Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 14462/03
depusă de Valentina PENTIACOVA şi Alţii
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 4 ianuarie 2005, în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlR. Maruste,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DlJ. Borrego Borrego, judecători,
şi dna F. Elens-Passos, Grefier adjunct al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 30 aprilie 2003,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamanţii, Valentina Pentiacova, Nichifor Avasiloaie, Nicolae Bugan, Alexandru Bulgac, Vladimir Caranfil, Ion Ceban, Chiril Cebotari, Valeriu Cerniavschi, Mihail Chircu, Galina Chiriacova, Tamara Ciorba, Alina Condrat, Tatiana Costina, Olesea Frija, Natalia Ghetmacenco, Mihail Grozov, Maria Gudumac, Adriana Hristiniuc, Natalia Iacovenco, Ana Istratieva, Maria Lozinschi, Ana Lungu, Diana Maliavca, Petru Meriacri, Tudor Meriacri, Iacob Mocanu, Veaceslav Muşchei, Victor Neagov, Iacob Ninescu, Ion Nicolaev, Mihai Nicolaev, Constantin Novac, Eugenia Paşcova, Ghenadie Petrea, Eduard Porumb, Eduard Pritula, Nicolae Pruteanu, Ion Puşcaş, Maria Serbu, Mariana Solomon, Chiril Spirliev, Rita Stoian, Gavriil Tofan, Anatol Ţoncu, Dumitru Tulbu, Ion Vacari, Ion Vartic, Dumitru Zlatov şi Victor Zorilă sunt cetăţeni ai Republicii Moldova care locuiesc în Republica Moldova. Adriana Hristiniuc este fiica lui Andrei Hristiniuc, care a fost pacient al secţiei de hemodializă a Spitalului Clinic Republican („SCR”) timp de aproape doi ani şi care a decedat la 11 iulie 2004. Ana Lungu este văduva lui Gheorghe Lungu, care a fost pacient al secţiei de hemodializă a SCR timp de aproape zece ani şi care a decedat la 25 aprilie 2003. Ion Vacari este soţul defunctei Lidia Vacari, care a fost pacientă a secţiei de hemodializă a SCR şi care a decedat la o dată nespecificată. Ei au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către domnul Vladislav Gribincea, care a acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul la Chişinău. Guvernul pârât a fost reprezentat de către Agentul său, domnul V. Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa precum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Contextul cauzei
Toţi reclamanţii (cu excepţia lui Adriana Hristiniuc, Ana Lungu şi Ion Vacari, a se vedea mai sus) suferă de insuficienţă renală cronică (o pierdere treptată şi progresivă a capacităţii rinichilor de a excreta impurităţi, urină concentrată şi de a conserva electroliţi) şi, prin urmare, au nevoie de hemodializă (o procedură medicală care presupune folosirea unui aparat pentru a filtra impurităţile din sânge şi pentru a restabili constituenţii normali ai sângelui).
Din cauza bolii de care suferă, toţi reclamanţii sunt invalizi şi primesc indemnizaţie de stat pentru invaliditate care variază între 60 lei moldoveneşti (MDL) şi MDL 450.
Reclamanţii efectuează hemodializa la un spital din Chişinău numit Spitalul Clinic Republican, unde sunt trataţi aproximativ o sută de pacienţi.
Reclamanţii declară că, înainte de 1997, cheltuielile pentru hemodializa lor erau acoperite în întregime de către spital. Între 1997 şi 2004, bugetul spitalului a fost redus, iar lor le erau asigurate gratuit doar procedurile şi medicamentele strict necesare. Începând cu 1 ianuarie 2004, situaţia a devenit mai mult sau mai puţin identică cu cea existentă înainte de 1997, cu excepţia frecvenţei şedinţelor de hemodializă (a se vedea mai jos).
În Republica Moldova sunt alte patru spitale care efectuează hemodializă – un alt spital din Chişinău numit Spitalul de Urgenţă („SU”), precum şi spitalele din Bălţi, Cahul şi Comrat. Reclamanţii declară că, spre deosebire de SCR, SU este finanţat din bugetul municipiului Chişinău şi că, prin urmare, a asigurat întotdeauna pacienţii săi cu toate medicamentele necesare în mod gratuit. De asemenea, ei susţin că există bariere de ordin administrativ pentru reclamanţii care nu locuiesc în municipiul Chişinău de a primi tratament la SU. Referitor la celelalte trei spitale, reclamanţii susţin că calitatea tratamentului prin hemodializă este inferioară celei oferite lor la SCR.
2. Declaraţiile părţilor cu privire la ceea ce este necesar pentru tratamentul prin hemodializă şi ceea ce este disponibil la SCR
Potrivit părţilor, pentru tratamentul prin hemodializă sunt necesare următoarele: trusa pentru hemodializă, heparină, sare fiziologică, seringi, CaCl (10 %), glucoză (10-40 %), eufilină, 2.4 %, spirt şi vitamine. Există, de asemenea, şi alte medicamente şi suplimente care sunt necesare în anumite cazuri, şi anume: riboxin, antibiotice, plasture, tifon şi sânge.
Potrivit reclamanţilor, până la 1 ianuarie 2004, spitalul le asigura efectuarea gratuită a procedurilor de hemodializă şi unele medicamente de bază, precum şi suplimente ca: trusa pentru hemodializă, heparină, sare fiziologică, seringi şi CaCl (10 %). Pentru restul medicamentelor necesare, ei trebuiau să plătească. Reclamanţii pretind că, în 2002, lor le-a fost spus de către administraţia spitalului că secţia de hemodializă a SCR ar putea fi închisă ca urmare a finanţării insuficiente de la bugetul de stat. Reclamanţii au fost nevoiţi să protesteze în faţa Ministerului Finanţelor şi a Preşedinţiei şi, prin urmare, spitalul a continuat să-i asigure cu hemodializă, însă, la fel ca şi anterior, fără o acoperire deplină.
După 1 ianuarie 2004, spitalul a început să le asigure gratuit aproape toate medicamentele necesare. Totuşi, spitalul nu-i asigura cu un medicament numit Eprex, care este necesar pentru ridicarea nivelului hemoglobinei şi cu calciu, Amonosteril şi Ketosteril. Pentru ridicarea nivelului hemoglobinei, reclamanţii, de obicei, folosesc transfuziile de sânge. Înainte de 1 ianuarie 2004, reclamanţii nu erau asiguraţi gratuit de către spital cu sânge. După acea dată, spitalul a început să asigure gratuit sânge, însă reclamanţii trebuiau să aştepte până când sângele era disponibil. Deoarece aveau uneori urgent nevoie de sânge, ei erau nevoiţi să-l cumpere. Reclamanţii, de asemenea, declară că SCR nu efectuează nicio investigaţie medicală pentru stabilirea stării de anemie, medicii stabilind doar existenţa anemiei.
Potrivit Guvernului, înainte de 1 ianuarie 2004, tratamentul reclamanţilor era efectuat în conformitate cu prevederile Legii nr. 267 din 3 februarie 1999 privind minimul de asistenţă medicală gratuită garantat de stat (a se vedea mai jos). În conformitate cu această lege, reclamanţii primeau gratuit doar medicamentele strict necesare. Restul medicamentelor prescrise de medicii lor ei trebuiau să le cumpere. Tratamentul prin hemodializă nu a fost niciodată stopat şi nu a fost niciodată refuzat nimănui. Conform documentelor oficiale prezentate de către Guvern, în 2003, secţia de hemodializă a SCR a primit de la bugetul de stat MDL 5,685,729 (echivalentul a 354,000 euro (EUR) la acea perioadă).
La 1 ianuarie 2004, un nou sistem de asigurare medicală a fost implementat în Republica Moldova şi, conform noii legislaţii, reclamanţii au început să primească toate medicamentele necesare gratuit (a se vedea mai jos). Dacă un pacient are nevoie de un medicament special, care nu este asigurat de către stat, atunci medicul recomandă ca pacientul să-l cumpere. Conform unui ordin al Ministerului Sănătăţii din 12 martie 2004, statul cheltuia MDL 322 (echivalentul a EUR 20 la acea perioadă) pentru o zi de spitalizare, MDL 688 (echivalentul a EUR 44 la acea perioadă) pentru o hemodializă de gradul I şi MDL 1,207 (echivalentul a EUR 78 la acea perioadă) pentru o hemodializă de gradul II.
Potrivit reclamanţilor, în SUA, Canada şi statele UE, pacienţii care suferă de insuficienţă renală primesc nouă ore de hemodializă săptămânal, în trei şedinţe. Aceeaşi practică era urmată şi în Republica Moldova până în 1997. După 1997, practica s-a schimbat şi pacienţii au început să primească opt ore de hemodializă pe săptămână, în două şedinţe. „Numai reclamanţilor care sunt într-o stare fizică rea sau sunt bolnavi li se permite efectuarea celei de a treia hemodialize în mod permanent.”
Guvernul a prezentat un document al secţiei de hemodializă a SCR conform căruia, în iulie 2003, douăzeci şi şase de reclamanţi efectuau două şedinţe de hemodializă săptămânal; 4 reclamanţi efectuau trei şedinţe săptămânal, iar restul efectuau două sau trei şedinţe de hemodializă săptămânal. Potrivit Guvernului, numărul şedinţelor de hemodializă este determinat în fiecare caz aparte de către medici, care analizează gravitatea bolii, prezenţa sau absenţa complicaţiilor şi rezultatele investigaţiilor de laborator.
În cererea lor depusă la 30 aprilie 2003, reclamanţii au declarat că la SCR erau douăzeci de aparate pentru hemodializă, toate fiind vechi şi într-o condiţie tehnică proastă. În observaţiile lor din 1 septembrie 2004, ei au declarat că, înainte de depunerea cererii lor la Curte, jumătate din aparatele pentru hemodializă erau într-o stare tehnică proastă; totuşi, ele au fost înlocuite după ce cererea a fost depusă la Curte la 30 aprilie 2003. De asemenea, ei au declarat că: „În 2001, majoritatea aparatelor efectuau hemodializa în bază de acetat. După depunerea cererii la Curte, numărul aparatelor care efectuau hemodializa în bază de bicarbonaţi a crescut. Actualmente, majoritatea reclamanţilor efectuează hemodializa în bază de bicarbonaţi. Hemodializa în bază de bicarbonaţi este asimilată mult mai bine de majoritatea reclamanţilor.”
Guvernul a susţinut că înainte de decembrie 2003, existau douăzeci de aparate de hemodializă, dintre care unsprezece erau noi, iar restul erau vechi. În decembrie 2003, vechile aparate au devenit inutilizabile din cauza uzării şi, prin urmare, ele au fost înlocuite cu aparate noi de producţie germană.
Potrivit reclamanţilor, până la depunerea cererii, apa folosită pentru hemodializă nu era distilată. „După depunerea cererii la Curte, a fost procurat şi instalat un sistem de filtrare a apei. După instalarea noului sistem, ei au început să se simtă mult mai bine... .”
Guvernul a declarat că a fost semnat un contract cu o companie germană şi că, în următorii cinci ani, numărul aparatelor de hemodializă se va dubla.
Potrivit reclamanţilor, mulţi dintre ei locuiesc în afara Chişinăului şi sunt nevoiţi să se deplaseze la Chişinău de fiecare dată când au nevoie de tratament. Deşi nu există o obligaţie legală în acest sens, există o practică conform căreia autorităţile locale acoperă cheltuielile de deplasare pentru persoanele care suferă de insuficienţă renală şi care sunt nevoite să se deplaseze la Chişinău pentru hemodializă. Reclamanţii susţin că o asemenea practică este, de obicei, urmată, majorităţii lor fiindu-le rambursate cheltuielile. Totuşi, există cazuri când aceste cheltuieli nu sunt acoperite, iar pentru reclamanţi este prea scump să le plătească ei înşişi.
Potrivit Guvernului, obligaţia de a acoperi cheltuielile de deplasare pentru invalizii de gradul unu şi doi este prevăzută de articolul 41 al Legii nr. 821 privind protecţia socială a invalizilor (a se vedea mai jos). Guvernul a prezentat copii ale documentelor care dovedesc plata cheltuielilor de deplasare, iar reclamanţii nu au făcut niciun comentariu cu privire la acestea.
3. Scrisoarea de la medicii SCR
La 24 mai 2003, reclamanţii au transmis Curţii o copie a unei scrisori adresate lor şi câtorva ziare din Chişinău de către medicii secţiei de hemodializă a SCR împreună cu o listă a cheltuielilor pentru fiecare pacient. Scrisoarea a fost semnată de personalul medical al secţiei de hemodializă a SCR, dar nu şi de către reclamanţi. Lista respectivă a fost elaborată la 16 mai 2003 şi avea semnăturile tuturor pacienţilor secţiei de hemodializă a SCR. Reprezentantul reclamanţilor a admis că toţi reclamanţii au semnat lista respectivă.
Conform scrisorii semnate de către treizeci şi doi de medici, a existat o campanie media condusă de câteva ziare şi agenţii de presă din Chişinău, după ce această cerere a fost depusă la Curte. Medicii au declarat că informaţia prezentată de ziare era eronată şi inducea în eroare. Ei au susţinut că situaţia pacienţilor de la SCR, care suferă de insuficienţă renală, a fost dramatizată exagerat din motive politice legate de apropiatele alegeri locale şi că ea nu reflecta realitatea. Medicii au susţinut că rata deceselor pacienţilor care suferă de insuficienţă renală a scăzut de zece ori în comparaţie cu anii 80 ai secolului trecut şi că finanţarea de stat a hemodializei a crescut de trei ori în ultimii doi ani. „Noi înţelegem că starea economiei ţării nu este perfectă pentru ca fiecare să aibă totul; aşa cum de altfel se întâmplă în domeniul ocrotirii sănătăţii”. Medicii au contrazis declaraţiile făcute de către reprezentanţii reclamanţilor în diferite articole din ziare, potrivit cărora toate aparatele de hemodializă erau vechi. Potrivit medicilor, opt aparate erau noi. De asemenea, ei nu au fost de acord cu faptul că situaţia pacienţilor de la SCR era mai rea decât cea a pacienţilor de la SU. Ei au declarat că pacienţii lor erau asiguraţi gratuit cu serviciile şi medicamentele de bază exact în aceleaşi condiţii ca şi pacienţii de la alte spitale şi că în Republica Moldova exista o practică generală ca medicii să solicite pacienţilor procurarea medicamentelor suplimentare, care nu erau acoperite de „minimul legal garantat”. Medicii, de asemenea, s-au referit la decesul lui Gheorghe Lungu, declarând că el a fost pacientul lor timp de zece ani. Potrivit lor, în 1995, dumnealui i-au fost extirpaţi ambii rinichi şi că în ultimul an de viaţă el a suferit de insuficienţă renală cronică în faza terminală şi de tuberculoză.
Lista prezentată conţinea informaţia cu privire la acoperirea cheltuielilor reclamanţilor pentru servicii/medicamente şi pentru cheltuielile de deplasare. Conform listei, din numărul total de patruzeci şi nouă de reclamanţi, care erau pacienţi ai SCR, la trei reclamanţi (Chiril Cebotari, Tamara Ciorba şi Ion Puşcaş) serviciile şi medicamentele neacoperite de spital erau plătite de autorităţile locale de la locul lor de trai. La alţi trei reclamanţi (Galina Chiriacova, Natalia Iacovenco şi Victor Neagov), suplimentar serviciilor şi medicamentelor acoperite de spital, restul erau parţial acoperite şi de către autorităţile locale de la locul lor de trai. Numai la patru reclamanţi (Maria Lozinschi, Constantin Novac, Gavriil Tofan şi Eduard Pritula) nu le-au fost acoperite cheltuielile de deplasare de către autorităţile locale, trei dintre aceştia nebeneficiind de acoperirea cheltuielilor pentru o perioadă de numai două luni.
4. Pretinsele consecinţe ale insuficienţei fondurilor
În cererea lor depusă la 30 aprilie 2003, reclamanţii au susţinut că indemnizaţiile lor pentru invaliditate erau insuficiente pentru a plăti pentru medicamentele necesare pentru hemodializă, care nu erau asigurate gratuit de către stat. Potrivit lor, cheltuielile săptămânale minime în legătură cu hemodializa erau în jur de MDL 100 pentru o persoană. Prin urmare, ei nu-şi puteau permite procedura. Ei au declarat că mulţi dintre ei au fost nevoiţi să efectueze procedura fără a avea toate medicamentele necesare, fapt care le-a cauzat dureri şi suferinţe insuportabile. Potrivit lor, au existat cazuri când pacienţii, din cauza lipsei banilor, au refuzat să mai efectueze procedura şi au decedat.
Potrivit reclamanţilor, „ca rezultat al reducerii numărului de şedinţe de hemodializă ... nivelul microelementelor în sânge scade semnificativ, aceasta cauzând dureri de cap, vomă, slăbiciuni, crampe ...”.
Reclamanţii au declarat că insuficienţa fondurilor a avut drept consecinţă creşterea ratei mortalităţii pacienţilor care suferă de insuficienţă renală, comparativ cu alte state. Ei au invocat cazul lui Gheorghe Lungu, reclamant care a decedat în 2003. Potrivit lor, rata mortalităţii în SUA este de 5.5 decedaţi anual la o 100 de pacienţi, în timp ce la SCR rata mortalităţii constituia înainte de 2004, 7-10 şi 8-11 decedaţi. „Rata înaltă a mortalităţii a fost determinată de hemodializa inadecvată şi de starea provocată de anemie. Prin îmbunătăţirea calităţii hemodializei, după august 2003, rata mortalităţii a scăzut semnificativ, atunci când au fost instalate noi aparate pentru hemodializă şi sistemul de filtrare a apei”.
Potrivit Guvernului, în ultimii 4-5 ani nu a fost înregistrat niciun deces ca urmare a insuficienţei de hemodializă. Guvernul contestă rata mortalităţii invocată de către reclamanţi, susţinând că reclamanţii nu au prezentat numele persoanelor care se pretinde că au decedat din cauza îngrijirii medicale insuficiente sau necorespunzătoare. În ceea ce priveşte cazul lui Gheorghe Lungu, Guvernul a declarat că acesta a supravieţuit timp de zece ani fără rinichi şi că el a decedat în 2003 de tuberculoză cronică şi insuficienţă renală în fază terminală. Pentru a-şi susţine poziţia, Guvernul a prezentat un raport de autopsie pe care reclamanţii nu l-au comentat.
5. Înregistrarea video prezentată de Guvern
Guvernul a prezentat o înregistrare video de cincisprezece minute filmată la 4 mai 2004 în secţia de hemodializă a SCR. Caseta conţine o scurtă prezentare a secţiei de hemodializă şi interviuri cu un medic al acelei secţii, un pacient care efectua hemodializă la SCR timp de un an; un pacient care efectua hemodializă la SCR timp de zece ani şi care este reclamant în această cauza; un pacient care efectua hemodializă la SCR timp de cinci ani şi un pacient care efectua hemodializă la SCR timp de patru ani.
Medicul a făcut o scurtă prezentare a secţiei de hemodializă, declarând în special că secţia a avut nouăzeci şi opt de pacienţi şi că nimănui niciodată nu i-a fost refuzat tratamentul prin hemodializă.
Trei dintre pacienţi au declarat că ei efectuau două şedinţe de hemodializă săptămânal, iar în caz de necesitate puteau efectua o a treia şedinţă. Cel de-al patrulea pacient a răspuns că el efectua două şedinţe de hemodializă săptămânal.
Toţi pacienţii au declarat că lor niciodată nu le-a fost refuzat tratamentul prin hemodializă; că ei primeau gratuit toate medicamentele necesare; că cheltuielile lor de deplasare erau acoperite şi că ei nu au fost niciodată discriminaţi.
Trei dintre pacienţi au declarat că ei, uneori, rămâneau peste noapte la spital şi că în acele cazuri ei erau asiguraţi cu hrană gratuit. Cel de-al patrulea pacient a declarat că el nu a fost nevoit să rămână peste noapte la spital.
Toţi pacienţii au declarat că nu au fost niciodată trataţi rău de către personalul medical şi că ei considerau că statul are grijă de ei.
Reprezentantul reclamanţilor a declarat că persoana care a adresat întrebările a pus pacienţilor întrebări sugestive care au avut drept scop obţinerea unor răspunsuri favorabile Guvernului. De asemenea, el a susţinut că înregistrarea video arată situaţia actuală din secţia de hemodializă a SCR şi că ea nu se referă la situaţia existentă înainte de 2004.
B. Dreptul şi practica interne relevante
Constituţia Republicii Moldova în articolul 36 prevede următoarele:
„(2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit.”
Legea nr. 267-XIV din 3 februarie 1999 privind minimul de asistenţă medicală gratuită, garantat de stat, prevede următoarele:
Articolul 1
„Statul, în conformitate cu Constituţia, garantează acordarea gratuită populaţiei Republicii Moldova a minimului de servicii medicale, denumit în cele ce urmează minim garantat, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege.”
Articolul 2
„(1) Minimul garantat se acordă de către toate unităţile medico-sanitare publice.
(2) Minimul garantat se asigură tuturor cetăţenilor Republicii Moldova.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asiguraţi cu asistenţă medicală în cadrul minimului garantat în volumul prevăzut la art. 4 lit. c).”
Articolul 4
„Minimul garantat cuprinde:
...
c) asistenţa medicală de urgenţă la etapa prespitalicească şi spitalicească în caz de stări acute care pun în pericol viaţa;”
Articolul 5
„Asigurarea financiară a minimului garantat, în volumul aprobat prin legea bugetului pe anul respectiv, se pune în sarcina Guvernului şi autorităţilor administraţiei publice locale.”
Articolul 6
„Serviciile medicale acordate peste volumul minimului garantat vor fi prestate contra plată, iar mijloacele acumulate vor rămâne la dispoziţia unităţilor medico-sanitare...”
Legea nr. 821 din 24 decembrie 1991 privind protecţia socială a invalizilor prevede următoarele:
Articolul 41
„Invalizilor de gradul I şi II, copiilor invalizi şi persoanelor care însoţesc un invalid de gradul I sau un copil invalid li se acordă, la locul de reşedinţă, de către autorităţile administraţiei publice locale compensaţii de la bugetele respective pentru călătorii în transportul în comun urban, suburban şi interurban (cu excepţia taximetrelor)”.
În conformitate cu anexa 3 (8) a Legii nr. 1463-XV din 15 noiembrie 2002, în bugetul de stat pentru anul 2003 pentru tratamentul pacienţilor care suferă de insuficienţă renală au fost alocate MDL 5 milioane.
Legea nr. 1585 din 27 februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, în vigoare din 1 ianuarie 2004, prevede următoarele:
Articolul 1
„(1) Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală reprezintă un sistem garantat de stat de apărare a intereselor populaţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii prin constituirea, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri băneşti destinate pentru acoperirea cheltuielilor de tratare a stărilor condiţionate de survenirea evenimentelor asigurate (maladie sau afecţiune). Sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală oferă cetăţenilor Republicii Moldova posibilităţi egale în obţinerea asistenţei medicale oportune şi calitative.
(2) Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală se realizează prin contracte încheiate între subiecţii asigurării de asistenţă medicală...”.
Guvernul a transmis Curţii patru scrisori în care Preşedinţii Curţii de Apel, Judecătoriei Bălţi şi Judecătoriei Orhei au declarat că dacă pacienţii care suferă de insuficienţă renală ar înainta acţiuni cu privire la asistenţa medicală insuficientă, acestea ar fi examinate în fond de către instanţele lor. De asemenea, ei au susţinut că instanţele lor nu au examinat cauze similare. Preşedintele Judecătoriei Briceni a declarat că instanţa sa a examinat o cauză în care un spital a fost obligat să plătească compensaţii unui pacient care suferă de insuficienţă renală; totuşi, scrisoarea nu prevede pentru ce a fost acordată compensaţia, iar o copie a acestei hotărâri nu a fost anexată la scrisoare.
Din declaraţiile părţilor, se pare că după intrarea în vigoare a noii Legi cu privire la asigurarea medicală la 1 ianuarie 2004, situaţia pacienţilor care au nevoie de hemodializă s-a îmbunătăţit considerabil în ceea ce priveşte asigurarea lor gratuită cu medicamente. În decembrie 2003, jumătate din aparatele de hemodializă de la SCR, care erau vechi, au fost înlocuite cu unele noi. La o dată nespecificată, după depunerea cererii la Curte, a fost procurat şi instalat în cadrul secţiei de hemodializă a SCR un sistem nou de filtrare a apei.
PRETENŢII
1. În cererea lor, reclamanţii se plâng de omisiunea statului de a-i asigura cu toate medicamentele necesare pentru hemodializă din contul statului şi de finanţarea de stat insuficientă a secţiei de hemodializă de la Spitalul Clinic Republican. De asemenea, ei pretind că, din cauza finanţării insuficiente, unii dintre ei erau nevoiţi să facă două şedinţe de hemodializă săptămânal în loc de trei. Prin urmare, ei consideră că dreptul lor la viaţă garantat de articolul 2 al Convenţiei a fost încălcat.
În observaţiile lor din 1 septembrie 2004, ei au cerut Curţii să constate violarea articolului 2 al Convenţiei prin omisiunea Guvernului de a „întreprinde măsuri legislative corespunzătoare pentru a proteja viaţa reclamanţilor şi să asigure, în mod gratuit, tratamentul prin hemodializă, pe care Guvernul s-a angajat să-l facă disponibil reclamanţilor”. În continuare, ei declară că Guvernul a întreprins măsuri legislative cu scopul de a proteja viaţa lor; totuşi, calitatea legilor adoptate de stat era nesatisfăcătoare, deoarece ele nu reglementau cu suficientă precizie numărul şi calitatea şedinţelor de hemodializă, precum şi medicamentele pe care reclamanţii aveau dreptul să le primească din contul statului. Într-o scrisoare adresată Curţii la 29 septembrie 2004, reprezentantul reclamanţilor a declarat că reclamanţii s-au plâns doar de calitatea legislaţiei în vigoare după 1 ianuarie 2004.
2. Reclamanţii au declarat că, până la 1 ianuarie 2004, statul i-a asigurat cu medicamente doar la un nivel minim. Restul medicamentelor, care nu erau indispensabile pentru hemodializă, dar lipsa cărora ducea la durere fizică şi suferinţe, nu era acoperit din contul statului. Ca rezultat, mulţi reclamanţi care nu-şi puteau permite să cumpere medicamentele respective erau nevoiţi să efectueze hemodializa fără acestea. Potrivit reclamanţilor, aceasta a constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei.
Reclamanţii, de asemenea, au susţinut că faptul că autorităţile locale nu le-au compensat întotdeauna cheltuielile de deplasare, a constituit tratament inuman şi degradant.
Ei declară că starea de incertitudine referitoare la viitoarea finanţare a hemodializei le-a cauzat suferinţe incompatibile cu articolul 3 al Convenţiei.
De asemenea, reclamanţii au declarat că scăderea numărului de şedinţe de hemodializă efectuate săptămânal, în cazul câtorva reclamanţi, le-a cauzat suferinţe intense şi, prin urmare, a constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei.
3. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că legislaţia Republicii Moldova nu prevedea măsuri provizorii care să fie aplicate de către instanţele judecătoreşti. În acest context, ei au declarat că, chiar dacă ei ar fi intentat o acţiune împotriva Ministerului Finanţelor, procedurile ar fi durat cel puţin şase luni, iar instanţele judecătoreşti nu ar fi putut adopta măsuri provizorii care să oblige Ministerul Finanţelor să efectueze plăţile necesare pentru hemodializă.
4. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, că ei au fost nevoiţi să-şi cheltuie propriii bani pentru tratament şi deplasare.
5. Reclamanţii se plâng, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că din cauza finanţării de stat insuficiente a tratamentului bolnavilor care suferă de insuficienţă renală, ei au fost obligaţi să cheltuie majoritatea mijloacelor financiare ale familiilor lor pentru tratamentul lor, ceea ce le-a afectat viaţa de familie.
6. Reclamanţii se plâng în temeiul articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolele 2, 3 şi 13, şi articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. Ei au declarat că pacienţii SU primesc o îngrijire mai bună din simplul motiv că acel spital este finanţat din bugetul local, şi nu din cel de stat. De asemenea, ei au declarat că există bariere de ordin administrativ care împiedică pacienţii care nu locuiesc în Chişinău să primească tratament la alt spital din Chişinău.
7. Reclamanţii se plâng, în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolele 2, 3, 6, 8 şi 14 şi cu articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, că legislaţia Republicii Moldova nu prevede un recurs efectiv pentru problema lor.
ÎN DREPT
A. Epuizarea căilor de recurs interne
Guvernul a declarat că reclamanţii nu au epuizat recursurile disponibile lor conform legislaţiei naţionale, aşa cum o cere articolul 35 § 1 al Convenţiei. El a susţinut că reclamanţii puteau să depună o cerere de chemare în judecată în conformitate cu Codul de procedură civilă dacă ei considerau că drepturile lor garantate de Convenţie au fost încălcate. El a declarat că Convenţia este incorporată în legislaţia Republicii Moldova şi că persoanele se pot referi direct la prevederile acesteia în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. În sprijinul declaraţiilor sale, Guvernul a transmis Curţii copii ale scrisorilor de la patru instanţe judecătoreşti naţionale în care preşedinţii acelor instanţe au asigurat Agentul Guvernamental că, în caz dacă pacienţii care suferă de insuficienţă renală ar înainta o acţiune împotriva statului, instanţele judecătoreşti ar examina-o în fond (a se vedea „Dreptul şi practica interne pertinente”). Guvernul, de asemenea, a invocat o cauză examinată de Judecătoria Briceni în care unui spital i-a fost indicat să ramburseze cheltuielile de deplasare unui pacient care suferă de insuficienţă renală (a se vedea „Dreptul şi practica interne pertinente”).
Reclamanţii au fost de acord că a existat o cauză în care un pacient care suferă de insuficienţă renală a putut obţine recuperarea cheltuielilor lui de deplasare. Totuşi, ei au susţinut că legislaţia naţională nu prevede un recurs disponibil lor împotriva principalei lor probleme, care este insuficienţa finanţării de stat pentru efectuarea hemodializei. Potrivit lor, nu administraţia spitalului este responsabilă pentru situaţia dificilă în care se află pacienţii care suferă de insuficienţă renală, ci Parlamentul Republicii Moldova, care nu prevede fonduri suficiente în bugetul de stat anual. Reclamanţii conchid că, în conformitate cu principiul separaţiei puterilor, instanţele judecătoreşti naţionale nu au competenţa de a indica Parlamentului să adopte sau să modifice legi.
Deoarece cererea este, în orice caz, inadmisibilă ca vădit nefondată (a se vedea mai jos), Curtea nu consideră necesar să decidă cu privire la chestiunea dacă reclamanţii au epuizat căile de recurs interne.B. Pretinsa violare a articolului 8 al Convenţiei
În cererea lor iniţială, reclamanţii au formulat o pretenţie în temeiul articolului 8 al Convenţiei, pretinzând că ei erau nevoiţi să cheltuie majoritatea mijloacelor financiare ale familiilor lor pentru tratamentul lor, ceea ce le-a afectat viaţa lor de familie. Articolul 8 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
În observaţiile prezentate Curţii la 1 septembrie 2004, reprezentantul reclamanţilor a solicitat Curţii să înceteze examinarea pretenţiei formulate în temeiul acestui articol, fără a da vreo explicaţie.
Totuşi, Curtea reiterează că ea este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze şi că ea nu se consideră legată de calificarea dată de un reclamant sau de un guvern. În virtutea principiului jura novit curia, ea a analizat din proprie iniţiativă, spre exemplu, pretenţii formulate în temeiul articolelor sau paragrafelor la care cei care au apărut în faţa ei nu au făcut referire şi chiar pretenţii formulate în temeiul unei prevederi în baza căreia Comisia a declarat pretenţia inadmisibilă, pe când ea a declarat-o admisibilă prin prisma unei alte prevederi. O pretenţie este caracterizată de faptele pretinse în ea, şi nu de temeiurile juridice sau argumentele pe care ea se bazează (a se vedea Powell and Rayner v. the United Kingdom, hotărâre din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172, p. 13, § 29).
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră necesar să examineze pretenţiile cu privire la finanţarea de stat insuficientă a hemodializei şi omisiunea autorităţilor locale de a acoperi cheltuielile de deplasare ale reclamanţilor prin prisma dreptului la respectarea vieţii private, garantat de articolul 8 al Convenţiei.
Deşi scopul articolului 8 este, în esenţă, de a proteja persoana de ingerinţa arbitrară din partea autorităţilor publice, el nu doar obligă statul să se abţină de la o astfel de ingerinţă deoarece, el, de asemenea, poate genera obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii private şi de familie. În timp ce limitele dintre obligaţiile negative şi pozitive ale statului, în temeiul acestei prevederi, nu întotdeauna sunt definite cu precizie, principiile aplicabile sunt similare. În ambele contexte, trebuie să se ţină cont de echilibrul just care trebuie să existe între interesele opuse ale persoanei şi cele ale comunităţii în întregime şi în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Zehnalova and Zehnal v. the Czech Republic (dec.), nr. 38621/97, ECHR 2002-V).
Curtea a constatat anterior că viaţa privată include integritatea fizică şi psihică a persoanei (Niemietz v. Germany, hotărâre din 16 decembrie 1992, Seria A nr. 251-B, § 29). Deşi Convenţia nu garantează, ca atare, un drept la asistenţă medicală gratuită, în câteva cauze Curtea a constatat că articolul 8 este relevant pretenţiilor cu privire la finanţarea publică pentru a facilita mobilitatea şi calitatea vieţii reclamanţilor cu dizabilităţi (a se vedea Zehnalova and Zehnal, citată mai sus, şi Sentges v. the Netherlands (dec.), nr. 27677/02, 8 iulie 2003). Prin urmare, Curtea este gata să prezume în această cauză că articolul 8 este aplicabil pretenţiilor reclamanţilor cu privire la finanţarea insuficientă a tratamentului lor.
Marja de apreciere la care s-a făcut referire mai sus este chiar mai largă atunci când, aşa cum este în această cauză, chestiunile ridicate implică o evaluare a priorităţilor în contextul alocării resurselor limitate ale statului (a se vedea, mutatis mutandis, Osman v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3159, § 116, şi O’Reilly and Others v. Ireland (dec.), nr. 54725/00, 28 februarie 2002, neraportată). Având în vedere familiarizarea lor cu cererile faţă de sistemul de ocrotire a sănătăţii, la fel ca şi cu fondurile disponibile pentru a asigura aceste cereri, autorităţile naţionale sunt plasate într-o poziţie mai bună pentru a face o astfel de evaluare decât o instanţă internaţională. Mai mult, Curtea ar trebui să fie conştientă de faptul că, în timp ce ea urmează să aplice Convenţia faptelor concrete ale acestei cauze în conformitate cu articolul 34, o decizie luată într-o cauză anumită va crea, cel puţin într-o anumită măsură, un precedent valabil pentru toate Statele Contractante (Sentges v. the Netherlands, citată mai sus).
Curtea consideră că problema fundamentală în această cauză, reflectată în numeroase pretenţii, este pretinsa insuficienţă a fondurilor publice pentru tratamentul maladiei reclamanţilor. În susţinerea pretenţiilor lor, reclamanţii au comparat cuantumul cheltuielilor publice efectuate pentru tratamentul pacienţilor care suferă de insuficienţă renală în Republica Moldova cu cel din unele state industrializate precum: SUA, Marea Britanie, Australia şi Israel. Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială afirmaţia reclamanţilor că ei nu dispun de mijloacele financiare pentru a plăti costul medicamentelor care nu sunt asigurate gratuit de către stat şi că medicamentele şi, în unele cazuri, a treia şedinţă de hemodializă pe săptămână sunt de o mare importanţă pentru lupta lor cu maladia. Totuşi, ea notează că pretenţia reclamanţilor se referă la necesitatea alocării fondurilor publice care, având în vedere insuficienţa resurselor, ar trebui să fie redirecţionate de la alte necesităţi importante finanţate din contul contribuabililor.
În timp ce este, în mod evident, de dorit ca fiecare să aibă acces la un tratament medical deplin, inclusiv la proceduri medicale şi medicamente necesare pentru salvarea vieţii, lipsa resurselor financiare semnifică că, din păcate, în Statele Contractante există multe persoane care nu beneficiază de ele, în special, în cazuri de tratament permanent şi costisitor.
În această cauză, Curtea notează că reclamanţii au avut acces la standardul de îngrijire a sănătăţii oferit publicului în general, atât înainte, cât şi după implementarea reformei sistemului de asistenţă medicală. Astfel, se pare că ei au fost asiguraţi cu asistenţă medicală de bază, precum şi cu medicamentele de bază înainte de 1 ianuarie 2004 şi au fost asiguraţi cu asistenţă medicală aproape deplină după această dată. Curtea nicidecum nu doreşte să subestimeze dificultăţile cu care, aparent, se confruntă reclamanţii şi apreciază îmbunătăţirea cu adevărat reală pe care acoperirea totală a cheltuielilor pentru hemodializă ar avea-o pentru viaţa lor privată şi de familie. Totuşi, Curtea este de opinie că, în circumstanţele acestei cauze, nu se poate spune că statul pârât nu a asigurat un echilibru just între interesele reclamanţilor şi cele ale comunităţii în întregime.
Având în vedere tratamentul medical şi facilităţile asigurate reclamanţilor, precum şi faptul că situaţia reclamanţilor s-a îmbunătăţit considerabil după implementarea reformei sistemului de asistenţă medicală în ianuarie 2004, Curtea consideră că nu se poate spune că statul pârât, în circumstanţele speciale ale acestei cauze, nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive în temeiul articolului 8 al Convenţiei. În ceea ce priveşte problema cu privire la nerambursarea tuturor cheltuielilor lor de deplasare, Curtea, prezumând că reclamanţii au epuizat căile de recurs interne, notează că Guvernul a prezentat copii ale registrelor de plată care confirmau plata acelor cheltuieli tuturor reclamanţilor, iar reclamanţii nu le-au comentat în niciun fel. Mai mult, reclamanţii au transmis Curţii o copie a unei hotărâri a Judecătoriei Briceni, prin care lui Eduard Pritula i-au fost acordaţi bani pentru cheltuielile sale de deplasare care urmau a fi plătite de autorităţile locale.
Prin urmare, rezultă că pretenţia în temeiul articolul 8 al Convenţiei este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.C. Pretinsa violare a articolului 2 al Convenţiei
Reclamanţii pretind că, prin omisiunea statului de a acoperi costul tuturor medicamentelor necesare pentru hemodializa lor şi finanţarea insuficientă a secţiei de hemodializă a SCR, a fost încălcat dreptul lor la viaţă garantat de articolul 2 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. (...)”
Curtea reaminteşte că prima propoziţie a articolului 2 indică statului nu numai să se abţină de la lipsirea intenţionată şi nelegală de viaţă, dar, de asemenea, să întreprindă măsuri corespunzătoare pentru a proteja viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia sa (a se vedea L.C.B. v. the United Kingdom, hotărâre din 9 iunie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III, § 36). Nu poate fi exclus faptul că acţiunile şi omisiunile autorităţilor în domeniul politicii îngrijirii sănătăţii pot, în anumite circumstanţe, angaja responsabilitatea lor în temeiul articolului 2 (a se vedea, Powell v. the United Kingdom (dec.), nr. 45305/99, ECHR 2000-V).
Mai mult, o chestiune prin prisma articolului 2 poate apărea atunci când se dovedeşte că autorităţile unui Stat Contractant pun în pericol viaţa unei persoane prin neacordarea asistenţei medicale pe care ele s-au angajat s-o facă disponibilă populaţiei în general (a se vedea Cyprus v. Turkey [GC], nr. 25781/94, § 219, ECHR 2001-IV; Nitecki v. Poland (dec.), nr. 65653/01, 21 martie 2002).
Revenind la faptele acestei cauze, Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nicio probă că viaţa lor a fost pusă în pericol. Ei pretind că câţiva pacienţi au decedat în ultimii ani şi dau drept exemplu cazul lui Gheorghe Lungu, însă ei nu au prezentat nicio probă că cauza decesului lui a fost lipsa unui anumit medicament sau lipsa asistenţei medicale corespunzătoare. Curtea notează că insuficienţa renală cronică este o maladie foarte gravă şi progresivă cu o rată înaltă a mortalităţii nu numai în Republica Moldova, dar şi în întreaga lume. Faptul că o persoană a decedat de această maladie nu constituie în sine o probă că decesul a fost cauzat de deficienţele sistemului de asistenţă medicală.
În orice caz, în ceea ce priveşte chestiunea obligaţiilor pozitive ale statului, Curtea a examinat acest aspect prin prisma articolului 8 al Convenţiei şi nu vede niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită prin prisma articolului 2 al Convenţiei.
Prin urmare, Curtea conchide că pretenţia în temeiul articolului 2 al Convenţiei este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei.D. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei
Reclamanţii pretind că ei au fost supuşi tratamentului inuman şi degradant ca urmare a omisiunii statului să-i asigure, în mod gratuit, cu toate medicamentele necesare şi ca urmare a omisiunii acestuia să-i asigure pe toţi cu trei şedinţe de hemodializă săptămânal. Ei invocă articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Având în vedere constatarea sa cu privire la articolul 8 al Convenţiei, Curtea consideră că nu există o chestiune separată care să necesite o examinare în temeiul articolului 3 al Convenţiei.E. Pretinsa violare a articolului 13 al Convenţiei
Reclamanţii susţin că ei nu au avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale în ceea ce priveşte încălcările Convenţiei pe care le-au invocat şi pretind violarea articolului 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Aşa cum Curtea a declarat, în mod constant (a se vedea, printre altele, Powell and Rayner v. the United Kingdom, hotărâre din 12 februarie 1990, Seria A nr. 172, pp. 14-15, § 33; şi Abdurrahman Orak v. Turkey, nr. 31889/96, § 97, 14 februarie 2002), articolul 13 al Convenţiei garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui recurs pentru a realiza esenţa drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de Convenţie în orice formă în care ele ar putea fi asigurate în sistemul de drept naţional. Prin urmare, el cere instituirea unui recurs naţional care să permită autorităţii naţionale competente atât de a examina esenţa unei pretenţii „serioase şi legitime” în temeiul Convenţiei, cât şi de a acorda o satisfacţie corespunzătoare. Astfel, articolul 13 este aplicabil numai pretenţiilor care pot fi considerate ca fiind serioase şi legitime în sensul Convenţiei.
Totuşi, în această cauză, reclamanţii nu au prezentat nicio pretenţie serioasă şi legitimă, după cum şi Curtea a constatat că toate pretenţiilor lor sunt inadmisibile ca vădit nefondate (a se vedea mai sus).
Prin urmare, rezultă că această pretenţie urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
F. Pretinsa violare a articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolele 2 şi 3 ale Convenţiei
Bazându-se pe articolul 14 al Convenţiei combinat cu articolele 2 şi 3 ale Convenţiei, reclamanţii au declarat că ei au fost discriminaţi. Articolul 14 al Convenţiei prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Curtea reaminteşte că articolul 14 nu interzice orice diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie (a se vedea Belgian linguistic case (fondul cauzei), hotărâre din 23 iulie 1968, Seria A nr. 6, p. 34, § 10). El protejează persoanele (inclusiv persoanele juridice) care sunt „plasate în situaţii analogice” împotriva diferenţelor de tratament discriminatorii; iar, în sensul articolului 14, o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă ea „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă ea nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există o „relaţie rezonabilă de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul care se urmăreşte a fi realizat” (a se vedea, printre multe altele, Rasmussen v. Denmark, hotărâre din 28 noiembrie 1984, Seria A nr. 87, § 35 şi § 38). Mai mult, Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere la evaluarea dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit în drept; scopul acestei marje va varia în conformitate cu circumstanţele, subiectul şi contextul său (ibid., § 40).
Reclamanţii au declarat că celălalt spital din Chişinău care dispune de o secţie de hemodializă (SU) este mai bine finanţat şi, prin urmare, pacienţii săi beneficiază de o asistenţă medicală mai bună şi nu trebuie să plătească pentru toate medicamentele lor.
Potrivit declaraţiilor reclamanţilor, există bariere de ordin administrativ care împiedică pacienţii care nu locuiesc în Chişinău să se mute la acel spital. Curtea notează din datele personale ale reclamanţilor că unsprezece reclamanţi din patruzeci şi nouă locuiesc în municipiul Chişinău şi că, totuşi, ei nu s-au mutat sau, cel puţin, nu au declarat în faţa Curţii că ei ar fi dorit să se mute la celălalt spital din Chişinău.
Mai mult, Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nicio probă care să dovedească că celălalt spital din Chişinău era de fapt mai bine finanţat sau că pacienţii lui primeau un tratament mai bun.
Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
G. Pretinsa violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie
În cererea lor iniţială, reclamanţii au prezentat pretenţii în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie; totuşi, în observaţiile lor din 1 septembrie 2004, ei au informat Curtea că ei nu mai doresc menţinerea acestor pretenţii. Prin urmare, Curtea nu le va examina.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Françoise Elens-PassosNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy