©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 67304/12
Iorgu RĂILEANU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 2 iunie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Helen Keller, judecători şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 10 octombrie 2012,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate în replică de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Iorgu Răileanu, este resortisant român, s-a născut în 1959 şi locuieşte în Galaţi. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de doamna N. A. Daghie, avocat în Galaţi.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează:
1. Programul de vizită
4. La 30 aprilie 2000, reclamantul s-a căsătorit cu E.R. La 7 septembrie 2000, s-a născut fiica lor.
5. La 11 noiembrie 2006, cuplul s-a despărţit şi fiica lor a rămas cu mama. Reclamantul a încercat să menţină legătura cu fiica lui, dar soţia acestuia s-a opus în mod sistematic eforturilor sale.
6. La 6 ianuarie 2009, reclamantul a introdus o acţiune pentru a obţine dreptul de a-şi vizita fiica şi, la 9 iunie 2009, Judecătoria Galaţi a admis cererea.
7. La 9 decembrie 2009, sentinţa judecătoriei a fost modificată de Tribunalul Galaţi care a stabilit un program de vizită detaliat pentru reclamant. Decizia tribunalului a rămas definitivă la 29 aprilie 2010 când recursurile formulate de părţi au fost respinse de Curtea de Apel Galaţi.
8. La 23 noiembrie 2010, cuplul a divorţat şi mamei i-a fost încredinţată custodia copilului. Instanţa de tutelă şi familie nu a luat nicio măsură nouă cu privire la dreptul reclamantului de a-şi vizita copilul.
2. Respectarea dreptului de vizită
(a) Procedurile prin intermediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Direcþiei Generalã de Asistenþã Socialã þi Protecþia Copil
9. Conform reclamantului, E.R. a susţinut că fiica lor nu a vrut să se ducă cu tatăl ei şi a refuzat în mod sistematic să îi deschidă uşa când reclamantul a venit să o ia.
10. La 7 iulie 2009, poliţia a anunţat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Galaţi despre situaţia reclamantului. Poliţia a luat la cunoştinţă cazul, deoarece reclamantul a depus o plângere penală împotriva soţiei lui pentru nerespectarea programului de vizită. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a început evaluarea situaţiei.
11. La 24 iulie 2009 reclamantul a depus, de asemenea, o plângere la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, afirmând că soţia lui a refuzat să îl lase să îşi vadă copilul şi îl manipula pentru a-l respinge, sub forma pedepsei. E.R. i-a interzis copilului să comunice cu tatăl ei, să se aşeze lângă el, să dea mâna cu el, să îl sărute sau să intre în maşina lui. Fetiţa alerga de îndată înăuntru să îşi avertizeze mama când tatăl venea să o vadă jucându-se în curte.
12. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a început cercetarea cazului. Aceasta a vizitat casa lui E.R. şi a evaluat situaţia. La 30 iulie 2009, E.R. a fost audiată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi, din august 2009, ambii părinţi au beneficiat de consiliere psihologică. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a sfătuit-o pe mamă să îşi ajute fiica să menţină relaţii personale cu tatăl ei. De asemenea, a organizat şedinţe de consiliere cu copilul. E.R. a refuzat de câteva ori să aducă copilul la o evaluare psihologică.
13. La 25 septembrie şi 23 noiembrie 2009, reclamantul a reiterat cererea la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi s-a plâns că mama copilului s-a opus dreptului de vizitare al copilului. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a consiliat-o pe mamă în ceea ce priveşte respectarea dreptului de vizită al reclamantului şi l-a sfătuit pe reclamant să introducă plângerile în faţa instanţelor.
14. La cererea procurorului, copilul a fost supus unei evaluări psihologice de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. La 8 aprilie 2010, psihologul a predat raportul. Acesta a concluzionat că fetiţa s-a dezvoltat normal, dar că a prezentat semne că ar fi fost manipulată de mamă prin neexprimarea niciunor sentimente pozitive faţă de tatăl său. Psihologul a sfătuit-o pe mamă să îşi încurajeze copilul să menţină relaţii cu reclamantul.
15. La 11 mai şi la 12 iunie 2010, părinţii şi copilul au participat la două şedinţe de consiliere psihologică împreună cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în care au fost confirmate relaţiile tensionate dintre adulţi.
16. Într-un nou raport întocmit la 27 august 2010, psihologul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a recomandat ca ambii adulţi să treacă printr-o consiliere parentală pentru a-i ajuta să depăşească situaţia conflictuală, pentru ca mama să îşi ajute copilul să menţină relaţii personale cu tatăl şi pentru ca ambii părinţi să îi ofere copilului sprijin adecvat din punct de vedere emoţional.
(b) Procedurile prin intermediul executorului judecătoresc
17. La 5 ianuarie 2010, reclamantul a trimis o înştiinţare soţiei lui prin intermediul executorului judecătoresc, prin care îi cerea respectarea hotărârii judecătoreşti cu privire la dreptul de vizită. El a anunţat-o pe E.R. că, în cazul în care aceasta refuza, el ar iniţia procedura de executare silită împotriva ei.
18. La 20 august 2010, reclamantul a iniţiat procedurile de punere în executare a deciziei tribunalului din 9 decembrie 2009. La 19 aprilie 2011, Judecătoria Galaţi a respins contestaţia la executare formulată de E.R. şi a consemnat că aceasta a refuzat să pună în executare hotărârea judecătorească.
19. La 8 septembrie 2010, executorul judecătoresc, un reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi reclamantul s-au întâlnit cu copilul la casa acestuia.
(c) Procedurile în faţa instanţei
La o dată nespecificată din 2010, reclamantul a depus o cerere în faţa Judecătoriei Galaţi, pentru a o obliga pe E.R. să-şi ducă fiica la consiliere psihologică. El a susţinut că soţia manipula copilul împotriva lui, ceea ce a făcut dificilă exercitarea dreptului de vizită al reclamantului.
21. Judecătoria a pronunţat decizia la 2 noiembrie 2010. Curtea a consemnat, într-adevăr, că E.R. nu şi-a dus fiica la consiliere. Aceasta a reiterat că era în interesul superior al copilului să menţină relaţii armonioase cu ambii părinţi. Instanţa a dispus ca E.R. să stabilească împreună cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului un program săptămânal de consiliere pentru fiica ei pe care să îl respecte.
22. Recursul lui E.R. îndreptat împotriva deciziei judecătoriei a fost respins de Tribunalul Galaţi la 2 iunie 2011. Curtea a menţionat că cele mai multe încercări ale reclamantului de a-şi vedea fiica conform programului stabilit de ordinul judecătoresc au eşuat din cauza împotrivirii mamei sau din cauza conflictelor dintre părinţi şi că a prezentat indicii că ar fi fost manipulată de către mama ei împotriva tatălui său.
(a) Noi proceduri prin intermediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
23. La 12 septembrie 2011, reclamantul a cerut Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului să respecte hotărârea judecătorească menţionată anterior din 2 noiembrie 2010 şi să stabilească un program pentru şedinţele de consiliere. La 3 februarie 2012, E.R. a anunţat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului că şi-a înscris copilul într-un program de consiliere cu psihologul şcolii şi deplânge atitudinea Direcţiei de a fi învinovăţit-o de situaţia conflictuală dintre adulţi. La 18 aprilie 2012, E.R. a mers la sediul central al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi a invitat o echipă de experţi la casa acesteia pentru a vedea că reclamantul se afla acolo cu copilul lui, exercitându-şi drepturile de vizită. Două zile mai târziu, ea a anunţat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului că a acceptat consilierea copilului.
24. Câteva şedinţe de consiliere au fost organizate între 25 aprilie şi 12 iulie 2012 atât pentru copil, cât şi pentru adulţi. Consilierea nu a reuşit să amelioreze atitudinea copilului faţă de tatăl lui. Într-un raport final, s-a observat că adulţii manifestă ostilitate, intoleranţă şi lipsă de respect unul faţă de altul şi că nu comunicau deloc. Consilierea pentru copil a fost considerată inutilă, atâta timp cât părinţii au rămas într-o situaţie conflictuală.
Psihologul a recomandat familiei şi cuplului terapie, consiliere parentală şi pentru copil consiliere psihologică.
25. Într-o scrisoare adresată Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului la 13 august 2013, reclamantul a reacţionat la concluziile raportului şi a cerut ca drepturile părinteşti ale lui E.R. să îi fie retrase. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi-a exprimat opinia că nu există niciun motiv pentru a retrage drepturile părinteşti ale lui E.R.
(e) Noi proceduri pentru încredinţarea copilului
26. Reclamantul a depus o cerere în faţa instanţelor pentru a obţine custodia totală a copilului. Procedura este încă pendinte .
27. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a organizat evaluarea psihologică a copilului împreună cu experţii săi. După patru şedinţe, psihologul a predat raportul. Aceasta a concluzionat că expunerea copilului la procedurile în faţa instanţei, la şedinţele de judecată şi la evaluări a fost nefastă pentru acesta şi ar putea cauza suferinţă emoţională. De asemenea, experta a menţionat că fetiţa s-a detaşat din punct de vedere emoţional de problemele adulţilor şi că, prin atitudinea ei, a încercat să îi facă să îşi rezolve propriile conflicte.
28. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi-a prezentat punctul de vedere în procedură. Aceasta şi-a reiterat evaluarea anterioară conform căreia nu există motive pentru a o priva pe E.R. de răspunderea părintească. De asemenea, a menţionat că copilul a refuzat sa coopereze cu psihologul, ceea ce a făcut consilierea inutilă.
(f) Alte încercări
29. Reclamantul a depus două plângeri penale împotriva lui E.R. pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti. Ambele plângeri au fost respinse de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi („(parchetul”)) la 8 ianuarie şi, respectiv, 25 iunie 2010. După ce ambii soţi au fost audiaţi, procurorul a consemnat faptul că reclamantul a reuşit să îşi vadă fiica ocazional, că în alte dăţi aceasta a refuzat să îşi vadă tatăl sau că E.R. a refuzat să îi dea copilul şi că, începând din martie 2010, el nu şi-a mai exercitat drepturile de vizită.
30. Reclamantul a încercat să îşi vadă copilul, a depus o nouă plângere penală împotriva mamei, a solicitat ajutorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi mama a fost amendată la 10 aprilie 2012 de instanţă pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti cu privire la programul de vizită.
31. După amenda aplicată mamei la 10 aprilie 2012, instanţa i-a permis reclamantului să îşi vadă copilul, dar aceasta a refuzat să plece cu tatăl său.
32. Alte acţiuni civile în justiţie au fost introduse de reclamant împotriva fostei sale soţii şi împotriva Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului pentru a reevalua măsurile de încredinţare în custodie. Copilul a fost supus mai multor evaluări psihologice la proces şi experţii au considerat că situaţia tensionată dintre adulţi a dus la refuzul fetiţei de a-şi vedea tatăl, dar că ea nu s-ar opune să se întâlnească la ea acasă.
Prin urmare, eforturile de consiliere prin intermediul experţilor Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului au continuat pe parcursul anului 2013.
B. Dreptul intern relevant
33. Dispoziţiile relevante din Codul familiei şi din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor din prezenta cauză sunt prezentate în Nistor împotriva României, nr. 14565/05, pct. 50-51, 2 noiembrie 2010.
CAPETE DE CERERE
34. Reclamatul s-a plâns în temeiul art. 8 din Convenţie de eşecul autorităţilor în a-l ajuta sa păstreze legătura cu fiica lui. El a considerat că autorităţile nu au răspuns în mod adecvat şi rapid solicitărilor de asistenţă, permiţând astfel ca separarea dintre tată şi copil să se intensifice, cu efecte ireversibile asupra relaţiei lor.
35. În temeiul art. 13 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că legislaţia naţională nu prevedea nicio cale de atac internă pentru domeniul specific al drepturilor familiei.
De asemenea, el a reiterat că nu exista nicio modalitate de a se plânge în mod eficient de durata procedurilor.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie
36. Reclamantul s-a plâns că autorităţile nu au reuşit să îl ajute în mod eficient la exercitarea drepturilor sale părinteşti. Acesta a invocat art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
1. Argumentele părţilor
37. Guvernul a acceptat că pretinsa neexecutare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele interne în speţă ar putea constitui o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. Cu toate acestea, Guvernul a susţinut că, indiferent dacă o astfel de ingerinţă ar fi avut loc, aceasta nu ar fi fost cauzată de acţiunile sau lipsa de acţiuni din partea autorităţilor. În opinia Guvernului, autorităţile au acţionat în sfera răspunderii lor şi şi-au îndeplinit în mod diligent obligaţiile pozitive.
38. De asemenea, Guvernul a susţinut că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a preluat de îndată cazul pe care îl monitorizează încă, dar că direcţia este limitată în acţiuni în condiţiile în care însăşi fiica reclamantului refuză să respecte programul de vizită. Guvernul a reiterat că, în cazuri precum cel de faţă, interesul superior al copilului trebuie să fie la baza preocupărilor părţilor.
39. În cele din urmă, acesta a argumentat că reclamantul nu a pierdut în totalitate legătura cu fiica lui.
40. Reclamantul a reiterat că, deşi un program de vizită a fost introdus de tribunal, acesta nu a fost respectat niciodată. Reclamantul a considerat că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului nu i-a oferit un sprijin eficient în cauză. Acesta a susţinut că trecuse o perioadă semnificativă de timp de când contactase pentru prima data Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în 2009 şi că nu a existat niciun progres de atunci. În plus, el a invocat că mijloacele comune de executare ale unei hotărâri judecătoreşti nu au fost adecvate acestui tip de situaţii.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
41. Curtea observă, de la început, că părţile sunt de acord ca această cauză să intre sub incidenţa art. 8 din Convenţie. Aceasta reiterează că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” [a se vedea Cârstoiu împotriva României (dec.), nr. 20660/10, 7 mai 2013]. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat un eşec în respectarea vieţii de familie a reclamantului. „Respectarea” vieţii de familie presupune obligaţia statului de a acţiona într-o manieră calculată pentru a permite acestor legături sa se dezvolte normal [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 221, CEDO 2000‑VIII].
42. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a reţinut că art. 8 include dreptul ca părinţii să urmeze anumiţi paşi pentru se reuni cu copiii lor, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua asemenea măsuri. Acest lucru nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în grija statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire, ci şi în cazurile în care între părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copilului iau naştere dispute care au ca obiect întâlnirile cu copiii şi reşedinţa acestora (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299‑A). În acest sens, obligaţia statului nu este aceeaşi cu rezultate, ci cu mijloace (a se vedea, printre alte autorităţi, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII; Hokkanen, citate anterior, pct. 55, Nistor împotriva României, nr. 14565/05, pct. 70, 109, 2 noiembrie 2010 şi Cristescu împotriva României, nr. 13589/07, pct. 57, 10 ianuarie 2012).
43. Curtea a hotărât în repetate rânduri că, în problemele privind custodia copilului, interesele copilului sunt de o importanţă deosebită. Interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerentul primordial şi pot prevala, în funcţie de natura şi importanţa lor, asupra intereselor părinţilor. În special, un părinte nu poate în temeiul art. 8 din Convenţie să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea şi dezvoltarea copilului (a se vedea P.F împotriva Poloniei, nr. 2210/12, pct. 54, 16 septembrie 2014, cu trimiterile suplimentare).
44. Acolo unde relaţia cu părintele pare să ameninţe acele interese sau să interfereze cu acele drepturi, autorităţile naţionale trebuie să realizeze un echilibru între ele. Ceea ce este hotărâtor este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita întâlnirea, aşa cum este în mod rezonabil cerut în circumstanţele speciale ale fiecărei cauze (a se vedea Hokkanen, supra, pct. 58).
45. În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcţie de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile în ceea ce priveşte relaţiile dintre copil şi părinte care nu coabitează (a se vedea, mutatis mutandis, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102).
46. În cele din urmă, Curtea hotărâse anterior că, deşi nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive în acest domeniu delicat, aplicarea sancţiunilor nu trebuie sa fie exclusă în cazul unui comportament al părintelui, cu care locuieşte copilul, în mod vădit contrar legii (a se vedea Ignacollo-Zenide, citată anterior, pct.106 şi Eberhard şi M., citate anterior, pct. 130).
b) Aplicarea acelor principii în prezenta cauză
47. Curtea observă că după separarea cuplului la 11 noiembrie 2006 mama s-a opus menţinerii legăturii reclamantului cu fiica lor Autorităţile au luat la cunoştinţă această situaţie şi au evaluat-o în mod corespunzător împreună cu implicaţiile sale, pe baza dovezilor avute la dispoziţie. Astfel, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului s-a familiarizat cu cauza în iulie 2009 şi, de atunci, a sprijinit părţile implicate. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a oferit consiliere reclamantului şi fostei sale soţii, a încercat să medieze conflictul dintre cele două părţi şi să ofere asistenţă psihologică copilului şi părinţilor (a se vedea pct. 12 şi următoarele, precum şi 23 şi următoarele supra).
48. Instanţele au acţionat rapid atât în acordarea dreptului de vizită al reclamantului, cât şi în impunerea respectării acelor drepturi (a se vedea pct. 7 şi 21 de mai sus). Deşi este adevărat că a fost nevoie de un an şi 3 luni pentru ca instanţele să pronunţe o decizie finală în ceea ce priveşte programul de vizită, Curtea observă că reclamantul ar fi putut începe procedura de executare silită din ianuarie 2010 şi să nu fi aşteptat aproximativ un an înainte de a o începe (a se vedea pct. 17 şi cel de mai sus). In plus, el ar fi putut sa introducă cerere de ordonanţă preşedinţială pentru acordarea temporară a dreptului de vizită până la soluţionarea procedurii lucru pe care nu l-a realizat.
În ceea ce priveşte procedurile cu scopul de a o constrânge pe E.R. să aducă copilul la consiliere, care au durat mai mult de un an, Curtea observă că reclamantul nu a solicitat serviciile unui executor judecătoresc în ceea ce priveşte procedurile de executare silită (a se vedea pct. 49 de mai jos) şi a aşteptat câteva luni înainte de a solicita ajutorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului cu privire la procedura de executare silită (a se vedea pct. 23 de mai sus).
49. Curtea consideră că reclamantul ar fi putut face uz în mod eficient de serviciile executorului cu privire la procedura de executare silită [a se vedea Mereuţă împotriva României (dec.), pct. 24, 10 aprilie 2012 şi Cârstoiu, citate anterior, pct. 44]. Ar fi fost în interesul reclamantului să încerce orice mijloc legal posibil care să ducă la punerea în executare rapidă a dreptului său de vizită. Curtea reţine că, de fapt, reclamantul a început procedura de executare silită prin intermediul serviciilor unui executor judecătoresc dar numai la patru luni de la data la care hotărârea judecătorească, care stabilea programul de vizită, a rămas definitivă (a se vedea pct.18 supra). În plus, nu este clar din declaraţiile reclamantului dacă acesta a continuat procedura. Curtea nu este, totuşi, convinsă de afirmaţiile reclamantului conform cărora mijloacele comune de executare, inclusiv serviciul executorului judecătoresc, nu au fost eficiente în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să folosească acest mijloc pe care îl are la dispoziţie, referitor atât la implementarea programul de vizită introdus de tribunal la 9 decembrie 2009, cât şi la executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate la 2 noiembrie 2010 conform cărora E.R. să îşi ducă fiica la consiliere
50. Procurorul a cercetat amănunţit plângerile penale depuse de reclamant, inclusiv prin dispunerea evaluărilor psihologice ale copilului (a se vedea pct. 14 şi 29 de mai sus). Faptul că rezultatul plângerilor penale nu a fost întotdeauna favorabil reclamantului, nu înseamnă că acţiunile procurorului nu au fost eficiente.
51. Curtea reţine faptul că toate autorităţile au observat împotrivirea mamei în procesul de consiliere şi au sfătuit-o sau chiar au constrâns-o să participe la şedinţa de consiliere pentru ea sau pentru copil. Aceasta a fost amendată pentru că a refuzat să respecte hotărârea judecătorească (a se vedea pct. 30 in fine), acţiune care s-a dovedit a fi eficientă în această cauză (a se vedea pct. 31 de mai sus).
52. Curtea se declară, prin urmare, mulţumită că sistemul aflat la dispoziţia reclamantului a oferit mijloace necesare pentru obţinerea executării dreptului de vizită şi că autorităţile au reacţionat prompt şi eficient, în măsura atribuţiilor acestora, în cazul reclamantului. Chiar dacă eforturile acestora nu au avut succes, Curtea reiterează că obligaţia autorităţilor de a asista părinţii nu este absolută (supra, pct. 42).
53. De asemenea, ia act de faptul că reclamantul nu a pierdut în totalitate legătura cu copilul lui (a se vedea pct. 31 de mai sus) şi că acesta nu refuză în termeni absoluţi să îl vadă (a se vedea pct. 32 de mai sus).
54. Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că instanţele naţionale au făcut toate demersurile necesare pentru a facilita exercitarea drepturilor de vizită, în mod rezonabil în circumstanţele specifice cauzei.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie
55. Reclamantul a indicat spre pretinsa absenţă a unui sistem eficient pentru a se plânge de situaţia familială şi de durata diverselor proceduri angajate. Acesta a invocat art. 13 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
56. Guvernul a considerat că condiţiile prevăzute în art. 13 din Convenţie au fost îndeplinite în cauză. Guvernul a reiterat că plângerea făcută la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a constituit o cale de atac efectivă în conformitate cu art. 13 din Convenţie şi că reclamantul a făcut uz de aceasta şi a primit sprijin adecvat din partea instituţiei. Guvernul a reamintit că în momentul în care era însoţit de executorul judecătoresc, reclamantul putea să îşi vadă fiica, beneficiind astfel de sprijin eficient din partea instituţiilor statului şi, prin urmare, de o cale de atac internă. În cele din urmă, a observat că reclamantul a profitat de posibilitatea de a depune plângeri penale la instanţele interne şi la procurorul care a pronunţat cererile reclamantului. În plus, a menţionat că această cauză este în continuare pendinte în faţa instanţelor interne care, în opinia lui, face plângerea prematură în condiţiile în care se referă la refuzul fetei de a participa la consiliere şi lipsa de sprijin corespunzătoare din partea autorităţilor.
57. Reclamantul a contestat eficienţa acestor căi de atac aflate la dispoziţia lui şi a reamintit că autorităţile nu au oferit sprijin suficient şi la timp. Acesta a menţionat că, în ciuda eforturilor sale consecvente, lipsa unei reacţii eficiente din partea autorităţilor a permis înstrăinarea totală a fiicei lui.
58. Curtea a hotărât de multe ori că art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unei căi legale de atac pentru punerea în aplicare în formă substanţială a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, indiferent sub ce formă sunt protejate în ordinea juridică internă. Efectul art. 13 este acela că impune prevederea unei căi legale de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile” în conformitate cu Convenţia şi să ofere soluţionarea adecvată [a se vedea Ališiæ şi Alţii împotriva Bosniei şi Herzegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 60642/08, pct. 131, CEDO 2014].
59. Cu toate acestea, Curtea a constatat mai sus că plângerea reclamantului în temeiul art. 8 a fost în mod vădit nefondată (a se vedea pct. 54 de mai sus). În consecinţă, reclamantul nu avea o „cerere admisibilă” în sensul art. 13 din Convenţie.
Rezultă că acest capăt de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea,
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 25 iunie 2015.
Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy