©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
Decizie
cu privire la admisibilitatea
cererii nr. 2615/10
prezentate de Ludmila POLEDNOVÁ
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită la 21 iunie 2011 într-o cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power, Ganna Yudkivska, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 29 decembrie 2009,
având în vedere decizia de a examina cu prioritate cererea în temeiul art. 41 din regulamentul Curţii,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamanta, doamna Ludmila Polednová, este resortisant ceh, s-a născut în 1921 şi are domiciliul în Plzeň. Aceasta este reprezentată în faţa Curţii de V. Kovář, avocat în baroul ceh. Guvernul pârât („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, V. A. Schorm.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Contextul cauzei
În urma loviturii de stat comuniste din februarie 1948, în fosta Cehoslovacie au avut loc mai multe procese politice cu scopul de a consolida puterea partidului comunist şi de a elimina opozanţii noului regim totalitar. Tribunalul de Stat (Státní soud) şi Parchetul de Stat au fost înfiinţate în acest scop printr-o lege specială, fiind subordonate controlului politic direct al partidului. Cel mai important proces a avut loc în 1950 împotriva doamnei Milada Horáková şi a altor opozanţi faţă de regimul comunist pentru înaltă trădare şi spionaj, iar reclamanta a fost numită să participe la proces în calitate de membru al unui grup conducător de procurori. Ulterior s-a dovedit că procesul a fost manipulat, în sensul că problemele legate de vinovăţie şi pedeapsă fuseseră soluţionate de autorităţile politice cu mult timp înaintea procesului şi că acuzaţii fuseseră constrânşi, prin metode de anchetă inumane, să mărturisească fapte pe care nu le comiseseră. Procesul s-a soldat cu hotărârea Tribunalului de Stat din 8 iunie 1950, prin care patru condamnaţi primeau pedeapsa capitală, iar alţii primeau grele pedepse cu închisoarea. În urma respingerii apelului lor la 24 iunie 1950 de către Curtea Supremă (Nejvyšší soud), cei patru condamnaţi la moarte au fost executaţi la 27 iunie 1950.
La 30 iunie 1968, în contextul unei destinderi politice, deciziile din 8 şi 24 iunie 1950 au fost anulate de prezidiul Curţii Supreme, sesizate printr-un recurs în interesul legii formulat în favoarea condamnaţilor. Cu această ocazie, s-au constatat următoarele: ancheta a fost efectuată de anchetatori din cadrul Ministerului de Interne care au folosit metode ilegale (şi nu de către judecătorul de instrucţie); numeroase dispoziţii legale (în special cele din Codul de procedură penală nr. 119/1873) au fost încălcate în timpul procesului; faptele nu au fost stabilite suficient; au fost omise numeroase probe; actele inculpaţilor au fost în parte provocate de Securitatea Statului; şi toate autorităţile implicate se concentraseră unilateral asupra unor acuzaţii fabricate menite să elimine aşa-zişii „duşmani de clasă”. Prin urmare, Curtea Supremă a ordonat procurorului competent să reexamineze cauza; în consecinţă, au fost audiaţi mai mulţi participanţi la proces împreună cu Milada Horáková şi alţii. Din depoziţia făcută în aprilie 1969 de unul dintre condamnaţii pe viaţă reies următoarele: acuzaţii fuseseră forţaţi, prin constrângere psihică şi fizică, să înveţe pe dinafară mărturiile redactate în prealabil; confruntările din timpul audierii fuseseră pregătite cu minuţiozitate în prealabil; şi procesul-verbal era de fapt un scenariu care stabilea întrebările exacte care trebuiau puse de procurori şi răspunsurile pe care acuzaţii trebuiau să le dea la acestea. Martorul a menţionat totodată atitudinea dură şi nemiloasă a reclamantei.
O nouă consolidare a regimului comunist în anii ‘70 a avut ca rezultat pierderea interesului pentru instrumentarea cauzei, care a fost astfel clasată fără efecte în 1975 în urma prescrierii urmării penale.
Cauza a fost soluţionată definitiv abia ulterior căderii regimului comunist în noiembrie 1989. La 29 iunie 1990, procurorul general a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa tuturor inculpaţilor. Făcând trimitere la hotărârea din 30 iunie 1968, acesta a constatat că respectivii fuseseră condamnaţi pe nedrept pentru acte conforme cu principiile unei societăţi democratice şi că procedura penală urmărea, în mod arbitrar, să elimine din motive politice pe opozanţii dictaturii totalitare a regimului comunist.
2. Procedura penală împotriva reclamantei
La 8 septembrie 2005, reclamanta a fost interogată de poliţie cu privire la participarea sa la procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora. Aceasta s-a declarat în imposibilitatea de a-şi aminti anumite fapte şi a declarat că era convinsă la vremea respectivă că era vorba despre o activitate menită să submineze republica; aceasta a acordat încredere raţionamentului celorlalţi procurori şi judecători, care aveau mai multă experienţă.
La 6 octombrie 2005, s-a declanşat urmărirea penală împotriva reclamantei pentru participaţie penală la omor (účastenství na vraždě). Acesteia i se imputau acţiunile sale în calitate de procuror în procesul politic intentat în 1950 împotriva Miladei Horáková şi a altora.
La 13 octombrie 2005, reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susţinând că autorităţile nu specificaseră ce acţiuni sau omisiuni constituiau infracţiunea în cauză, care nu putea fi comisă decât cu intenţie. Aceasta a subliniat că situaţia de atunci nu poate fi înţeleasă cu emoţie doar pentru că viziunea asupra lucrurilor s-a schimbat de atunci şi că era necesar să se demonstreze că a comis o infracţiune conform dreptului aplicabil la vremea respectivă.
Reclamanta afirmă că decizia de începere a urmăririi penale a fost anulată în urma plângerii menţionate, iar poliţia a primit ordin să reexamineze cauza. Aceasta susţine că, din moment ce poliţia ştia că infracţiunea săvârşită sub forma unei simple participaţii la omor s-ar fi prescris, noile urmăriri penale începute în ianuarie 2007 ar fi avut ca obiect infracţiunea de omor.
Cu toate acestea, reiese din dosar că noua decizie a poliţiei de începere a urmăririi penale, adoptată la 8 ianuarie 2007, încă viza participaţia penală la omor conform Codului penal nr. 140/1961. Reclamanta a atacat această decizie, susţinând că la momentul desfăşurării procesului nu era decât o studentă subordonată unui procuror cu rang superior şi nu putea lucra independent, că acuzaţia era neclară şi nu preciza nici intenţia sa, nici modul în care încălcase legile de atunci. De asemenea, aceasta susţinea că nu a participat la anchetă şi că dosarul anchetei a convins-o de vinovăţia acuzaţilor, care în şedinţă au început să facă mărturisiri în mod spontan; aceasta considera normal faptul că a participat la reuniunile pregătitoare dat fiind că era vorba de pregătirea unui proces public şi că a urmat instrucţiunile superiorilor săi. În timpul interogatoriului său efectuat de poliţie la 1 martie 2007, reclamanta s-a prevalat de dreptul la tăcere.
La 19 aprilie 2007, avocatul reclamantei a luat cunoştinţă de dosar, l-a completat cu extrase din presa vremii şi a solicitat încetarea urmăririi penale din lipsă de probe concludente în ceea ce priveşte vinovăţia clientei sale. Prin urmare, a solicitat completarea probelor cu cele care demonstrau că avea intenţia de a comite infracţiunea în cauză şi s-a mirat de faptul că urmărirea penală a fost începută abia în 2005, când ceilalţi participanţi erau deja decedaţi.
La 12 iulie 2007, înainte de a fi acuzată oficial, procurorul a informat-o pe reclamantă, fără alte explicaţii, că fapta sa era calificată de atunci înainte ca omor comis în forma coautoratului (trestný čin vraždy ve spolupachatelství).
În septembrie 2007, reclamanta a prezentat instanţei documente care atestau că în perioada desfăşurării procesului era studentă în primul an la facultatea de drept, că era subordonată superiorilor săi şi nu putea influenţa deloc cursul evenimentelor. Aceasta susţine, de asemenea, că prevederile Codului de procedură penală nr. 119/1873, pe care le-ar fi încălcat conform acuzaţiei, erau foarte generale şi priveau numai operativitatea procesului, precum şi că acuzaţia împotriva sa nu se baza pe răspunderea sa reală.
La 10 octombrie 2007, invocând starea sa de sănătate precară, reclamanta a solicitat ca şedinţa să se desfăşoare în absenţa sa şi s-a prevalat de dreptul la tăcere motivând că deja comunicase observaţiile sale autorităţilor.
Între 16 şi 18 octombrie 2007, Tribunalul municipal (Městský soud) Praga şi-a ţinut şedinţa în cauza respectivă în absenţa reclamantei, care a fost reprezentată de un avocat. S-a procedat la citirea depoziţiei sale şi a numeroase alte înscrisuri, precum şi la prezentarea înregistrărilor video şi audio din proces. Drept răspuns la obiecţia avocatului reclamantei, care s-a plâns că apărarea nu a avut încă posibilitatea de a se pronunţa asupra acuzaţiei şi probelor prezentate, instanţa a constatat că, potrivit art. 214 din Codul de procedură penală, acest drept era rezervat numai acuzatei înseşi. La finalul şedinţei, avocatul reclamantei nu a formulat nicio propunere pentru completarea probelor şi a prezentat pledoaria finală, subliniind că urmărirea penală ar fi putut fi începută încă de la data adoptării hotărârii din 30 iulie 1968 şi că procesul împotriva reclamantei, în calitate de unică supravieţuitoare, nu este posibil în prezent deoarece curgerea termenului de prescripţie a fost modificat după 1989. Recunoscând că clienta sa manifestase, prin participarea ei la proces, loialitate faţă de regimul comunist, avocatul a subliniat că, la vremea faptelor, totul era reglementat de partidul comunist în colaborare cu KGB, iar psihoza din societate s-a transformat într-un acord general cu încălcarea dreptului. Acuzarea nu a prezentat nicio probă concretă care să ateste răspunderea penală a reclamantei. Astfel, ca urmare a faptului că nu avea pregătire juridică la vremea respectivă, reclamanta nu a fost în măsură să înţeleagă deficienţele procesului, cu atât mai mult cu cât parchetul de stat era sub administraţia directă a Ministerului Justiţiei şi nu se afla într-o poziţie în măsură să influenţeze sau să schimbe cursul procesului. Prin participarea la elaborarea acuzaţiei şi la evaluarea procesului, reclamanta nu a făcut decât să urmeze instrucţiunile superiorilor săi experimentaţi şi nu a propus nicio pedeapsă în rechizitoriul său. În plus, nu există niciun proces-verbal al unei reuniuni politice semnat de reclamantă ca dovadă a prezenţei sale.
La 1 noiembrie 2007, Tribunalul municipal (Městský soud) Praga a găsit-o pe reclamantă vinovată de omor, în sensul art. 219 din Codul penal nr. 140/1961 (în vigoare la data deciziei) – comis împreună cu ceilalţi procurori şi judecători implicaţi în procesul respectiv şi decedaţi între timp – şi a condamnat-o la 8 ani de închisoare. Tribunalul a considerat stabilit faptul că, întrucât în 1950 a participat în calitate de procuror, în scopul acuzării, în procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora, reclamanta a acţionat contrar Codului de procedură penală nr. 119/1873 în vigoare la vremea respectivă deoarece era conştientă de faptul că chestiunile de vinovăţie şi pedeapsă au fost soluţionate de autorităţile publice cu mult timp înaintea procesului şi că acesta nu a avut drept scop decât să dea o aparentă legalitate lichidării fizice a acuzaţilor. Potrivit tribunalului, apărarea reclamantei prezentată tribunalului de avocatul său a fost respinsă de probele administrate. Printre acestea se numărau mai ales documente scrise care dovedeau faptul că procesul a fost pregătit de Ministerul Justiţiei şi cel de Interne cu ajutorul Securităţii Statului şi al unui grup de procurori, din care reclamanta, care căpătase deja experienţă în alte procese politice făcea parte în calitate de „procuror stagiar”. Astfel, reieşeau următoarele: scenariul procesului şi procesele-verbale fuseseră întocmite în prealabil de Ministerul de Interne; că dosarul acuzării a fost supus aprobării politice; apărătorii, procurorii şi judecătorii fuseseră instruiţi de Ministerul Justiţiei cu privire la desfăşurarea procesului; şi avuseseră loc reuniuni politice în fiecare zi după şedinţă, în prezenţa reclamantei. Dosarul conţinea totodată o evaluare scrisă a procesului, semnată de reclamantă, care sublinia importanţa instrucţiunilor politice şi aprecia o foarte bună cooperare cu Securitatea Statului. De asemenea, Tribunalul municipal avea la dispoziţie un recurs în interesul legii, formulat în favoarea condamnaţilor în iulie 1968, care a condus la pronunţarea hotărârii Curţii Supreme (Nejvyšší soud) din 30 iulie 1968. Aceste probe arătau, potrivit tribunalului, că procesul din 1950 fusese manipulat într-atât încât era vorba în fapt de un omor cvadruplu, comis cu ajutorul aparatului de justiţie, şi că reclamanta a contribuit la acesta în mod semnificativ prin faptul că nu a respectat în totalitate articolele 3, 30 şi 34 din Codul de procedură penală din vremea respectivă referitoare la obligaţia autorităţilor de a cerceta probele incriminatorii şi cele dezincriminatorii, de a apăra interesul statului şi de a folosi toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Tribunalul municipal a considerat că reclamanta trebuia să ştie la vremea respectivă că pedepsele capitale aplicate nu constituiau un act juridic şi că a contribuit, împreună cu alte persoane, la crearea unei aparente legalităţi a procesului politic respectiv şi, prin urmare, la moartea a patru persoane, motivată de convingerile lor politice. Dat fiind că, potrivit Codului penal nr. 117/1852 în vigoare în momentul infracţiunii, omorul era pasibil de pedeapsa capitală, tribunalul a constatat că faptele imputate reclamantei trebuiau încadrate ca omor în sensul art. 219 din Codul penal nr. 140/1961, care îi era mai favorabil. Deşi acesta prevedea un termen de prescripţie de 20 de ani, era necesar să se ţină seama de art. 5 din Legea nr. 198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist, care prevedea îngheţarea prescripţiei în perioada 25 februarie 1948–29 decembrie 1989 în cazul în care motivele politice incompatibile cu principiile fundamentale ale unei ordini democratice au contracarat condamnarea sau achitarea; aşadar, în speţă, faptele imputate reclamantei nu se prescriseseră. Luând în considerare circumstanţele atenuante (raportul de subordonare al reclamantei şi viaţa sa obişnuită), timpul scurs de la infracţiune şi de la momentul în care a devenit posibilă urmărirea ei penală, vârsta şi starea de sănătate a reclamantei şi participaţia sa la infracţiune (mai redusă în raport cu cea a procurorilor şi judecătorilor reputaţi), tribunalul i-a aplicat reclamantei o pedeapsă sub limita prevăzută.
Reclamanta a formulat apel, susţinând că, potrivit legislaţiei de origine care îi era mai favorabilă, exista o prescripţie a faptelor (ca şi într-o cauză similară referitoare la procurorul K.V., în care s-a dispus încetarea urmăririi penale). De asemenea, aceasta s-a plâns de nerespectarea dreptului la apărare, susţinând că instanţa nu a luat în considerare pledoaria finală a avocatului său, căruia nu i s-a mai acordat posibilitatea de a se pronunţa asupra acuzaţiei şi probelor administrate, şi nu a răspuns deloc la argumentele apărării. Mai mult, reclamanta a considerat ilicită proba constând într-o scrisoare anonimă a unui fost gardian de penitenciar, care ar fi prejudiciat-o în faţa tribunalului şi publicului. În opinia sa, nicio probă nu demonstrează că participase cu intenţie la omorârea a patru persoane, motivată de convingerile lor politice, că a făcut cu bună ştiinţă parte dintr-un plan menit să lichideze inamicii regimului independent de faptele dovedite, că trebuia să ştie că judecătorii fuseseră influenţaţi sau că participase la reuniuni cu responsabilii politici. Reclamanta a imputat instanţei că nu a luat în considerare faptul că la vremea respectivă efectuase doar un an de studii pregătitoare de drept şi că era studentă în primul an la drept, ceea ce nu îi permitea să înţeleagă toate circumstanţele procesului şi cu atât mai puţin o eventuală manipulare politică.
Prin decizia din 4 februarie 2008, adoptată în camera de consiliu, Înalta Curte (Vrchní soud) din Praga a anulat hotărârea atacată şi a dispus încetarea urmăririi penale în respectiva cauză pentru motivul de prescriere a faptelor. Aceasta a constatat în primul rând că procedura din faţa tribunalului municipal nu era atinsă de vicii procedurale semnificative, că toate probele necesare elucidării stării de fapt fuseseră administrate şi evaluate în mod corespunzător şi că tribunalul şi-a explicat motivarea, precum şi elementele în susţinerea concluziilor sale. Curtea nu subscrie aşadar la opinia reclamantei, potrivit căreia vinovăţia sa nu a fost demonstrată, subliniind că s-a stabilit faptul că chestiunile de vinovăţie şi pedeapsă au fost soluţionate înaintea procesului, că reclamanta a participat la proces în calitate de „procuror stagiar”, deşi nu îşi terminase studiile universitare, şi că ar fi trebuit să îşi dea seama, cel puţin în linii mari, de încălcarea prevederilor Codului de procedură penală din acea perioadă. De asemenea, Curtea a respins argumentul reclamantei întemeiat pe nerespectarea dreptului său la apărare. În această privinţă, instanţa a precizat că în cazul în care un acuzat solicită desfăşurarea şedinţei în absenţa sa, acesta renunţă astfel la posibilitatea de a se exprima cu privire la probele administrate; când o şedinţă se desfăşoară în absenţa acuzatului şi în prezenţa apărătorului său, dreptul său de a se pronunţa asupra probelor şi asupra acuzaţiei se exercită prin intermediul pledoariei finale, cum s-a întâmplat în speţă.
Înalta Curte a considerat totuşi că tribunalul municipal nu acordase faptelor respective stabilite în mod corect o încadrare juridică potrivită. Aceasta nu subscrie la opinia tribunalului, potrivit căreia Codul penal nr. 140/1961 era mai favorabil reclamantei decât cel nr. 117/1852 în vigoare în momentul în care a fost săvârşită infracţiunea. Luând în considerare, în raport cu principiul răspunderii penale individuale, rolul secundar şi limitat al reclamantei, Curtea a considerat că aceasta nu putea fi considerată coautor la omor. Instanţa a observat în acest context că sistemul politic al vremii a condus la un mecanism de fabricare a proceselor politice, care se alcătuia din autorităţi politice (în special secretariatul Partidului Comunist), servicii de securitate (Securitatea Statului şi consilierii sovietici) şi justiţie; actele de justiţie erau aşadar predeterminate. Astfel, în ierarhia celor care au participat la procesul cu Milada Horáková ş.a., procurorii din acea perioadă au jucat un rol, de neînlocuit, desigur, dar nedecisiv pentru rezultat, iar reclamanta ocupa ultimul loc în această ierarhie. Examinarea obiectivă a rolului său justifica aşadar mai degrabă recurgerea la încadrarea făcută în procedura preliminară, care nu califica acţiunile reclamantei drept coautorat, ci drept participaţie penală la o crimă judiciară. Conform Legii nr. 117/1852, asemenea fapte pot fi încadrate numai ca participaţie indirectă la omor simplu, pasibilă, în temeiul art. 137 din această lege, de o pedeapsă cuprinsă între 5 şi 7 ani de închisoare aflată sub incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani. În aceste împrejurări, chiar şi ţinând seama de art. 5 din Legea nr. 198/1993, termenul de prescripţie expirase la 30 decembrie 1994, în condiţiile în care începerea urmăririi penale era în speţă ulterioară acestei date, ceea ce justifica încetarea urmăririi penale.
Decizia Înaltei Curţi a fost atacată cu recurs în casaţie, introdus împotriva reclamantei de către procurorul suprem, considerând că în speţă nu era vorba de participaţia indirectă la omor simplu, ci de omor comis în calitate de coautor, infracţiune care conform Legii nr. 117/1852 era pasibilă de pedeapsa capitală şi nu putea face obiectul unei prescripţii. Potrivit procurorului, era necesară, prin urmare, aplicarea Codului penal nr. 140/1961, mai favorabil, care nu mai prevedea pedeapsa capitală şi stabilea termenul de prescripţie la 20 de ani; în temeiul art. 5 din Legea nr. 198/1993, termenul curgea aşadar de la 30 decembrie 1989 până la 30 decembrie 2009.
Reclamanta a contestat motivele acestui recurs şi a consimţit soluţionarea acestuia fără o şedinţă publică.
La 4 iunie 2008, a avut totuşi loc o şedinţă publică în faţa Curţii Supreme în absenţa reclamantei, reprezentate de avocatul său. Acesta şi-a exprimat opinia cu privire la recurs, fără să solicite completarea probelor, şi a solicitat confirmarea încetării urmăririi penale din lipsă de probe care să demonstreze că clienta sa avusese cunoştinţă de manipulare şi că avusese intenţia să încalce normele procedurale.
La finalul şedinţei, Curtea Supremă a anulat decizia din 4 februarie 2008 şi a dispus ca Înalta Curte să se pronunţe din nou cu respectarea avizului său juridic obligatoriu. Potrivit acesteia, pentru a decide asupra încadrării juridice ce se impunea în speţă, era necesară confruntarea implicării reclamantei în proces cu cerinţele etice atemporale specifice activităţii unui procuror. Curtea s-a referit în acest sens la decizia sa nr. 7 Tz 179/99 din 7 decembrie 1999, care definea condiţiile răspunderii penale a unui judecător pentru uciderea unor persoane nevinovate condamnate la pedeapsa capitală. Având în vedere aceste principii, aplicabile mutatis mutandis procurorilor, acţiunile reclamantei, care a participat la deturnarea unei proceduri judiciare în vederea lichidării opozanţilor regimului comunist, constituiau o lipsă totală de etică. Aşa cum a stabilit tribunalul municipal, în speţă era vorba despre un proces politic al cărui rezultat fusese stabilit în prealabil de organul politic al Partidului Comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Toate persoanele care au acceptat implicarea în proces în calitate de judecători şi procurori erau într-o poziţie similară, cea de executanţi de neînlocuit ai voinţei unui organ politic, şi că nu exista vreun motiv convingător pentru a face diferenţa între ei în planul răspunderii penale. Faptul că reclamanta a fost aleasă după ce căpătase experienţă în alte procese politice, a fost membră a grupului principal de procurori care a formulat acuzaţia, a participat la şedinţe politice şi a pronunţat rechizitoriul final, ba chiar a şi semnat evaluarea procesului şi a fost prezentă la execuţia condamnaţilor, demonstrează că se identificase cu obiectivul procesului - şi anume lichidarea fizică a unor victime inocente. Din moment ce procesul soldat cu pedepse capitale şi execuţia condamnaţilor constituia mecanismul crimei, era justificată concluzia că reclamanta, în calitatea sa de procuror, era coautor activ al executării omorului şi că aceasta săvârşise aşadar o infracţiune pasibilă, conform art. 136 din Codul penal nr. 117/1852, de pedeapsa capitală şi, drept urmare, imprescriptibilă. În opinia Curţii Supreme, decizia Înaltei Curţi se baza aşadar pe o apreciere juridică eronată a faptelor, iar condiţiile pentru încetarea urmăririi penale nu erau întrunite. Astfel, întrucât Codul penal nr. 140/1961, mai favorabil reclamantei, prevedea un termen de prescripţie de 20 de ani (suspendat între 25 februarie 1948 şi 29 decembrie 1989), urmărirea penală nu intra sub incidenţa prescripţiei în acest caz.
În urma admiterii cererii reclamantei de amânare a şedinţei prevăzute pentru 29 iulie 2008, Înalta Curte din Praga a ţinut o şedinţă publică în data de 9 septembrie 2008 la sediul Tribunalului regional Plzeň, oraşul de reşedinţă al reclamantei. Reclamanta a participat la şedinţă alături de avocatul său şi s-a exprimat cu privire la cauza respectivă descriind copilăria sa şi experienţele sale de război şi susţinând că participarea la procesul împotriva Miladei Horáková i-a fost prezentat ca o posibilitate de a învăţa şi de a coopera cu jurişti excelenţi. Aceasta a ignorat orice manipulare, nu s-a întâlnit niciodată cu acuzaţii şi a avut încredere în judecata celor mai experimentaţi.
La finalul şedinţei, Înalta Curte din Praga a anulat hotărârea Tribunalului municipal din 1 noiembrie 2007 şi a hotărât că reclamanta era vinovată de omor simplu în calitate de participantă directă, în sensul art. 136 lit. a) din Legea nr. 117/1852, motiv pentru care îi aplica o pedeapsă de 6 ani de închisoare. După ce a reamintit concluziile sale precedente privind absenţa unor vicii de procedură în faţa Tribunalului municipal, Curtea, obligată să se conformeze avizului juridic emis de Curtea Supremă şi argumentaţiei acesteia privind răspunderea reclamantei, a concluzionat că reclamanta participase în mod direct la omor prin faptul că luase parte la un proces care constituia o încălcare a art. 3, 30 şi 34 şi altele din Legea nr. 119/1873, încălcare care trebuia să îi fie clară cel puţin în linii generale. Conform legii nr. 117/1852, era vorba de o infracţiune imprescriptibilă, în vreme ce Codul penal nr. 140/1961 prevedea un termen de prescripţie de 20 de ani (suspendat între 25 februarie 1948 şi 29 decembrie 1989, în temeiul art. 5 din Legea nr. 198/1993); în ambele cazuri, urmărirea penală nu era aşadar prescrisă în momentul începerii ei în 2005. Dat fiind că, potrivit Legii nr. 117/1852, infracţiunea respectivă era pasibilă de o pedeapsă maximă de 20 de ani de închisoare în cazul în care cel puţin 20 de ani se scurseseră de la momentul faptelor, în vreme ce Codul penal nr. 140/1961 ajungea până la o pedeapsă pe viaţă, este necesar să se stabilească pedeapsa conform Legii nr. 117/1852. Astfel, Înalta Curte a luat în considerare circumstanţele atenuante, şi anume viaţa cotidiană a persoanei în cauză şi faptul că a comis infracţiunea de facto prin obedienţă, timpul scurs de la săvârşirea infracţiunii, vârsta şi starea de sănătate a reclamantei, precum şi rolul său în proces, şi a stabilit durata pedepsei sub limita prevăzută în mod normal.
La 14 octombrie 2008, reclamanta a formulat recurs în casaţie, plângându-se de scandalul mediatic, de imposibilitatea apărării de a se pronunţa asupra probelor administrate, de faptul că în instanţă a fost prezentată o scrisoare anonimă a unui fost gardian de penitenciar presupusă să relateze despre comportamentul ei în timpul execuţiei condamnaţilor, precum şi de aplicarea principiului vinovăţiei colective (fără deosebire între persoane în funcţie de rolul lor şi de raportul de subordonare). Aceasta a observat că verdictul privind vinovăţia ei era contrar art. 4 § 3 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „cartă”) dat fiind că într-o cauză similară referitoare la un fost procuror militar, K.V., s-a dispus neînceperea urmăririi penale ca urmare a prescripţiei, pronunţată la 15 ianuarie 2002, confirmată de Curtea Supremă la 12 iunie 2002. De asemenea, aceasta a obiectat că verdictul era bazat pe o simplă condamnare morală, menită să înlocuiască lipsa de dovezi care îi infirmau apărarea; însă cauza nu putea fi înţeleasă numai din punct de vedere al moralei şi eticii, ci şi din cel al dreptului. Potrivit reclamantei, era inadmisibil şi contrar independenţei instanţelor faptul că Înalta Curte, obligată să se conformeze avizului juridic emis de Curtea Supremă, a fost influenţată astfel la stabilirea faptelor şi aprecierea probelor.
În urma unei cereri a reclamantei privind examinarea recursului său în casaţie de către o altă cameră decât cea care anterior se pronunţase asupra recursului formulat de procurorul suprem, la 5 martie 2009 s-a decis ca respectiva cameră să nu fie recuzată de la examinarea cauzei.
La 19 martie 2009, Curtea Supremă a respins recursul în casaţie al reclamantei din lipsă de temei, la finalul unei şedinţe cu uşile închise (la care reclamanta a consimţit). Instanţa a precizat în primul rând că în decizia sa din 4 iunie 2008 nu a dat Înaltei Curţi niciun ordin privind stabilirea faptelor şi aprecierea probelor, limitându-se la consideraţii cu privire la aprecierea juridică a faptelor stabilite şi la aplicarea Legii nr. 117/1852. Această apreciere nu a fost influenţată deloc de mass-media care raportau despre desfăşurarea urmăririi penale, nici de prezentarea scrisorii anonime pe care, de altfel, tribunalul municipal nici nu s-a bazat în concluziile sale. Curtea supremă a respins, de asemenea, argumentul referitor la vinovăţia colectivă, considerând că numai în circumstanţele în care justiţia funcţionează corect se impune o distincţie între procurori şi judecători. Dat fiind că, în procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora, judecătorii şi procurorii au participat cu toţii la înfăptuirea unui obiectiv politic de lichidare fizică a victimelor pentru a genera o aparentă legalitate, partea de răspundere a reclamantei, deşi mai mică decât cea a altor judecători, nu este atât de semnificativ diferită încât să nu fie comparabilă. Apoi, Curtea a considerat nefondată obiecţia conform căreia răspunderea penală a reclamantei se baza exclusiv pe o deficienţă etică sau morală, subliniind că reclamanta era responsabilă pentru acţiunile ilicite contrare prevederilor Codului de procedură penală din 1873. În ceea ce priveşte încălcarea art. 4 § 3 din cartă, invocată de reclamantă prin trimitere la cauza K.V., Curtea Supremă a observat că nu avea sarcina de a aprecia decizia din procesul altui inculpat referitor la altă situaţie de fapt şi la altă lege penală, ştiut fiind că obligativitatea deciziei citate se limita la cauza respectivă. Faptul că Curtea Supremă nu a ţinut seama de decizia respectivă în cazul reclamantei nu poate implica o încălcare a art. 4 § 3 din cartă, care, de altfel, nu era aplicabil unei decizii judiciare concrete.
În martie 2009, reclamanta a început efectuarea pedepsei sale cu închisoarea.
La 27 aprilie 2009, reclamanta a atacat deciziile Curţii Supreme din 4 iunie 2008 şi 19 martie 2009, precum şi hotărârea Înaltei Curţi din 9 septembrie 2008 printr-un recurs constituţional, în care invoca art. 4 § 3, 10 şi 36–40 din cartă. Aceasta se plângea de aplicarea principiului vinovăţiei colective şi de admiterea, ca probă, a unei scrisori anonime calomnioase. Aceasta mai susţinea că deciziile atacate nu indicau probele presupuse a demonstra că ea ştia că procesul fusese manipulat, precum şi că nu era posibilă săvârşirea unui omor nici printr-o atingere adusă eticii sau moralei, nici printr-o încălcare a prevederilor Codului de procedură penală. Persoana în cauză a contestat, de asemenea, faptul că în decizia din 4 iunie 2008 Curtea Supremă dăduse instrucţiuni Înaltei Curţi cu privire la aprecierea probelor şi că, ulterior, Înalta Curte nu a examinat cauza mai atent, nici nu a acceptat să o asculte, permiţându-i doar să se exprime într-o pledoarie finală. Referindu-se din nou la cauza K.V., reclamanta a contestat concluziile instanţelor cu privire la întrebarea referitoare la legislaţia care îi era mai favorabilă. În ultimul rând, aceasta avea întrebări privind motivele pentru care urmărirea penală nu a fost începută mai devreme, pe când alţi actori implicaţi în proces erau încă în viaţă şi ar fi putut să se apere mai bine; în opinia sa, instanţele se ghidau în speţă după obiectivul de a o condamna din moment ce ea era ultima supravieţuitoare din procesul în litigiu.
La 16 iulie 2009, Curtea Constituţională (Ústavní soud) a respins acţiunea respectivă din lipsă vădită de temei întrucât reclamanta nu a demonstrat încălcarea drepturilor sale fundamentale. În primul rând, aceasta preciza că obiecţiile prezentate de reclamantă erau identice cu cele din recursul său în casaţie, cu privire la care Curtea Supremă se pronunţase în mod corespunzător; reclamanta nu făcea aşadar decât să continue polemica şi considera Curtea Constituţională o a patra instanţă. Subscriind la opinia instanţelor, conform căreia nu se impunea o distincţie, din perspectiva răspunderii lor penale, între diversele persoane implicate în proces, Curtea a observat că instanţele examinaseră totuşi acţiunile concrete ale reclamantei. Concluzia juridică decisivă fusese emisă în baza faptelor stabilite de Tribunalul municipal cu ajutorul a numeroase probe cu înscrisuri indicate în hotărârea acestuia; aceste înscrisuri, a căror autenticitate nu a fost contestată de reclamantă, menţionau reclamanta printre participanţii la reuniunile politice şi includeau o evaluare a procesului semnată de aceasta. Referitor la obiecţia reclamantei cum că Înalta Curte nu i-a acceptat depoziţia, Curtea Constituţională a făcut trimitere la raţionamentul instanţelor cu privire la consecinţele cererii reclamantei pentru ca procedura să se desfăşoare în faţa instanţei de prim grad în absenţa sa. Aceasta a mai observat că Înalta Curte acordase atenţia cuvenită pledoariei finale a reclamantei şi că dreptul acesteia de a se exprima cu privire la cauză nu fusese aşadar încălcat; mai mult, instanţa nu era obligată să accepte orice probă propusă. În ceea ce priveşte scrisoarea anonimă, instanţa a precizat că era vorba despre o probă ineficace deoarece instanţele nu se bazaseră pe aceasta şi nu făcuseră aşadar o apreciere a acesteia. Afirmaţiile reclamantei privind influenţa mass-media asupra rezultatului procedurii au fost considerate generale şi ipotetice. Curtea Constituţională a confirmat totodată decizia Curţii Supreme din 4 iunie 2008, în care aceasta nu făcuse decât să exprime opinia sa privind încadrarea juridică corectă a faptelor stabilite până atunci şi nu crease aşadar nicio obligaţie de conformitate pentru Înalta Curte în plan faptic. În ceea ce priveşte argumentele reclamantei cum că nu ar fi putut săvârşi un omor, Curtea s-a referit la concluziile instanţelor inferioare, conform cărora reclamanta făcuse abuz de funcţia sa de procuror şi nu şi-a exercitat funcţia în conformitate cu regulamentul, acţionând astfel în mod activ la săvârşirea omorului. Curtea Constituţională a considerat totodată că nu era posibilă interpretarea art. 136 din Legea nr. 117/1852 ca fiind inaplicabil anumitor mecanisme criminale, ca de exemplu un proces manipulat contrar dispoziţiilor procedurale; o astfel de interpretare ar garanta impunitatea omorurilor săvârşite prin intermediul proceselor manipulate, ceea ce ar însemna o renunţare de către stat la apărarea vieţii. În opinia Curţii, instanţele au explicat suficient motivul pentru care au considerat Codul penal nr. 117/1852 ca fiind mai favorabil reclamantei, chiar şi în raport cu prescripţia. Din perspectivă constituţională, era lipsit de relevanţă faptul că urmărirea penală a lui K.V. ajunsese la un rezultat diferit; aşa cum a precizat deja Curtea Supremă, art. 4 § 3 din cartă nu putea fi invocat în acest context. În cele din urmă, întrebarea de ce urmărirea penală nu a fost începută mai devreme a fost considerată speculativă şi abstractă. Curtea Constituţională a concluzionat aşadar că interpretarea şi aplicarea dreptului de către instanţe şi desfăşurarea procedurii în faţa acestora nu au depăşit limitele constituţionale.
La 24 februarie 2010, Tribunalul regional (Krajský soud) Hradec Králové a decis din oficiu că reclamanta era vizată de trei amnistii prezidenţiale din 1953, 1955 şi 1990, fiecare reducându-i cu doi ani pedeapsa aplicată. Decizia a fost anulată la 24 martie 2010 de Înalta Curte din Praga, care a decis că reclamanta nu era vizată decât de amnistiile din 1953 şi 1990 şi că pedeapsa acesteia nu se reducea în total decât cu 3 ani. Înalta Curte se referea în decizie la alte cauze penale, din care reieşea că amnistia din 1955 nu îi viza pe condamnaţii pentru omor.
La 2 martie 2010, avocatul reclamantei a fost informat că procurorul suprem nu a dat curs cererii reclamantei pentru formularea unui recurs în interesul legii în favoarea sa.
La 21 decembrie 2010, Preşedintele Republicii a graţiat-o pe reclamantă pentru restul pedepsei sale privative de libertate. În aceeaşi zi, reclamanta a fost pusă în libertate.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Dreptul în vigoare la momentul desfăşurării procesului împotriva Miladei Horáková şi a altora
a) Constituţia Republicii Cehoslovace (Legea nr. 150/1948)
Conform art. 2, libertatea persoanei este garantată şi nicio persoană nu poate fi privată de aceasta decât în temeiul legii.
Art. 3 § 1 prevedea că o persoană poate face obiectul unei urmăriri penale numai în cazurile autorizate de lege şi (efectuate) numai de către o instanţă sau autoritate competentă conform legii şi în cadrul unei proceduri prevăzute de lege.
Conform art. 36, orice autoritate are obligaţia de a se conforma legii şi regulilor regimului democratic popular în cadrul exercitării competenţelor şi funcţiilor sale; un agent al puterii publice care nu îşi îndeplineşte această obligaţie trebuie pedepsit conform legii.
b) Codul penal nr. 117/1852
Conform art. 134, se face vinovat de săvârşirea unui omor acela care acţionează împotriva unei persoane cu intenţia de a-i cauza moartea şi într-un mod care are drept consecinţă moartea.
Conform art. 136 lit. a), pedeapsa cu moartea se aplica nu numai autorului omorului săvârşit, ci şi celui care îl ordonase, care ridicase mâna asupra victimei în momentul săvârşirii omorului sau care acţionase în mod activ la săvârşirea acestuia.
Art. 137 prevedea pedepsele pentru complici şi participanţi indirecţi la omor.
Art. 231 asigura imprescriptibilitatea infracţiunilor pasibile de pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, în cazul în care o astfel de infracţiune a fost comisă cu 20 de ani înaintea începerii urmăririi penale, această dispoziţie nu permitea să i se aplice autorului acestei infracţiuni decât o pedeapsă cu închisoarea de 10 până la 20 de ani.
c) Codul de procedură penală nr. 119/1873
Art. 3 impunea autorităţilor competente în materie penală să ia în mod corect în considerare toate circumstanţele în măsură să îl incrimineze pe inculpat, precum şi pe cele ale apărării sale, precum şi să îl instruiască pe inculpat cu privire la drepturile sale.
Conform art. 30, membrii parchetului trebuiau, în domeniul lor de competenţă, să apere bunăstarea statului şi să acţioneze independent de instanţe.
Conform art. 34, procurorii aveau obligaţia de a urmări din oficiu toate infracţiunile care le sunt aduse la cunoştinţă şi de a face demersul necesar pentru începerea instrumentării în faţa unei instanţe competente şi pentru pedepsirea vinovatului. De asemenea, aceştia aveau obligaţia de a asigura folosirea corespunzătoare a tuturor mijloacelor specifice pentru aflarea adevărului. Aceştia aveau dreptul de a consulta dosarele, de a se informa cu privire la evoluţia instrumentării şi de a formula propuneri adecvate. În cazul în care constatau o neregulă sau o întârziere, aceştia aveau obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru remedierea acesteia.
2. Dreptul şi practica interne după 1989
a) Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Conform art. 4 § 3, restrângerile legale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să aibă o validitate egală pentru toate cazurile care întrunesc condiţiile formulate.
În temeiul art. 10 § 1, orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale umane, a onoarei personale şi a reputaţiei sale, precum şi la protejarea numelui său.
Art. 36–40 garantează dreptul la o instanţă independentă şi imparţială, la un proces public şi echitabil, într-un termen rezonabil, dreptul la apărare, precum şi principiul prezumţiei de nevinovăţie şi cel al legalităţii pedepselor.
b) Codul de procedură penală (Legea nr. 141/1961)
Conform art. 214, în urma administrării fiecărei probe, judecătorul trebuie să întrebe acuzatul dacă are declaraţii în privinţa acestora; observaţiile acuzatului trebuie incluse în procesul-verbal.
c) Legea nr. 198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist şi privind rezistenţa împotriva acestui regim (intrată în vigoare la 1 august 1993)
Conform art. 5, termenul de prescripţie referitor la infracţiuni nu curge între 25 februarie 1948 şi 29 decembrie 1989 în cazul în care, din motive politice incompatibile cu principiile fundamentale ale unei ordini juridice democratice, acestea nu fac obiectul unei decizii de condamnare definitivă sau de achitare.
d) Decizia Curţii Supreme nr. 7 Tz 179/99 din 7 decembrie 1999
În această decizie, Curtea Supremă a studiat posibilitatea urmăririi penale pentru omor a unui judecător din cadrul Tribunalului de Stat care a aplicat pedepse capitale unor persoane nevinovate într-un alt proces politic care a avut loc în anii ‘50. Precizând că, în perioada desfăşurării procesului, Constituţia şi legile în vigoare consacrau principiile menite să permită judecătorilor să se pronunţe în mod independent, imparţial şi echitabil, Curtea Supremă a declarat:
„Deşi trebuie luat în considerare faptul că, sub influenţa externă a organelor executive şi parchetului, practica judiciară s-a abătut de la aceste principii în realitate, este exclus să se deducă de aici că un judecător nu îşi asuma răspunderea pentru deciziile sale. Exercitarea funcţiei de judecător nu constă niciodată doar în pura aplicare a legii [...], ci are înainte de toate un fundament etic. Acesta se caracterizează prin anumite cerinţe etice atemporale [...] deşi nu sunt codificate. Din aceste reguli nescrise fac parte, în mod incontestabil, anumite principii care trebuie respectate în pofida condiţiilor externe care rezultă din situaţia politică sau alta, pentru ca hotărârea să fie echitabilă [...] şi să constituie un act de justiţie. Deşi se recunoaşte că noţiunea de justiţie încă este, într-un oarecare sens, tributară condiţiilor contextului istoric sau al epocii, Curtea Supremă este totuşi convinsă că se pot formula cel puţin nişte cerinţe etice elementare aplicabile noţiunilor de justiţie şi de judecată echitabilă exceptate de la aceste condiţii.
Pentru a putea fi considerată echitabilă, o sentinţă de condamnare trebuie să îndeplinească cel puţin cerinţa de sancţionare a unei încălcări comise efectiv de către persoana condamnată. Hotărârea trebuie realmente să rezulte din procedura care a precedat-o. Procedura care conduce la hotărâre nu trebuie să fie un simplu accesoriu de formă şi nesemnificativ al unei decizii predeterminate. Hotărârea trebuie să fie produsul real al activităţii instanţei şi nu un act impus instanţei din exterior, adică de către structuri externe sistemului judiciar precum organele politice, puterea executivă etc. Procesul decizional al instanţei trebuie să fie caracterizat de distanţarea faţă de interesele legate de rezultatul procedurii, inclusiv interesele politice. Hotărârea nu trebuie să aibă obiectivul unic şi exclusiv de a deveni un instrument al luptei politice duse de o parte a societăţii împotriva alteia. Hotărârea nu trebuie să fie un simplu act de lichidare a unor persoane sau grupuri de persoane în cadrul unei astfel de lupte.
Valoarea acestor reguli rezidă în faptul că dacă un judecător nu le respectă, acesta trădează grav principiile elementare etice ale vocaţiei sale, şi asta - indiferent de motiv, chiar dacă acesta cedează de exemplu influenţelor politice. Chiar dacă judecătorul este expus, în momentul luării deciziei, unor influenţe contextuale sau specifice epocii, acesta nu trebuie să uite că decizia trebuie să se autosusţină şi după ce acele influenţe dispar. Judecătorul trebuie să conştientizeze că, chiar şi mai târziu, decizia sa trebuie să îndeplinească criteriile elementare de justiţie.
În cazul în care unei persoane i se ia viaţa în temeiul unei hotărâri de condamnare la pedeapsa capitală, se ridică întrebarea când pronunţarea unei asemenea hotărâri constituie o infracţiune, când este vorba de un abuz de putere din partea judecătorului sau când vorba de ceea ce se numeşte crimă judiciară. Deşi răspunsul la această întrebare este dificil, acesta nu este totuşi imposibil de găsit. Trebuie evidenţiată în primul rând o oarecare ierarhie a aspectelor ilegale care au afectat hotărârea.
Pot exista cazuri în care hotărârea este rezultatul unei proceduri desfăşurate corespunzător şi este bazată pe probe concrete şi examinarea lor, chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei indicând doar opinii divergente ale diverselor instanţe judecătoreşti.
Într-o altă ipoteză, hotărârea poate fi rezultatul unei proceduri viciate în care probele au fost insuficiente, dar aici este vorba despre nereguli care nu dovedesc, în esenţă, decât o calitate redusă a deciziei fără să fi existat din partea judecătorului intenţia de a vătăma inculpatul. O asemenea hotărâre încă este rezultatul unei justiţii care funcţionează normal.
Mai pot exista circumstanţe în care hotărârea este atinsă de vicii din cauza existenţei, din partea judecătorului, a intenţiei de a vătăma inculpatul sau de a favoriza pe cineva, dar în care hotărârea se înscrie într-un proces desfăşurat într-un mod compatibil încă cu cerinţele unei veritabile proceduri judiciare. În acest caz, hotărârea viciată încalcă, în esenţă, principiul de imparţialitate şi de obiectivitate specific exercitării funcţiei de judecător.
Cazul cel mai grav este cel în care hotărârea a fost pronunţată în circumstanţe caracterizate de lipsa unor atribute etice atemporale inerente exercitării funcţiei de judecător, mai ales din cauză că:
– exista o intenţie prealabilă de a lichida fizic o persoană,
– hotărârea a fost aleasă ca instrument al lichidării fizice a persoanei respective,
– judecătorul s-a identificat cu finalitatea hotărârii, indiferent de motiv,
– judecătorul şi-a subordonat modul de desfăşurare a procedurii sau de participare la decizii obiectivului pronunţării unei hotărâri criminale aşa cum fusese prevăzut,
– judecătorul a pronunţat sau a participat la pronunţarea sentinţei de condamnare fără a ţine seama de desfăşurarea şi rezultatele procedurii care a precedat-o; rezultatele procedurii nu constituiau în realitate un criteriu pentru hotărâre ci, din contră, procedura a fost adaptată obiectivului pronunţării unei hotărâri criminale,
– inculpatul nu a avut nicio şansă reală de a schimba intenţia prealabilă de a-l lichida, chiar dacă, privită din afară, procedura putea da impresia că cuprinsul său a avut ca rezultat hotărârea, acuzatul fiind de exemplu constrâns să facă mărturisiri.
În aceste condiţii, se poate considera că adoptarea unei sentinţe de condamnare este o parte – necesară şi de neînlocuit – a unui mecanism criminal. Fondul problemei nu ar putea consta, aici, în răspunderea judecătorului pentru un simplu abuz de putere, ci pentru crimă. În asta constă natura juridică a ceea ce se desemnează prin crimă judiciară. Adoptarea sentinţei de condamnare este, aici, un act complet detaşat de fundamentul etic pe care se bazează exercitarea funcţiei de judecător.
Astfel, reiese clar că pentru a aprecia dacă este vorba, în cazul unui judecător, de un abuz de putere sau de crimă judiciară, nu este suficientă aprecierea unei sentinţe de condamnare examinând-o exclusiv în planul limitat al conformităţii sau neconformităţii acesteia cu legea ca act normativ al autorităţii publice. Chestiunea nu poate fi soluţionată corect şi convingător decât dacă sentinţa de condamnare este examinată în lumina criteriilor ce decurg din fundamentul etic al exercitării funcţiei de judecător. [...]
Circumstanţele existente la adoptarea hotărârii din cauza nr. 1 Ts II 57/51 al fostului Tribunal de Stat arată că, la soluţionarea acestei cauze, inculpatul a trădat în mod deosebit de grav etica procesului decizional judecătoresc. Hotărârea nu a fost un act de justiţie, ci un act de lichidare a celor pe care îi condamna. Acest act de lichidare nu era decât în aparenţă o hotărâre; în materie de cuprins şi valori, nu avea nimic de a face cu justiţia. Era vorba de un caz în care cel care a adoptat hotărârea nu era în realitate judecătorul cauzei, ci un coautor sau asistent al celor care la vremea respectivă stabiliseră ca obiectiv al procesului lichidarea fizică a inculpaţilor. Prin urmare, nu se poate exclude una dintre formele de răspundere penală a inculpatului pentru omor. Inculpatul nu poate fi exonerat de această răspundere comutând răspunderea altor persoane care ar fi participat şi ele la lichidarea condamnaţilor. [...]”
e) Decizia Curţii Supreme nr. 6 Tdo 115/2002 din 12 iunie 2002
Prin această decizie, Curtea Supremă a respins un recurs în casaţie introdus de procurorul suprem în defavoarea persoanei vizate, K.V. Prin hotărârea Tribunalului municipal din Praga, acesta din urmă a fost declarat vinovat de omor în sensul art. 219 § 1 din Codul penal nr. 140/1961, pe motiv că în calitate de procuror militar şi ulterior de judecător de instrucţie a contribuit în 1949 la condamnarea pe nedrept a generalului H.P., căruia i s-a aplicat pedeapsa capitală. Lui K.V. i s-a imputat în special faptul că a depus un (document) fals la dosar, a manipulat procesele-verbale, a desfăşurat ancheta într-un mod lipsit de obiectivitate şi sub influenţa consilierilor sovietici şi a propus pedeapsa cu moartea. În urma apelului introdus de K.V., Înalta Curte a încadrat aceleaşi fapte ca participaţie la omor simplu în sensul art. 414 § 4 din Codul penal militar în vigoare în momentul faptelor, infracţiune pentru care codul prevedea un termen de prescripţie de 5 ani. Înalta Curte a concluzionat aşadar că, chiar şi ţinând seama de art. 5 din Legea nr. 198/1993, respectivul termen de prescripţie expirase anterior începerii urmăririi penale a lui K.V. la 9 martie 1998.
Curtea Supremă a subliniat că Tribunalul municipal şi Înalta Curte s-au bazat pe aceleaşi fapte şi că diferenţa semnificativă dintre aprecierile lor juridice ale aceloraşi fapte se datora evaluării importanţei şi gravităţii introducerii falsului în dosar. Astfel, după ce a efectuat o apreciere liberă a probelor administrate, cele două instanţe au ajuns la concluzii juridice diferite bazate pe aceeaşi descriere a faptelor. Axându-se, din punct de vedere al aprecierii juridice a faptelor, pe legalitatea încadrării juridice reţinute de Înalta Curte şi reamintind că nu are sarcina de a interveni în aprecierea procedurală a probelor făcută de instanţa de apel, Curtea Supremă a considerat că respectiva încadrare corespundea faptelor descrise. Prin urmare, recursul în casaţie al procurorului suprem a fost respins din lipsă vădită de temei.
Capete de cerere
1. În contextul art. 7 din Convenţie, reclamanta susţine că procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora s-a desfăşurat conform dreptului în vigoare în acea perioadă şi că instanţele care au judecat cauza sa au omis să precizeze dispoziţiile legale pe care le-ar fi încălcat astfel încât să comită un omor. În opinia sa, este contrară legilor umanităţii aşteptarea ca toţi martorii la evenimente să moară pentru a urmări penal o persoană în vârstă şi neputincioasă care nu este în măsură să se apere.
2. Invocând dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie, reclamanta se plânge că Înalta Curte nu a dat curs cererii sale de a fi ascultată în şedinţă şi că nici Curtea Constituţională nu a procedat la ascultarea sa. În această privinţă, reclamanta subliniază că, bazându-se numai pe înscrisuri datând de aproape 60 de ani, instanţele nu au putut căpăta certitudinea că ea ştia că procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora fusese manipulat. Potrivit reclamantei, instanţele nu au fost ghidate de voinţa de a afla adevărul deoarece, în speţă, era vorba despre un proces politic la finalul căruia era nevoie de un condamnat, în cazul de faţă – reclamanta, care era ultima supravieţuitoare dintre persoanele implicate în proces.
3. Plângându-se, în final, de discriminare (politică), reclamanta afirmă, pe de o parte, că dacă procedura ar fi avut loc pe când alţi martori din proces ar fi fost încă în viaţă şi ea ar fi fost mai tânără, s-ar fi putut apăra mai bine. Pe de altă parte, aceasta se referă la cauza similară cu K.V., care nu a fost condamnat deşi acţionase în calitate de procuror unic într-un alt proces; în cauza sa, Înalta Curte a decis încetarea urmării penale pentru motivul prescrierii, decizie confirmată de Curtea Supremă. Reclamanta a denunţat, în cele din urmă, campania mediatică ce ar fi desemnat-o ca criminală încă de la începutul urmării penale.
4. În completarea cererii sale, din data de 26 mai 2010, în urma deciziilor privind efectul amnistiilor anterioare, reclamanta susţine că Înalta Curte a comis o eroare excluzând-o de la amnistia din 1955. În temeiul art. 6, aceasta se plânge de nerespectarea deciziei de amnistiere nr. 56/1993, luată de Preşedintele Republicii, care ordona procurorului general şi miniştrilor Justiţiei şi Apărării să îi prezinte propuneri de încetare a urmăririi penale şi de graţiere în cauzele care nu făceau obiectul deciziei menţionate, dar care vizau mai ales femeile cu vârste peste 55 de ani. În speţă, cazul său nu i-a fost prezentat preşedintelui, care astfel a fost împiedicat să ia o decizie în acest sens.
În drept
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenţie
În contextul art. 7, reclamanta se plânge în esenţă că instanţele care au fost sesizate cu cauza sa penală nu au specificat prevederile legale pe care le-ar fi încălcat în timpul procesului împotriva Miladei Horáková şi a altora, astfel încât ar fi săvârşit un omor. Aceasta susţine că procesul respectiv s-a desfăşurat conform legislaţiei în vigoare la acea dată şi că urmărirea penală la mult timp de la momentul faptelor a unei persoane vârstnice şi neputincioase care nu este în măsură să se apere este contrară legilor umanităţii.
Curtea consideră că este necesar să se axeze în speţă pe întrebarea dacă comportamentul reclamantei a fost infracţional conform dreptului intern aplicabil pe teritoriul ceh în perioada judecării procesului împotriva Miladei Horáková şi a altora şi dacă reclamanta trebuia atunci să fie conştientă de asta, aşa cum prevede art. 7 din Convenţie, redactat astfel:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul invocă în primul rând neepuizarea căilor de recurs interne, susţinând că reclamanta nu a afirmat explicit nici în faţa instanţelor interne, nici în faţa Curţii, că a fost pedepsită pentru un comportament care nu era considerat infracţional în momentul săvârşirii faptelor. Potrivit acestuia, reclamanta se limitează în esenţă la discuţii privind concluziile în fapt şi în drept la care au ajuns instanţele interne. De altfel, acesta este motivul pentru care Curtea Constituţională s-a abţinut, în decizia din 16 iulie 2009, în legătură cu respectarea principiului nullum crimen sine lege. Prin urmare, Guvernul consideră că reclamanta nu a acordat autorităţilor naţionale o ocazie suficientă pentru a se pronunţa cu privire la o eventuală încălcare a art. 7 din convenţie.
Reclamanta se opune acestei excepţii, susţinând că avocatul său a subliniat încă de la începutul urmăririi sale penale că acuzaţia nu putea viza decât fapte care constituiau o infracţiune în momentul comiterii lor, fără să fi primit însă un răspuns satisfăcător. Ea face trimitere în acest sens la plângerea sa din 13 octombrie 2005, precum şi la numeroasele acţiuni şi cereri pentru ca instanţele să indice prevederile legale pe care le-ar fi încălcat şi să completeze probele cu cele care demonstrau că avusese intenţia de a comite omorul sau că ştia că procesul fusese manipulat. În orice caz, în opinia sa, autorităţile cu atribuţii în materie penală sunt cele care au sarcina de a examina din oficiu întrebarea dacă faptele aflate la originea urmăririi penale constituiau infracţiune în momentul comiterii lor.
Curtea nu consideră necesară soluţionarea în speţă a chestiunii dacă reclamanta a îndeplinit, conform legii, condiţia epuizării căilor de recurs interne deoarece acest capăt de cerere este în orice caz inadmisibil din motivele prezentate mai jos.
b) Referitor la fondul capătului de cerere, Guvernul observă pentru început că reclamanta a fost condamnată pentru că a participat în mod direct la un omor simplu în sensul Codului penal nr. 117/1852, adică în temeiul unei legi în vigoare în momentul faptelor. Subliniind că procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora la care reclamanta participase în calitate de procuror nu constituia decât o formalitate menită să creeze o aparentă legalitate şi legitimitate a lichidării fizice a opozanţilor regimului comunist instituit în 1948, Guvernul face trimitere la încadrarea juridică a comportamentului reclamantei reţinut de instanţele interne care s-au pronunţat asupra temeiniciei acuzaţiei sale. Acesta se referă în special la decizia Curţii Supreme din 4 iunie 2008, ea însăşi inspirându-se în linii mari din cea pronunţată de aceeaşi instanţă la 7 decembrie 1999. Guvernul consideră că în decizia respectivă Curtea Supremă a stabilit în mod convingător faptul că sentinţa de condamnare pronunţată în cauza Milada Horáková şi alţii nu putea trece drept un act de exercitare a justiţiei, că nu exista nicio diferenţă în planul vinovăţiei între procurorii şi judecătorii care au participat la procesul finalizat cu această sentinţă şi că acţiunile reclamantei trebuiau încadrate ca participaţie directă la omor conform art. 136 lit. a) din Legea nr. 117/1852. Potrivit Guvernului, aceste decizii infirmă argumentul reclamantei, conform căruia instanţele nu au indicat dispoziţiile legale pe care le-ar fi încălcat pentru ca acţiunile sale să poată fi încadrate ca omor. Astfel, hotărârea Tribunalului municipal din 1 noiembrie 2007, precum şi hotărârea Înaltei Curţi din 9 septembrie 2008 menţionează în special art. 3, 30 şi 34 din Codul de procedură penală nr. 119/1873; în plus, lipsa de etică totală a reclamantei într-o profesie care nu poate ignora bazele etice a fost subliniată de Curtea Supremă în decizia din 4 iunie 2008, scoţând astfel în evidenţă faptul că nu era vorba de o abatere obişnuită de la normele de procedură.
În continuare, Guvernul observă că reclamanta nu pune explicit în discuţie posibilitatea existentă în acea perioadă ca un judecător sau un procuror să fie sancţionat pentru săvârşirea unui omor ca urmare a participării la un proces fabricat care s-a finalizat cu execuţia unor persoane nevinovate. Aceasta se limitează mai degrabă la disputarea faptelor stabilite de instanţe şi a aprecierii probelor administrate, precum şi la minimizarea rolului său în procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora, aspecte care nu ţin de competenţa Curţii. Ar fi vorba aici de examinarea întrebării dacă comportamentul reclamantei, aşa cum a fost considerat stabilit de către instanţele interne, constituia o infracţiune în momentul faptelor, întrebare la care Guvernul răspunde afirmativ.
Referitor la acest aspect, Guvernul recunoaşte că toate comportamentele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni nu sunt considerate întotdeauna infracţionale deoarece legile penale prevăd în general motive care exclud nelegalităţii, ca de exemplu legitima apărare sau exercitarea de către autorităţile cu atribuţii în materie penală a funcţiilor lor. Astfel, atunci când autorităţile îşi exercită obligaţiile prevăzute de lege respectând limitele acesteia, aplicarea unei pedepse într-o procedură penală şi executarea acesteia nu constituie infracţiunea de omor, în lipsa unui element de nelegalitate, ci un act de justiţie. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea Supremă a ajuns la concluzia că sentinţa de condamnare pronunţată împotriva Miladei Horáková şi a altor trei persoane nu putea fi considerată un act de justiţie din moment ce fusese aplicată la finalul unei proceduri care nu îndeplinea cerinţele fundamentale şi atemporale de exercitare a puterii judecătoreşti; în speţă nu existau aşadar circumstanţe care să înlăture nelegalitatea acţiunilor reclamantei în calitate de procuror.
Guvernul susţine, în plus, că comportamentul reclamantei a fost infracţional conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, principii care includ, în opinia sa, atributele etice fundamentale referitoare la exercitarea justiţiei penale. De asemenea, procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora s-a judecat ulterior publicării Declaraţiei universale a drepturilor omului, în timp ce se finaliza redactarea Convenţiei europene, documente în care se reflectau principiile respective. Guvernul observă în această privinţă că, în cauza Öcalan împotriva. Turciei (MC) (nr. 46221/99, pct. 166, CEDO 2005-IV), Curtea a considerat că art. 2 din convenţie, care consacră dreptul la viaţă ca una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice, nu autorizează executarea unei pedepse capitale aplicate în cadrul unei proceduri care nu întruneşte cerinţele unui proces echitabil.
Referitor la întrebarea dacă reclamanta trebuia să ştie la vremea respectivă că acţiunile sale constituiau infracţiune conform dreptului intern sau cel puţin conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, Guvernul observă că faptul că reclamanta nu avea, la vremea respectivă, formare juridică completă nu invalidează cu nimic regula ignoratio iuris non excusat. Din contră, faptul că a dobândit – spre deosebire de majoritatea celor cărora li se aplică legile penale – o anumită formare în drept, precum şi o experienţă practică în procese, demonstrează că trebuia să îşi dea seama de natura infracţională a acţiunilor sale. Probele strânse de autorităţile interne, precum înregistrările audio-video, demonstrează în mod incontestabil că reclamanta a participat activ şi cu intenţie, în calitate de procuror, la pregătirea şi desfăşurarea procesului împotriva Miladei Horáková şi a altora. Aşa cum indică mai ales hotărârea din 1 noiembrie 2007, instanţele s-au străduit, de asemenea, să demonstreze că aceasta trebuia să conştientizeze faptul că procedura fusese manipulată în vederea eliminării opozanţilor regimului totalitar. Astfel, s-au dovedit următoarele: reclamanta a făcut parte din grupul principal de procurori care au pregătit procesul în cooperare cu Ministerul de Interne; a participat la o şedinţă la care s-a decis necesitatea instruirii apărătorilor acuzaţilor ca să nu pună în pericol obiectivul politic al procesului, precum şi la o altă reuniune de instruire desfăşurată la Ministerul Justiţiei; împreună cu alţi procurori, s-a consultat cu Procurorul Statului cu privire la pedepsele ce trebuiau aplicate viitorilor condamnaţi; a efectuat o evaluare a procesului în care lăuda cooperarea cu Securitatea Statului; şi a asistat la execuţia condamnaţilor. Faptul că reclamanta, în vârstă de 28 de ani la vremea respectivă, a avut încredere deplină în colegii săi mai experimentaţi nu poate, potrivit Guvernului, să o exonereze de răspunderea sa penală. Apoi, alte probe au permis să se stabilească cu certitudine că procesul a fost planificat în detaliu şi manipulat în mod direcţionat, că a fost dirijat de adjunctul ministrului Justiţiei prin intermediul unor reuniuni zilnice, că procurorii au participat la formularea plângerii penale de către Securitatea Statului şi au asistat personal la audierea diverşilor acuzaţi şi martori. Guvernul subliniază totodată că procedura desfăşurată împotriva Miladei Horáková şi a altora încălcase numeroase dispoziţii ale Constituţiei cehoslovace în vigoare la vremea respectivă şi că sentinţa de condamnare a fost anulată pentru nereguli încă din 1968, adică încă din timpul guvernării partidului comunist. În această privinţă, Guvernul face trimitere la principiul formulat în hotărârea Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC) (nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 81, CEDO 2001-II), conform căruia este legitim pentru un stat de drept să înceapă urmărirea penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de infracţiuni într-un regim anterior şi să aplice şi să interpreteze dispoziţiile legale în vigoare la vremea respectivă în lumina principiilor care reglementează un stat de drept.
Potrivit reclamantei, faptele care au avut loc după război, pe când oamenii se confruntau neîncetat cu moartea, nu pot fi înţelese cu mentalitatea din prezent. Aceasta afirmă că la vremea respectivă a fost convinsă de vinovăţia Miladei Horáková şi a celorlalţi, care, mai mult, făcuseră şi mărturisiri. În plus, aceasta observă că Milada Horáková era juristă şi cunoştea dreptul şi justiţia din acea perioadă; ştia aşadar că înalta trădare era pasibilă de pedeapsa capitală şi putea decide în privinţa acţiunilor sale în cunoştinţă de cauză.
Reclamanta observă, în continuare, că în loc să se cerceteze cauzele evenimentelor trecute, autorităţile şi-au întors atenţia asupra ei, la 55 de ani de la evenimente, făcând din ea simbolul vechiului sistem şi judecând-o doar pentru că fusese procuror într-un stat comunist care fusese totuşi recunoscut la vremea respectivă de către alte state.
În ceea ce priveşte procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora, reclamanta subliniază că, spre deosebire de instanţă - care trebuia să fie independentă, procurorii erau supuşi controlului superiorilor lor şi Ministerului Justiţiei, iar ea, studentă fiind, nu putea face nimic fără aprobarea superiorilor săi direcţi; aceasta nu putea influenţa aşadar în niciun fel faptele, cum s-a întâmplat în cazul reclamanţilor din cauza Streletz, Kessler şi Krenz, menţionată de Guvern. Aceasta observă, totodată, că decizia de anulare emisă de Curtea Supremă la 30 iunie 1968 nu menţiona o activitate necorespunzătoare, adică o activitate infracţională a procurorilor. Aceasta susţine că, în pofida numeroaselor sale cereri, instanţele nu au fost în măsură să prezinte o singură probă care să ateste că în timpul procesului încălcase legea în vigoare mergând până la comiterea unei crime.
2. Aprecierea Curţii
Curtea aminteşte în primul rând că deşi, în temeiul art. 19 din convenţie, are drept sarcină să asigure respectarea angajamentelor rezultate din convenţie pentru statele contractante, nu îi revine sarcina de a descoperi erorile de fapt sau de drept aparent comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor apărate de convenţie. Le revine în primul rând instanţelor naţionale sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul intern.
Pe de altă parte, este legitim pentru un stat de drept să înceapă urmărirea penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de crime într-un regim anterior; de asemenea, nu li se poate imputa instanţelor unui asemenea stat, care le-au succedat celor existente anterior, faptul că aplică şi interpretează dispoziţiile legale în vigoare la vremea respectivă în lumina principiilor care reglementează un stat de drept [a se vedea Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 81, CEDO 2001-II].
În ceea ce priveşte în special art. 7 din convenţie, acesta nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în detrimentul acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă de aici că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege. Totuşi, oricât de clar ar putea fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, există inevitabil un element de interpretare judiciară şi va exista întotdeauna necesitatea elucidării aspectelor îndoielnice şi adaptării la schimbările de situaţie. În mod cert, această noţiune se aplică în principiu evoluţiei progresive a jurisprudenţei în acelaşi stat de drept şi sub un regim democratic, însă îşi menţine integral valoarea în cazul în care a existat, de exemplu, o succesiune a două state [a se vedea Streletz, Kessler şi Krenz, citată anterior, pct. 49 şi 81-82; şi K.-H.W. împotriva Germaniei (MC), nr. 37201/97, pct. 44 şi 84–85, CEDO 2001-II (fragmente)].
În lumina acestor principii, nu este sarcina Curţii să se pronunţe, în speţă, asupra răspunderii penale individuale a reclamantei, această apreciere revenind în primul rând instanţelor interne, ci de a examina din punct de vedere al art. 7 § 1 din convenţie dacă, în momentul comiterii, acţiunea reclamantei constituia o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate mai ales de legislaţia fostei Cehoslovacii.
Pentru început, trebuie observat că instanţele cehe au condamnat-o pe reclamantă pentru omor, în temeiul Codului penal nr. 117/1852 aplicabil la data faptelor. Acesteia i s-a imputat că a participat, în calitate de procuror, la procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora, care a avut loc în 1950 sub controlul direct al autorităţilor politice ale vremii şi s-a soldat cu mai multe pedepse capitale aplicate unor persoane nevinovate. Cu ajutorul a numeroase probe scrise, instanţele au stabilit că procesul nu a fost decât o formalitate menită să creeze o aparentă legalitate a lichidării fizice a opozanţilor regimului comunist, precum şi că desfăşurarea şi deznodământul acestuia au fost stabilite în prealabil de către organul politic al partidului comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Potrivit instanţelor, principiile fundamentale ale echităţii procedurii, precum şi cerinţele etice atemporale specifice puterii judecătoreşti au fost astfel încălcate în timpul procesului; prin urmare, hotărârea pronunţată la finalul procesului nu putea fi considerată un act de justiţie, iar persoanele implicate în proces, dintre care reclamanta era ultima supravieţuitoare, nu puteau fi exonerate de răspunderea lor penală susţinând că nu făcuseră decât să îşi exercite funcţiile.
Pe parcursul procedurii, instanţele s-au străduit totodată să analizeze rolul reclamantei, considerând că, drept urmare a participării sale active şi deliberate la proces, aceasta a contribuit în mod semnificativ la crearea unei aparente legalităţi şi la îndeplinirea obiectivului său politic. Din moment ce procesul, finalizat cu pedepse capitale şi cu execuţia condamnaţilor, constituia mecanismul criminal, instanţele au concluzionat că reclamanta, în calitatea sa de procuror ce făcea parte din aparatul de justiţie, era coautor la omorul celor patru persoane. În această privinţă, Curtea Constituţională a considerat că nu era posibilă interpretarea art. 136 din Legea nr. 117/1852 ca nefiind aplicabil anumitor mecanisme criminale, ca de exemplu un proces manipulat şi contrar normelor procedurale. În special, reclamantei i s-a imputat abuzul de funcţia sa de procuror şi neexercitarea acesteia conform prevederilor legale, în special art. 3, 30 şi 34 din Codul de procedură penală în vigoare în momentul evenimentelor privind obligaţia autorităţilor de a cerceta probele incriminatorii şi dezincriminatorii, de a apăra interesul statului şi de a folosi toate mijloacele pentru aflarea adevărului. În opinia instanţelor, probele administrate infirmau, de asemenea, apărarea reclamantei, care susţinea că nu avea cunoştinţă de nicio manipulare, şi demonstrau că aceasta participase la reuniunile politice de instructaj, că aceasta contribuise la întocmirea unui proces-verbal preliminar ce constituia un fel de scenariu al procesului şi că trebuia să ştie că pedepsele capitale fuseseră stabilite în prealabil de către autorităţile politice.
Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că aplicarea şi interpretarea de către instanţele interne a dispoziţiilor de drept penal în vigoare la momentul faptelor nu avea un caracter arbitrar şi că interpretarea strictă a acestei legislaţii cehoslovace era conformă cu art. 7 § 1 din Convenţie. Aceasta consideră că practica lichidării opozanţilor unui regim politic prin intermediul pedepselor capitale aplicate la finalul unor procese care încălcau flagrant dreptul la un proces echitabil şi mai ales dreptul la viaţă nu poate fi protejată prin art. 7 § 1 din Convenţie. În speţă, această practică a lipsit de fundament constituţia şi legislaţia din acea perioadă, pe care ar fi trebuit să se bazeze, şi nu poate fi definită aşadar ca „drept” în sensul art. 7 din convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler şi Krenz, citată anterior, pct. 85 şi 87; K.-H.W. împotriva Germaniei (MC), nr. 37201/97, pct. 88 şi 90, CEDO 2001-II (fragmente)].
Nici Curtea nu poate accepta argumentul reclamantei, potrivit căruia aceasta nu făcuse decât să se conformeze ordinelor superiorilor săi mai experimentaţi, cărora le acorda încredere deplină. Aceasta observă în primul rând că reclamanta nu susţine că prevederile Constituţiei şi legilor relevante nu îi erau accesibile; adagiul „Nemo legem ignorare censetur” (Nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaşte legea) i se aplica aşadar şi persoanei sale. Apoi, întrucât a considerat deja că chiar şi un simplu soldat nu se poate conforma complet şi orbeşte unor ordine care încalcă în mod flagrant nu numai principiile legislaţiei naţionale, ci şi drepturile omului la nivel internaţional, mai ales dreptul la viaţă (a se vedea K.-H.W., citată anterior, pct. 75), Curtea consideră că această constatare este complet valabilă în cazul reclamantei, care acţionase în speţă în funcţia sa de procuror, după finalizarea studiilor pregătitoare de drept şi dobândirea unei experienţe practice în materie de procese. Cu probe de partea lor, instanţele naţionale au concluzionat de altfel că reclamanta trebuia să conştientizeze faptul că chestiunile vinovăţiei şi pedepsei fuseseră soluţionate de autorităţile politice cu mult timp înaintea procesului şi că principiile fundamentale ale justiţiei erau astfel încălcate în întregime. În aceste condiţii, în hotărârea din 9 septembrie 2008, Înalta Curte a considerat faptul că reclamanta comisese infracţiunea de facto prin supunere ca fiind o circumstanţă atenuantă ce justifica o reducere a pedepsei aplicate.
În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanta, care în calitate de procuror a contribuit la crearea unei aparente legalităţi a procesului politic împotriva Miladei Horáková şi a altora şi care s-a identificat cu această practică inacceptabilă nu se poate prevala de protecţia art. 7 din convenţie. Un alt raţionament ar însemna încălcarea obiectului şi scopului acestei dispoziţii, care doreşte ca nicio persoană să nu facă obiectul unor urmăriri, condamnări ori sancţiuni arbitrare. Pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a fost anchetată în fosta Cehoslovacie comunistă şi că a fost urmărită penal şi condamnată de instanţele cehe abia după instaurarea regimului democratic nu înseamnă nicicum că acţiunea ei nu constituia o infracţiune conform dreptului cehoslovac în vigoare în momentul faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler şi Krenz, citată anterior, pct. 79 şi 88).
Curtea reaminteşte în plus că a hotărât deja, în cadrul succesiunii a două state cu sisteme de drept diferite, că nu este contrară art. 7 § 1 din convenţie o condamnare – pentru complicitate la încălcarea voită a legii şi la lipsire de libertate – a unui reclamant care a participat în calitate de procuror la un proces în Republica Democrată Germană împotriva unui disident căruia i s-a aplicat pedeapsa închisorii contrar principiilor proporţionalităţii şi stabilirii pedepselor formulate de legislaţia RDG [Glässner împotriva Germaniei (dec.), nr. 46362/99, CEDO 2001‑VII].
Deşi reclamanta nu susţine prescrierea faptelor în litigiu, Curtea consideră utilă observaţia că, dacă urmărirea penală împotriva acesteia a început abia în 2005, adică la 55 de ani de la evenimente, este din cauză că art. 5 din Legea nr. 198/1993 privind ilegalitatea regimului comunist prevede suspendarea prescripţiei în perioada 25 februarie 1948–29 decembrie 1989 în cazul în care motivele politice incompatibile cu principiile fundamentale ale unei ordini democratice au contracarat condamnarea sau achitarea. O legislaţie comparabilă a fost adoptată de altfel în Polonia pentru „crime comuniste” ce implicaseră încălcări ale drepturilor omului comise între 1939 şi 1989 sau în Germania reunificată pentru „acte comise sub regimul nedrept al Partidului Socialist Unificat” (a se vedea K.-H.W., citată anterior, pct. 111). Curtea admite că prin dispoziţia respectivă, statul ceh a dorit să rezolve o problemă despre care considera că prejudiciază regimul său democratic şi să se distanţeze de o practică inacceptabilă a regimului totalitar lăsând nepedepsite încălcări grave ale propriei legislaţii; prin urmare, un asemenea demers al legiuitorului ceh nu pare la prima vedere incompatibil cu valorile apărate de convenţie. În plus, aceasta observă că art. 231 din Codul penal nr. 117/1852 preciza încă de la momentul faptelor incriminate că infracţiunea de omor de care reclamanta a fost găsită vinovată în temeiul art. 136 lit. a) nu intra sub incidenţa prescripţiei. Astfel, chiar dacă reclamanta ar fi invocat prescripţia, acest argument nu ar fi putut fi reţinut.
Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că acţiunea reclamantei constituia, în momentul comiterii, o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul cehoslovac. În opinia sa, această concluzie o scuteşte de examinarea prezentei cauze din perspectiva principiilor de drept internaţional sau a principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, cu atât mai mult cu cât instanţele interne nu au făcut uz de argumente întemeiate pe aceste principii.
În opinia Curţii, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor consacrat prin art. 7 § 1 a fost aşadar respectat în prezenta cauză. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
Reclamanta s-a plâns că, după ce de bunăvoie a renunţat să participe la şedinţa din faţa instanţei de prim grad, instanţa de apel nu a dat curs cererii sale de a fi ascultată în şedinţă şi nici Curtea Constituţională nu a procedat la audierea sa. În această privinţă, reclamanta subliniază că, bazându-se numai pe înscrisuri datând de aproape 60 de ani, instanţele nu au putut căpăta certitudinea că ea ştia că procesul împotriva Miladei Horáková şi a altora fusese manipulat şi nu au fost conduse de dorinţa de a afla adevărul.
Acesta invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat prin art. 6 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Guvernul observă mai întâi că reclamanta a fost reprezentată în mod corespunzător de către un avocat pe tot parcursul procedurii. În octombrie 2007, acesta a participat la şedinţa desfăşurată în faţa Tribunalului municipal în absenţa reclamantei, care de bunăvoie renunţase să participe la aceasta. La finalul şedinţei, avocatul nu a propus completarea probelor şi a prezentat pledoaria finală. În apel, Înalta Curte a luat o decizie cu uşile închise, ceea ce nu putea prejudicia drepturile apărării deoarece dispusese neînceperea urmăririi penale. Prin urmare, au avut loc şedinţe publice în faţa Curţii Supreme la 4 iunie 2008 şi în faţa Înaltei Curţi la 9 septembrie 2008. În ceea ce priveşte această ultimă şedinţă, Guvernul observă că data şi locul acesteia au fost schimbate pentru a ţine seama de disponibilitatea reclamantei, care cu această ocazie a avut posibilitatea să se exprime. Acesta observă totodată că reclamanta a avut mai multe oportunităţi pentru a se pronunţa asupra cauzei în scris, de care a făcut uz. De altfel, la finalul etapei preliminare, aceasta a avut posibilitatea de a studia dosarul anchetei, ceea ce avocatul acesteia a făcut în locul său la 19 aprilie 2007, fără a solicita vreo completare a cercetării.
Potrivit Guvernului, nu este contrar convenţiei faptul că avocatul reclamantei nu a avut posibilitatea de a se exprima asupra diverselor probe pe măsura administrării lor în cadrul şedinţei în faţa Tribunalului municipal deoarece un asemenea drept nu aparţine, conform art. 214 din Codul de procedură penală, decât acuzatului – în cazul de faţă, reclamanta, care a renunţat la acest drept prin abţinerea sa de la participarea la şedinţă. Şi asta cu atât mai mult cu cât prezenta cauză este deosebită, în sensul că instanţele nu au ascultat niciun martor şi au administrat numai probele cu înscrisuri sau documentele justificative, care au fost toate depuse la dosarul de care apărarea putea lua cunoştinţă. În plus, apărătorul reclamantei a avut posibilitatea de a se exprima asupra probelor administrate în pledoaria sa finală, ceea ce poate fi considerat suficient în circumstanţele specifice ale speţei. Pe de altă parte, dacă Tribunalul municipal ar fi considerat, în contextul pledoariei finale a apărării, că era necesară clarificarea suplimentară a anumitor fapte, ar fi decis continuarea şedinţei şi completarea probelor, ceea ce nu a fost cazul în speţă. Guvernul subliniază, de asemenea, că apărarea a avut posibilitatea de a se pronunţa şi în cadrul şedinţelor desfăşurate în faţa instanţelor superioare; astfel, reclamanta însăşi a putut să se exprime în pledoaria sa în şedinţa din 9 septembrie 2008, aceste observaţii având aceeaşi valoare ca şi cele care fuseseră formulate în cadrul unei şedinţe.
Guvernul observă, în cele din urmă, că desfăşurarea unei şedinţe publice în faţa Curţii Constituţionale nu era indispensabilă, având în vedere caracterul special al procedurii din faţa acestei instanţe, precum şi că faptul că urmărirea penală a început la relativ mult timp de la săvârşirea faptelor nu implică o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Reiterând argumentul Guvernului referitor la faptul că Milada Horáková şi alţii nu ar fi beneficiat de drepturile consacrate în Declaraţia universală a drepturilor omului şi Convenţia europeană, reclamanta afirmă că ea este cea care a fost privată de drepturile garantate de textele respective întrucât nu a fost ascultată niciodată, în pofida cererilor sale, şi că a primit permisiunea să se exprime în apel după ce administrarea probelor se încheiase. Aceasta afirmă că nu ştia că absenţa sa de la şedinţa din primă instanţă va avea drept consecinţă imposibilitatea de a fi audiată în cadrul restului procedurii, precum şi imposibilitatea apărătorului său de a se pronunţa asupra probelor administrate. Această interpretare a Codului de procedură penală este, în opinia sa, vădit eronată şi îl privează pe acuzat de dreptul său de a se apăra în mod corespunzător. Pe de altă parte, modul tendenţios în care s-a desfăşurat procedura este ilustrat totodată de citirea, în faţa Tribunalului municipal, a unei scrisori anonime şi calomnioase, care a apărut abia după ce apărarea consultase dosarul şi care nu i-a fi fost adusă la cunoştinţă niciodată.
Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia dreptul la un proces echitabil cere ca fiecăreia dintre părţi să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o situeze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său, de a lua cunoştinţă de observaţiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte, precum şi de a le discuta. Legislaţia naţională poate îndeplini această cerinţă în diverse moduri, însă metoda adoptată de aceasta trebuie să garanteze că apărarea beneficiază de o posibilitate reală de a analiza acuzaţiile [Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 140 şi 146, CEDO 2005-IV]. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie să se cerceteze totodată dacă dreptul la apărare a fost respectat. Se impune în special întrebarea dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, este necesar să se ia în considerare calitatea probelor şi mai ales să se verifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială credibilitatea sau corectitudinea lor [Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 90, CEDO 2009‑...; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 164, CEDO 2010‑...].
Pentru început, Curtea observă că nu i s-a solicitat să examineze in abstracto legislaţia în cauză, şi anume art. 214 din Codul de procedură penală care permitea numai acuzatului să se pronunţe asupra probelor pe măsura administrării lor în faţa instanţei; aceasta trebuie să se limiteze la circumstanţele cauzei.
În speţă, instanţele interne s-au bazat pe probele care au fost colectate în etapa preliminară şi administrate în şedinţa desfăşurată în faţa Tribunalului municipal din Praga în octombrie 2007. Apărarea, care a avut acces la dosar, a putut lua cunoştinţă de aceste probe înainte ca dosarul să fie transmis instanţei. Se impune constatarea că reclamanta nu s-a opus niciodată folosirii acestor probe şi nici nu a afirmat – cu excepţia unei scrisori anonime de care instanţele nici nu s-au folosit în cele din urmă – că fuseseră obţinute contrar drepturilor sale garantate de convenţie. În cadrul şedinţei, nicio parte nu a propus completarea probelor respective şi nu a fost ascultat niciun martor. Deşi reclamanta a renunţat de bunăvoie să participe la această şedinţă, apărătorul său a putut-o urmări în totalitate; la finalul acesteia, a putut prezenta pledoaria finală. În opinia Curţii, nimic nu îl împiedica pe avocatul reclamantei să se exprime cu această ocazie asupra diverselor probe care tocmai fuseseră citite sau proiectate. În această privinţă, Curtea consideră că atunci când dreptul intern prevede o limitare precum cea rezultată din art. 214 din Codul de procedură penală ceh, dreptul la apărare va fi protejat, de exemplu într-o situaţie în care acuzatul sau avocatul său au acces limitat la dosar, cu condiţia ca mijloacele de probă să fi fost prezentate acuzatului anterior dezbaterilor în litigiu şi ca acesta să poată, prin intermediul avocatului său, să formuleze observaţii pe tema acestora în pledoaria sa (a se vedea, mutatis mutandis, Öcalan, citată anterior, pct. 140). În speţă, Curtea consideră că aceste condiţii au fost îndeplinite.
Mai trebuie observat că reclamanta s-a înfăţişat în faţa Înaltei Curţi cu ocazia şedinţei din 9 septembrie 2008, în cursul căreia şi-a prezentat pledoaria în care şi-a putut expune argumentele, obiecţiile şi comentariile. Aceasta nu poate susţine aşadar că instanţa de apel nu a dat curs cererii sale de a fi ascultată.
În ceea ce priveşte lipsa unei şedinţe în faţa Curţii Constituţionale, Curtea observă că au avut loc şedinţe publice în faţa instanţei de prim grad, a instanţei de apel, precum şi a Curţii Supreme, în cadrul cărora au fost examinate elementele de fapt şi de drept. În schimb, limitată la examinarea unor chestiuni de constituţionalitate, procedura din faţa Curţii Constituţionale nu implica o apreciere directă şi completă a temeiniciei acuzaţiei împotriva reclamantei. Prin urmare, Curtea consideră că lipsa unei şedinţe în faţa instanţei constituţionale a fost compensată suficient prin şedinţele publice desfăşurate în faza decisivă a procedurii.
Potrivit Curţii, nu se poate afirma, în circumstanţele speciale ale speţei, că apărarea nu a beneficiat de o posibilitate reală de a comenta acuzaţiile şi probele care au servit ca bază pentru hotărârile instanţelor interne. De altfel, nu este sarcina Curţii să se substituie acestora pentru a aprecia chestiunile care le-au fost aduse la cunoştinţă.
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie.
C. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
În domeniul art. 14 din Convenţie, reclamanta afirmă, pe de o parte, că dacă procedura ar fi avut loc pe când alţi martori din proces ar fi fost încă în viaţă şi ea ar fi fost mai tânără, s-ar fi putut apăra mai bine. Pe de altă parte, aceasta se referă la cauza similară a lui K.V., care nu a fost condamnat deşi acţionase în calitate de procuror unic într-un alt proces; în cauza sa, Înalta Curte a decis încetarea urmării penale din motive legate de prescripţie, decizie confirmată de Curtea Supremă. Reclamanta a denunţat totodată campania mediatică ce ar fi desemnat-o ca criminală încă de la începutul urmării penale. În domeniul art. 6 din convenţie, aceasta contestă modul în care i s-au aplicat diversele amnistii prezidenţiale.
Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. În special, aceasta consideră că nu se poate considera discriminatoriu faptul că instanţele naţionale au ajuns la o concluzie diferită într-o altă cauză penală bazată pe fapte şi o încadrare juridică diferite. De asemenea, Curtea observă că procesul reclamantei îşi avea originea în evenimente care de mai mult timp făceau obiectul unor discuţii intense în societate şi că nu era de aşteptat ca procesul propriu-zis să se desfăşoare într-o atmosferă calmă. Reclamanta nu a demonstrat că a existat o campanie mediatică îndreptată împotriva ei cu o virulenţă care ar fi influenţat sau ar fi putut influenţa formarea opiniei judecătorilor care s-au ocupat de cauză [a se vedea, mutatis mutandis, Papon împotriva Franţei (nr. 2) (dec.), nr. 54210/00, CEDO 2001-XII (fragmente)]. În cele din urmă, Curtea consideră că obiecţiile referitoare la deciziile de amnistiere, adică de graţiere, nu intră în sfera de aplicare a art. 6 din convenţie.
Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Claudia WesterdiekDean Spielmann
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy