
23. Art. 7 alin. (1), (6) şi (7) prevede că locuinţele altele decât locuinţele de intervenţie construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora. Prevederile alin. (1) se aplică, de asemenea, chiriaşilor care nu sunt angajaţii instituţiilor proprietare.
2. Legea privind locuinţele (Legea nr. 114/1996)
24. Art. 2 lit. (e) prevede că locuinţa de intervenţie reprezintă locuinţa destinată cazării personalului unităţilor economice care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi şi funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice.
3. Jurisprudenţa instanţelor interne
25. Părţile au prezentat opt hotărâri judecătoreşti pronunţate între 9 martie 2005 şi 11 noiembrie 2009 privind interpretarea prevederilor Legii nr. 85/1992. Aceste hotărâri judecătoreşti erau definitive şi au fost pronunţate de diferite instanţe interne, de la Tribunalul Hunedoara la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea includ hotărârea pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale ICCJ la 21 ianuarie 2008, în vederea armonizării practicii instanţelor interne în interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate cu privire la contractele de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992. Potrivit acestei hotărâri, art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 85/1992 impun unităţilor economice proprietare ale locuinţelor obligaţia legală de a le vinde. Naşterea raportului juridic este lăsată la latitudinea titularului contractului de închiriere care poate formula cerere de cumpărare a locuinţei. Obligaţie legală de a vinde apare numai atunci când sunt îndeplinite trei condiţii cumulative: locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare, iar locuinţele să nu facă parte din categoria celor de intervenţie, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992.
26. Conform hotărârii pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale ICCJ la 18 februarie 2013, în vederea armonizării practicii instanţelor interne în interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, aceste prevederi instituie obligaţia legală şi pentru societăţile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuinţele construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
CAPETE DE CERERE
27. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului de acces la o instanţă, în măsura în care Curtea de Apel Timişoara a refuzat examinarea pe fond a acţiunii sale privind cumpărarea locuinţei.
28. Invocând art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, reclamantul s-a plâns că decizia Curţii de Apel Timişoara i-a încălcat dreptul la proprietate, în măsura în care l-a privat de dreptul de a cumpăra locuinţa închiriată.
ÎN DREPT
A. Capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 din Convenţie
29. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului de acces la o instanţă, în măsura în care Curtea de Apel Timişoara a refuzat examinarea pe fond a acţiunii sale privind cumpărarea locuinţei. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, care, în părţile sale relevante, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către [o] instanţă [...], care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
1. Argumentele părţilor
30. Reclamantul a susţinut că instanţa de recurs i-a respins în mod arbitrar cererea reconvenţională pe care a formulat-o împotriva Direcţiei Radiocomunicaţii Timişoara, neglijând prevederile legale interne şi practica relevantă a instanţelor interne.
31. Guvernul a susţinut că instanţele naţionale nu aveau nicio obligaţie să trateze cererea reconvenţională a reclamantului ca o cerere oficială în sensul Legii nr. 85/1992, deoarece legea în cauză stabilea mai multe condiţii de îndeplinit de către chiriaş, inclusiv o cerere oficială din partea acestuia de a cumpăra locuinţa disputată. Totuşi, cererea depusă de asociaţia de locatari – care purta şi semnătura reclamantului – a fost înregistrată la direcţie în 2002, la mai mult de zece ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992. În plus, la originea acestei cereri a fost asociaţia de locatari, care nu avea dreptul să acţioneze în numele chiriaşilor în cauză, deoarece existenţa sa legală şi obiectivele stabilite prin statut nu au fost demonstrate de reclamant. Prin urmare, nu a existat nicio probă la dosar privind propriile încercări ale reclamantului de a cumpăra locuinţa înainte de data la care direcţia a încercat să-l evacueze.
32. Guvernul a mai susţinut şi că hotărârea instanţei de recurs nu i-a negat reclamantului drepturile ce îi revin în temeiul art. 6 din Convenţie. Dimpotrivă, instanţa a decis că reclamantul avea dreptul legal de a solicita cumpărarea locuinţei, cu condiţia să îndeplinească cerinţele prevăzute de legislaţia internă relevantă.
2. Motivarea Curţii
33. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 din Convenţie asigură oricărei persoane dreptul de a face orice solicitare în privinţa drepturilor şi obligaţiilor sale civile în faţa unei instanţe. În acest fel ia formă „dreptul de acces la justiţie”, care, potrivit jurisprudenţei Curţii, include nu numai dreptul de a demara procedura, ci şi dreptul de a obţine o „soluţionare” a litigiului de către o instanţă (a se vedea, cu titlu de exemplu, Kutiæ împotriva Croaţiei, nr. 48778/99, pct. 25, CEDO 2002–II).
34. De asemenea, Curtea reaminteşte că nu este sarcina sa să se substituie instanţelor interne. Le revine în primul autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina să soluţioneze problemele de interpretare a legislaţiei interne (a se vedea, printre multe autorităţi, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii,1997–VIII). În aceste condiţii, nu va pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanţele interne, cu excepţia cazurilor cu caracter arbitrar evident (a se vedea, mutatis mutandis, Âdamsons împotriva Letoniei, nr. 3669/03, pct. 118, 24 iunie 2008).
35. Revenind la cauza de faţă, Curtea observă că dispoziţiile legale interne care reglementează vânzarea de locuinţe construite de instituţiile economice ale statului se referă la situaţiile în care instituţiile proprietare ale locuinţelor au obligaţia să le vândă chiriaşilor. Această concluzie este confirmată de practica instanţelor interne prezentată de părţi şi de cele două hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
36. În acest context, Curtea observă că prima instanţă şi cea de apel au examinat cererea reconvenţională a reclamantului pe baza probelor disponibile la dosar. Acestea au stabilit că reclamantul îndeplinea condiţiile legale pentru a cumpăra locuinţa şi că îşi exercitase dreptul de a o cumpăra. Prin urmare, au dispus ca Direcţia Radiocomunicaţii Timişoara să-i vândă locuinţa închiriată.
37. De asemenea, Curtea observă că, infirmând hotărârile instanţelor inferioare, curtea de apel a decis că locuinţa închiriată de reclamant fusese construită în timpul regimului comunist folosindu-se fondurile direcţiei, că nu era o locuinţă de intervenţie şi că reclamantul era titularul unui contract de închiriere legal. Cu toate acestea, consideră că instanţele inferioare au aplicat în mod greşit prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 şi că vânzarea locuinţei se putea dace numai cu aprobarea Consiliului de administraţie al direcţiei radiocomunicaţii, care nu putea fi înlocuită printr-o hotărâre judecătorească.
38. În consecinţă, Curtea consideră că instanţa de recurs a realizat propria evaluare a faptelor şi a oferit o interpretare proprie a legislaţiei interne. Având în vedere aparenta divergenţă a jurisprudenţei instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea legislaţiei interne relevante anterioare anului 2008, Curtea consideră că motivele prezentate de instanţa de recurs, chiar dacă succinte, nu par a fi arbitrare sau neîntemeiate.
39. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Capătul de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
40. Reclamantul s-a plâns de faptul că decizia Curţii de Apel Timişoara i-a încălcat dreptul la proprietate, în măsura în care acesta l-a privat de dreptul de a cumpăra locuinţa închiriată. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
41. Guvernul a contestat acest argument. De asemenea, consideră că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere al reclamantului în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în cazul în care este examinat capătul de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie. În plus, susţine că nu este de competenţa Curţii ratione materiae să examineze capătul de cerere formulat de reclamant, întrucât acesta nu deţine un bun în sensul Convenţiei, nici nu are speranţa legitimă că dreptul său s-ar concretiza. În cele din urmă, Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne disponibile, întrucât nu există nici o probă în dosar că, după pronunţarea hotărârii definitive din 21 mai 2007, ar fi repetat solicitările de a cumpăra locuinţa, pentru a obţine un răspuns din partea direcţiei.
42. Curtea a examinat deja capătul de cerere al reclamantului în privinţa faptului că nu a avut acces efectiv la o instanţă competentă să reexamineze fondul acţiunii şi să dispună vânzarea locuinţei. Potrivit Curţii, capătul de cerere al reclamantului privind ingerinţa nejustificată asupra dreptului său de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 se întemeiază în principal pe aceeaşi pretinsă lipsă de protecţie procedurală care a fost deja dovedită a fi conformă cu cerinţele art. 6.
43. Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy