Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 27768/05
Lidia PERHULOV
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 3 iulie 2012 în cadrul unui comitet compus din:
Ineta Ziemele, preşedinte,
Ján Šikuta,
Nona Tsotsoria, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier Adjunct al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 20 iulie 2005,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile în răspuns ale reclamantului,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamanta, dna Lidia Perhulov, este cetăţean al Republicii Moldova, născută în 1946; ea locuieşte la Chişinău. Ea a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl R. Aronov, avocat în Chişinău.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său ad interim, dl L. Apostol.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Circumstanţele cauzei
4. La 2 decembrie 2002, reclamanta a fost concediată din funcţia ocupată de aceasta în cadrul societăţii private N.
5. La 10 februarie 2003, reclamanta l-a chemat pe fostul său angajator în judecată pe motiv că nu a respectat procedura legală de concediere.
6. La 30 iunie 2003, Judecătoria Ciocana a admis acţiunea reclamantei, a dispus restabilirea ei în funcţie şi a obligat angajatorul să-i plătească reclamantei salariul pentru toată perioada cât a absentat forţat de la serviciu. Această hotărâre judecătorească a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la 24 octombrie 2006 şi de către Curtea Supremă de Justiţie la 14 februarie 2007. Astfel, aceasta a devenit definitivă.
2. Anularea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantei
7. La 12 iulie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de societatea N- şi a trimis cauza la Judecătoria sectorului Ciocana pentru rejudecare, motivând că societatea N. a aflat circumstanţe noi la care nu a avut anterior acces şi că acestea sunt importante pentru soluţionarea cauzei. Este vorba despre organigrama societăţii N. la data de 1 octombrie 2003, despre două decizii adoptate la 1 iulie 2002 şi 27 ianuarie 2003 şi despre o altă organigramă din data de 1 februarie 2003.
8. Prin hotărârea judecătorească din 5 octombrie 2007, Judecătoria sectorului Ciocana a respins acţiunea depusă de reclamantă. La 2 aprilie 2008 şi la 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Chişinău, respectiv Curtea Supremă de Justiţie, au menţinut această hotărâre judecătorească.
3. Evoluţia cauzei după comunicarea ei Guvernului
9. La 10 martie 2009, Procurorul General al Republicii Moldova a depus o cerere de revizuire a deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 23 octombrie 2008. El şi-a întemeiat cererea, între altele, pe dispoziţiile articolului 449 g) al Codului de procedură civilă, care prevede reexaminarea unei pricini în cazul unei cereri pendinte în faţa Curţii.
10. Prin decizia din 18 mai 2009, Curtea Supremă de Justiţiei a admis cererea Procurorului General. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei, precum şi jurisprudenţa Curţii, instanţa de judecată a constatat în special că:
„prin reexaminarea pricinii în cauză la 12 iulie 2007 de către Curtea Supremă de Justiţie,... , a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Or, scopul utilizării de către Societatea pe Acţiuni N. a revizuirii ca cale extraordinară de atac nu a fost corectarea erorilor judiciare şi omisiunilor justiției, dar anularea unei hotărâri irevocabile, în situaţia în care acesta nu a fost de acord cu soluţia dată de instanţă şi rămasă în vigoare.”
Drept urmare, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 12 iulie 2007, precum şi hotărârile judecătoreşti ulterioare. Instanţa de judecată a confirmat propria sa decizia din 14 februarie 2007 şi, implicit, hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului Ciocana prin care a fost admisă acţiunea reclamantei. Aplicând direct articolul 41 al Convenţiei, Curtea Supremă de Justiţie a obligat statul să-i plătească reclamantei 47 250 de lei moldoveneşti (MDL) (3 098,60 de euro (EUR) la acea dată) cu titlu de salariu neîncasat în perioada 14 februarie 2007 – 18 mai 2009; 35 000 MDL (2 295,96 EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin admiterea cererii de revizuire depuse de societatea N.; şi 3 000 MDL (196,73 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată.
11. La 9 iunie 2009, statul a transferat suma adjudecată prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 18 mai 2009.
12. În ceea ce priveşte hotărârea Judecătoriei sectorului Ciocana din 30 iunie 2003, reclamanta a susţinut că până în prezent aceasta nu a fost executată integral.
13. La 3 noiembrie 2011, reclamanta a depus o acţiune în despăgubire împotriva statului pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti în cauză. Ea a invocat dispoziţiile Legii nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti.
B. Dreptul intern pertinent
14. În ceea ce priveşte revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, dreptul intern pertinent a fost rezumat în cauzele Popov c. République de Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, §§ 26-27, 6 decembrie 2005) şi în cauza Jomiru et Creţu c. République de Moldova (nr. 28430/06, § 26, 17 aprilie 2012).
15. În ceea ce priveşte noul recurs intern instituit prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011, dispoziţiile pertinente au fost rezumate în cauza Manascurta c. République de Moldova ((déc.), nr. 31856/07, §§ 11-12, 14 februarie 2012).
PLÂNGERI
16. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţiei, reclamanta a reclamat durata excesivă a procesului civil iniţiat de ea.
17. În temeiul aceluiaşi articol, ea a susţinut că casarea de către Curtea Supremă de Justiţie la 12 iulie 2007 a hotărârii judecătoreşti pronunţate de Judecătoria sectorului Ciocana la 30 iunie 2003 a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
18. În baza aceluiaşi articol 6 § 1 al Convenţiei, reclamanta s-a plâns de faptul că judecătorii au fost părtinitori şi de modul în care instanţele judecătoreşti civile au apreciat probele în cadrul procesului care a precedat adoptarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 18 mai 2009.
19. Invocând articolele 6 şi 13 ale Convenţiei, ea a susţinut că hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 nu a fost executată corespunzător.
ÎN DREPT
A. Articolul 6 § 1 al Convenţiei privind reexaminarea pricinii
20. Reclamanta s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei că prin casarea hotărârii judecătoreşti din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a făcut abuz de procedura de revizuire. Dispoziţia legală invocată stipulează următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
21. Guvernul a susţinut că, ţinând cont de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 18 mai 2009, reclamanta a pierdut calitatea de victimă. Acesta a notat că statul a recunoscut că în speţă a avut loc încălcarea principiului securităţii raporturilor juridică şi că reclamanta a obţinut redresarea adecvată în raport cu această încălcare.
22. Reclamanta a răspuns că suma despăgubirilor acordate de către Curtea Supremă de Justiţie prin decizia din 18 mai 2009 nu este în măsură să acopere toate prejudiciile suferite.
23. Curtea reiterează că ţine în primul rând de autorităţile naţionale să remedieze toate pretinsele încălcările ale Convenţiei. În această privinţă, întrebarea dacă o persoană poate să pretindă în continuare că este victima unei pretinse încălcări a Convenţiei apare în orice stadiu al procedurii în baza Convenţiei (a se vedea între altele Siliadin c. France, nr. 73316/01, § 61, CEDH 2005-VII ; Scordino c. Italie (no 1) [GC], nr. 36813/97, § 179, CEDH 2006-V). Între altele, o decizie sau o măsură a autorităţilor naţionale favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă” în temeiul articolului 34 al Convenţiei, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în fond, încălcarea Convenţiei şi au oferit o redresare pentru această încălcare. (a se vedea, între altele, Eckle c. Allemagne, 15 iulie 1982, § 66, seria A nr. 51 ; Dalban c. Roumanie [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI ; şi Siliadin, citată mai sus, § 62).
24. În ceea ce priveşte reparaţia corespunzătoare şi suficientă pentru remedierea la nivel intern a încălcării unui drept garantat de Convenţie, Curtea consideră, în general, că aceasta depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării vizate a Convenţiei (a se compara, de exemplu, cu Scordino (no 1), citată mai sus, § 186). Curtea a indicat cu alte ocazii că statutul de victimă a unui reclamant, în cazul sesizării Curţii, poate depinde de suma despăgubirilor care i-au fost acordate la nivel naţional (a se vedea, de exemplu, Normann c. Danemark (déc.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, şi Scordino (no 1), citată mai sus, § 202, în privinţa plângerii în baza articolului 6, sau Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, pentru plângerea în baza articolului 11).
25. În prezenta cauză, prima condiţie, şi anume constatarea unei încălcări de către autorităţile naţionale, nu ridică întrebări, deoarece Curtea Supremă de Justiţie a recunoscut că prin casarea hotărârii judecătoreşti din 30 iunie 2003 s-a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, în sensul jurisprudenţei Curţii.
26. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, Curtea consideră că, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, repararea ar fi trebuit să aibă drept scop repunerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea, şi anume în poziţia de până la anularea hotărârii judecătoreşti din 30 iunie 2003 (a se vedea, de exemplu, Popov c. République de Moldova (no 2), no 19960/04, § 63, 6 decembrie 2005). În această privinţă, Curtea constată, în primul rând, că Curtea Supremă de Justiţie, în decizia sa din 18 mai 2009, a casat decizia sa precedentă prin care a admis revizuirea pricinii şi a menţinut hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 pronunţată în favoarea reclamantei. Această acţiune a Curţii Supreme de Justiţie nu a fost suficientă pentru a-l lipsi pe justiţiabil de calitatea sa de victimă, şi este de competenţa Curţii să ia în considerare valoarea compensaţiei acordate şi, dacă este cazul, a dobânzilor de întârziere la plata despăgubirilor (a se vedea, mutatis mutandis, Cocchiarella c. Italie [GC], nr. 64886/01, §§ 86-107, CEDH 2006‑V).
27. În speţă, Curtea notează că reclamantei i s-au acordat aproximativ 3 300 EUR cu titlu de prejudiciu material. Curtea Supremă de Justiţie a acordat reclamantei şi salariul neîncasat în perioada în care hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 a fost nevalidă, precum şi suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată. Ţinând cont de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că reparaţia acordată de Curtea Supremă de Justiţie cu acest titlu este în general corespunzătoare (a se vedea, cu titlu de exemplu, Cojocaru c. République de Moldova, nr. 35251/04, § 43, 15 noiembrie 2011).
28. În ceea ce priveşte despăgubirile morale în sumă de 2 296 EUR, Curtea notează că acestea sunt similare cu cele acordate de Curtea în cauze de acelaşi gen (a se vedea, cu titlu de exemplu, Roşca c. République de Moldova, nr. 6267/02, § 41, 22 martie 2005 ; Melnic c. République de Moldova, nr. 6923/03, § 53, 14 noiembrie 2006).
29. Amintind faptul că Curtea poate accepta că sumele acordate de stat, chiar şi în cazul în care acestea sunt inferioare celor stabilite de ea, nu sunt nerezonabile (Dubjakova c. Slovaquie (déc.), nr. 67299/01, 19 octombrie 2004), Curtea consideră că despăgubirile acordate în speţă de către Curtea Supremă de Justiţie pot fi apreciate ca fiind în măsură să repare încălcarea admisă.
30. În cele din urmă, Curtea constată că, în prezenta cauză, plata sumelor acordate a avut loc în mai puţin de o lună de la adoptarea deciziei judecătoreşti prin care au fost adjudecate.
31. În aceste condiţii, Curtea consideră că redresarea acordată de către Curtea Supremă de Justiţie în speţă este suficientă şi corespunzătoare.
32. Reiese că reclamanta nu poate să pretindă în continuare că este victima, în sensul articolului 34 al Convenţiei, a încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei pe motivul anulării hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa. Această parte a cererii este, prin urmare, vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 3 şi § 4 al Convenţiei.
B. Articolele 6 şi 13 al Convenţiei privind neexecutarea deciziei judecătoreşti definitive
33. Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, de faptul că hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 nu a fost executată integral. Ea a susţinut că fostul său angajator, societatea N., nu a restabilit-o în funcţie. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
34. Curtea ia act de intenţia reclamantei de a epuiza noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Curtea remarcă faptul că ea s-a pronunţat anterior în privinţa acestui remediu şi a constatat că acesta este efectiv (a se vedea Balan c. République de Moldova (déc.), nr. 44746/08, 24 ianuarie 2012 ; Manascurta c. République de Moldova (déc.), nr. 31856/07, 14 februarie 2012). În continuare, Curtea notează că acţiunea bazată pe dispoziţiile Legii citate, pe care reclamanta a intentat-o împotriva statului, este încă pendinte în faţa instanţelor naţionale.
35. Reiese că plângerea reclamantei privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 iunie 2003 este prematură şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 1 şi § 4 al Convenţiei.
C. Articolul 6 al Convenţiei privind durata excesivă a procesului
36. Invocând articolul 6 al Convenţiei, reclamanta s-a plâns de faptul că instanţele judecătoreşti interne au tergiversat pricina civilă intentată de către ea.
37. Curtea notează că reclamanta nu a formulat această plângere în cadrul procedurii privind noua cale de recurs internă introdusă prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011. Prin urmare, plângerea privind durata nerezonabilă a procesului civil trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 § 1 şi § 4 al Convenţiei.
D. Alte plângeri
38. În fine, reclamanta a pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că judecătorii naţionali, în cadrul procedurii care a precedat adoptarea deciziei favorabile a Curţii Supreme de Justiţie din 18 mai 2009, nu au fost imparţiali şi au apreciat eronat probele din dosar.
39. Curtea notează că reclamanta nu a menţinut în observaţiile sale recente aceste pretenţii. Prin urmare, acestea nu sunt suficient întemeiate. Ţinând cont de ansamblul materialelor pe care le deţine, şi în măsura în care chestiunile reclamante se află în competenţa sa, Curtea constată că ele nu relevă nicio aparenţă a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fixate în Convenţie.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliIneta Ziemele
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy