©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea
cererii nr. 3393/02
prezentată de Alexandra Petcu şi Dana Mihai
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 mai 2011 într-o cameră compusă din Egbert Myjer, preşedinte, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 28 decembrie 2001,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de către reclamante,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantele, doamnele Alexandra Petcu şi Dana Mihai, mamă şi fiică, sunt resortisante române, născute în 1950 şi respectiv 1968 şi locuiesc în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Dispariţia mamei primei reclamante şi primele căutări ale acesteia
3. La 1 noiembrie 1990, prima reclamantă a sesizat poliţia cu privire la dispariţia mamei sale, doamna P.P., în vârstă de 66 de ani la momentul respectiv. Reclamanta a invocat faptul că mama sa a dispărut de la domiciliul său la 17 octombrie 1990, după ce a fost dusă de agenţii de poliţie la Secţia 16 Poliţie din Bucureşti.
4. La 6 noiembrie 1990, un mandat de urmărire locală a fost emis pe numele mamei reclamantei şi trimis tuturor secţiilor de poliţie din Bucureşti şi Ilfov.
5. La 25 februarie 1991, şeful Secţiei 16 Poliţie din Bucureşti i-a răspuns reclamantei că, la 17 octombrie 1990, mama acesteia a fost condusă la secţie în urma reclamaţiei primite din partea vecinilor săi, pe motiv că aceasta se afla într-o stare de agitaţie psiho-motorie, făcuse o criză de nervi şi arunca cu pietre în casa acestora. De asemenea, se preciza faptul că nu s-a luat nicio măsură împotriva sa având în vedere că aceasta se calmase şi că a fost trimisă acasă. Şeful secţiei de poliţie a precizat şi faptul că înainte de dispariţia acesteia, ea fusese văzută de vecini acasă, la 25 octombrie 1990, şi că se întreprinseseră cercetări în legătură cu dispariţia sa. În acest sens, a fost deschis dosarul nr. 1372562/90.
6. Conform scrisorii din 6 mai 2010 din partea poliţiei Bucureşti, adresată agentului guvernamental pe lângă Curte, începând cu noiembrie 1990, au fost făcute cercetări la spitalele din Bucureşti şi Ilfov pentru a verifica dacă P.P. a fost spitalizată după dispariţia sa şi la centrele de servicii sociale din zonă, pentru a verifica dacă aceasta fusese admisă într-un astfel de centru. De asemenea, s-au făcut cercetări în comuna sa natală, unde locuiau fraţii săi, şi la spitalul unde lucrase ca femeie de serviciu. S-au comparat fotografii ale lui P.P. cu toate cadavrele de sex feminin neidentificate, recuperate după dispariţia sa.
7. În ciuda cercetărilor desfăşurate, P.P. nu a fost găsită. În schimb, a reieşit că aceasta suferea de tulburări psihice, că fusese spitalizată de mai multe ori şi că, în timpul crizelor sale, aceasta fusese adesea închisă în casă şi agresată de fiica şi nepoata ei, adică de reclamante. De asemenea, a reieşit că aceasta dispăruse de la domiciliu de mai multe ori, fiind găsită în comuna sa natală, în judeţul Călăraşi. Ultima sa dispariţie de la domiciliu data din prima jumătate a anului 1990. Aceasta s-a întors la domiciliu la 31 august 1990.
2. Plângerea penală depusă de prima reclamantă
8. La 20 noiembrie 1991, prima reclamantă a sesizat Procurorul general cu o plângere penală împotriva a doi agenţi de poliţie, S. şi N., din cadrul secţiei de poliţie la care a fost condusă mama sa la 17 octombrie 1990. Aceasta s-a plâns de absenţa unei anchete efective cu privire la sesizarea iniţială referitoare la dispariţia mamei sale. Plângerea a făcut obiectul dosarului nr. 55/P/1992 al Parchetului Militar Bucureşti.
9. Din ancheta finalizată la 6 ianuarie 1992 reiese că agenţii de poliţie S. şi N. nu au avut nimic de-a face cu mama primei reclamante în ziua în care a fost adusă la secţia de poliţie, ci că alţi doi agenţi de poliţie, M. şi I., au răspuns apelului vecinului lui P.P. şi au interpelat-o pe aceasta din urmă.
10. La 6 martie 1992, după audierea agenţilor de poliţie acuzaţi şi a mai multor martori, parchetul militar a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, pe motiv că agenţii de poliţie respectivi nu au comis nicio infracţiune. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a stabilit că dispariţia lui P.P. s-a produs ulterior interpelării sale de către poliţie. S-a stabilit faptul că, ulterior, aceasta putuse să se reîntoarcă la domiciliu, unde a fost văzută de martori în perioada 17-25 octombrie 1990.
11. Motivele neînceperii urmăririi penale nu au fost comunicate reclamantelor.
12. La 18 septembrie 1992, Procurorul general a informat-o pe reclamantă că contestaţia sa împotriva neînceperii urmăririi penale a fost trimisă Parchetului Militar Bucureşti. La 3 octombrie 1992, parchetul a reiterat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
13. La 15 septembrie 1994, dosarul cauzei a fost retrimis Secţiei Parchetelor Militare care l-a returnat fără începerea urmăririi penale la 31 mai 1996.
14. La 30 martie 2005, prima reclamantă a solicitat redeschiderea anchetei referitoare la agenţii de poliţie acuzaţi în legătură cu dispariţia mamei sale. La 31 martie 2005, Parchetul Militar Bucureşti a informat-o că dosarul a fost soluţionat definitiv în 1992.
3. Procedura cercetărilor pentru căutarea lui P.P.
15. La 3 noiembrie 1997, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti i-a comunicat reclamantei faptul că se depuneau eforturi susţinute pentru elucidarea dispariţiei mamei sale şi că aceasta a fost dată în urmărire generală la 10 martie 1992.
16. Pentru aplicarea acestei măsuri, s-au efectuat cercetări la toate spitalele şi centrele de asistenţă socială din ţară şi acţiuni de identificare a tuturor cadavrelor neidentificate pe teritoriul ţării. În acest sens, scrisoarea din 6 mai 2010 citată anterior (a se vedea supra, pct. 6) precizează dificultăţile întâmpinate în acest sens din cauza faptului că fotografia din buletinul de identitate al reclamantei data din 1974 şi că familia nu a furnizat poliţiei nicio fotografie mai recentă. Cercetările au inclus şi publicarea periodică de anunţuri de căutare pe numele acesteia în media locală şi naţională.
17. La 12 martie 1999, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a dat curs plângerilor adresate de reclamantă Ministerului de Interne şi Guvernului, şi a informat-o de faptul că cercetările erau continuate de către Compartimentul Urmăriri al Poliţiei Secţiei 16.
18. La 25 octombrie 2000, Direcţia Generală de Poliţie a dat curs unei alte plângeri adresate de prima reclamantă Ministerului de Interne şi a informat-o de faptul că acest caz se afla permanent în atenţia sa şi se întreprindeau cercetări pentru clarificarea situaţiei, urmând ca în final să îi fie comunicat rezultatul. Aceeaşi scrisoare preciza faptul că nu a putut fi stabilită nicio legătură de cauzalitate între dispariţia acesteia şi cercetarea sa de către agenţii de poliţie S. şi N., dintre care primul decedase, iar al doilea ieşise la pensie.
19. La 26 ianuarie 2005, în urma unei reuniuni de lucru a celulelor specializate în căutarea persoanelor dispărute din cadrul inspectoratelor generale de poliţie din toate judeţele ţării, s-a stabilit că existau asemănări între P.P. şi un cadavru de sex feminin neidentificat, găsit la 18 decembrie 1991 în gara din Drobeta Turnu Severin. Atât reclamantele, cât şi vecinii dispărutei au confirmat că existau asemănări, dar nu au putut confirma cu certitudine că era vorba de P.P. din cauza perioadei foarte lungi de timp care se scursese de când o văzuseră în viaţă ultima dată.
20. Cercetările au continuat până la 30 martie 2010, data certificatului de deces al lui P.P., emis în urma declarării judecătoreşti a decesului său. La acel moment, dosarul a fost transferat la evidenţa pasivă. Conform scrisorii din 6 mai 2010 citată anterior, acesta nu se consideră închis până la stabilirea identităţii între dispărută şi cadavrul neidentificat recuperat după dispariţia sa.
4. Declararea judecătorească a dispariţiei şi decesului mamei primei reclamante
21. La 15 decembrie 2006, Judecătoria Bucureşti a solicitat Secţiei 16 Poliţie să îi comunice rezultatele anchetei cu privire la dispariţia mamei primei reclamante, în vederea declarării judecătoreşti a dispariţiei sale, la cererea reclamantei.
22. Prin hotărârea din 3 decembrie 2007, devenită definitivă la 17 martie 2008, Judecătoria Bucureşti a admis cererea primei reclamante şi a declarat dispariţia mamei sale.
23. Ulterior, prima reclamantă a iniţiat o procedură în faţa Judecătoriei Bucureşti pentru a obţine declararea judecătorească a morţii mamei sale. Instanţa a pronunţat declararea judecătorească a morţii lui P.P. şi, în urma acestei hotărâri judecătoreşti, a emis un certificat de deces, la 30 martie 2010.
CAPETE DE CERERE
24. Invocând, în esenţă, art. 2 din Convenţie, reclamantele se plâng de dispariţia mamei primei reclamante şi bunică a celei de-a doua reclamante după ce aceasta a fost condusă la sediul poliţiei şi de lipsa unei anchete efective în acest sens.
25. Fără a invoca în mod expres vreo dispoziţie a Convenţiei, reclamantele se plâng de numeroasele nereguli descrise mai sus.
Prima reclamantă se plânge de rezultatul unei acţiuni în partaj finalizate prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 10 februarie 1999 şi de rezultatul a două plângeri penale pentru insultă soluţionate prin hotărârile Tribunalului Bucureşti din 3 februarie 1999 şi, respectiv, 15 septembrie 2004.
De asemenea, aceasta reclamă mai multe contracte încheiate cu agenţii imobiliare sau diferite companii prestatoare de servicii, precum furnizorii de electricitate şi apă potabilă.
Cea de-a doua reclamantă se plânge de succesivele sale concedieri, de un litigiu avut cu o instituţie de învăţământ superior şi de alte litigii cu nişte particulari.
ÎN DREPT
A. CU PRIVIRE LA CAPĂTUL DE CERERE ÎNTEMEIAT PE ÎNCĂLCAREA ART. 2
26. Reclamantele se plâng de dispariţia lui P.P. după ce aceasta a fost condusă la sediul poliţiei şi de lipsa unei anchete efective în acest sens. În esenţă, acestea invocă art. 2 din Convenţie, ale cărui părţi relevante se citesc după cum urmează:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]”
27. Guvernul invocă faptul că a doua reclamantă nu a sesizat instanţa cu privire la încălcarea art. 2, astfel cum a procedat mama sa, prima reclamantă, şi că nu a împuternicit-o pe mama sa să facă acest lucru. În plus, Guvernul ia act de faptul că, în calitate de nepoată a persoanei dispărute, a doua reclamantă este o rudă mai îndepărtată decât prima reclamantă.
28. După ce a luat act de dispariţiile şi reîntoarcerile la domiciliu ale lui P.P., anterioare dispariţiei sale din 25 octombrie 1990, Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a capătului de cerere, pe motiv că P.P. nu a dispărut în circumstanţe care să îi pună viaţa în pericol.
29. În sfârşit, Guvernul invocă incompatibilitatea ratione temporis a capătului de cerere, în ceea ce priveşte atât latura sa substanţială, cât şi cea procedurală, având în vedere faptul că majoritatea investigaţiilor privind dispariţia lui P.P. au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în România.
30. În speţă, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la excepţiile invocate de Guvern pentru următoarele motive.
31. Curtea reaminteşte că art. 2 este aplicabil, sub aspect procedural, în caz de dispariţie. În afară de numeroasele cauze în care a fost sesizată, referitoare la dispariţii în circumstanţe suspecte, Curtea a considerat că art. 2 se aplică în special în cauza Dodov împotriva Bulgariei, (nr. 59548/00, pct. 68-71, CEDO 2008‑...), care viza dispariţia unei femei suferinde de Alzheimer din azilul în care locuia.
32. Aceasta reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient şi suficient pentru repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii. În lipsa unui recurs eficient, termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 curge începând cu actul sau decizia în cauză şi, atunci când este vorba de o situaţie continuă, curge de la sfârşitul acesteia [a se vedea, printre altele, Mujea împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].
33. Chiar dacă presupunem că art. 2 poate fi invocat sub aspect procedural, fiind vorba despre o persoană extrem de vulnerabilă, şi presupunând că termenul de şase luni a fost respectat, cererea este vădit nefondată din motivele prezentate mai jos.
34. În speţă, Curtea ia act de faptul că cercetările poliţiei privind dispariţia lui P.P. de la domiciliul său în octombrie 1990 au debutat imediat după ce autorităţile au fost înştiinţate de dispariţia sa, la 1 noiembrie 1990.
35. Apoi, aceasta ia act de faptul că, în cadrul investigaţiilor desfăşurate în acest sens, ancheta penală care îi viza pe cei doi agenţi de poliţie acuzaţi de prima reclamantă de implicare în dispariţia mamei sale s-a încheiat cel târziu la 3 octombrie 1992, cu confirmarea neînceperii urmăririi penale de către Parchetul Militar Bucureşti.
36. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, la 26 ianuarie 2005, reclamantele au fost chemate să ia parte la identificarea unui cadavru de sex feminin recuperat în 1991 şi neidentificat încă. În acest interval, reclamantele au primit informaţii despre evoluţia anchetei, iar investigaţiile nu au fost marcate de întârzieri importante sau întreruperi, astfel încât, în circumstanţele cauzei, nu poate fi contestat caracterul efectiv al anchetei.
37. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. CU PRIVIRE LA CELELALTE CAPETE DE CERERE
38. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale reclamantelor, ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliGrefieră adjunctă
Egbert MyjerPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy