©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
Decizie
Cererea nr. 30484/04
Claudiu ROŞCA PELĂU împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 9 decembrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 5 august 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Claudiu Roşca Pelău, este resortisant român, s-a născut în 1974 şi locuieşte în Oradea. Acesta este reprezentat în faţa Curţii de G. Mateuţ, avocat în Cluj-Napoca.
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părţi, se pot rezuma după cum urmează în continuare.
4. La 19 mai 2004, reclamantul a fost arestat de poliţie sub acuzaţia de participare la o reţea de trafic internaţional de maşini furate. Acesta a fost plasat în stare de arest preventiv în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti. Ulterior, a fost transferat la Penitenciarul Jilava.
5. La cererea parchetului, instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantului până la 4 februarie 2005, când a fost pus în libertate cu obligaţia de a nu părăsi ţara.
6. Prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2008, judecătoria de sector din Bucureşti competentă l-a achitat pe reclamant, pe motiv nu a săvârşit faptele de care era acuzat.
7. La 26 noiembrie 2008, reclamantul a iniţiat o procedură întemeiată pe prevederile Codului de Procedură Penală, în scopul de a obţine o despăgubire pentru privarea de libertate. El solicita repararea prejudiciilor material şi moral provocate de plasarea şi de menţinerea sa în detenţie în condiţii degradante.
8. Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2009, Tribunalul Bihor a admis acţiunea şi constatând că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, că a fost privat de libertate fără temei juridic şi că a fost deţinut în condiţii degradante, i-a acordat 100 000 EUR pentru prejudiciu moral şi echivalentul sumei de aproximativ 28 000 EUR pentru prejudiciu material.
9. Apelul parchetului a fost admis parţial prin hotărârea din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea. Aceasta din urmă a confirmat existenţa unei erori judiciare şi, citând Convenţia Europeană şi jurisprudenţa Curţii, a constatat că reclamantul a fost victima încălcării drepturilor garantate de art. 3, 5, 6 şi 8 din Convenţie. După examinarea circumstanţelor speţei, aceasta a redus totuşi cuantumul prejudiciului moral la 75 000 EUR.
10. Autorităţile au executat hotărârea Curţii de Apel printr-un virament efectuat la 16 mai 2012.
11. În pofida celor două casări hotărâte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmate de trimiterea dosarului la Curtea de Apel, aceasta din urmă a confirmat obligarea statului la plata sumelor menţionate anterior. Ultimul recurs al parchetului a fost respins printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 iunie 2014.
CAPETE DE CERERE
12. Invocând art. 3 şi 5 din Convenţie, reclamantul se plânge de lipsa de legalitate a plasării şi a menţinerii sale în detenţie, precum şi de condiţiile precare de detenţie.
ÎN DREPT
13. Guvernul consideră că reclamantul a obţinut o reparaţie corespunzătoare şi că nu mai poate pretinde că este victimă în sensul art. 34 din Convenţie.
14. Reclamantul îşi menţine cererea.
15. Curtea reaminteşte că, atunci când autorităţile naţionale au constatat o încălcare a drepturilor garantate de Convenţie şi când decizia lor constituie o reparaţie corespunzătoare şi suficientă a acesteia, partea în cauză nu mai poate pretinde că este victimă în sensul art. 34 din Convenţie. Atunci când a existat o recunoaştere, explicită sau cel puţin în esenţă, urmată de o reparaţie corespunzătoare şi suficientă, natura subsidiară a mecanismului de protecţie al Convenţiei împiedică examinarea cererii de către Curte [Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 64–70, seria A nr. 51 ; Jensen împotriva Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001–X ; Cataldo împotriva Italiei (dec.), nr. 45656/99, CEDO 2004–VI ; Caraher împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000–I ; Hay împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41894/98, CEDO 2000–XI, şi Göktepe împotriva Turciei (dec.), nr. 64731/01, 26 aprilie 2005].
16. Pierderea calităţii de victimă depinde, mai ales, de natura dreptului a cărui încălcare este susţinută, de motivarea deciziei (Jensen, decizia citată anterior) şi de persistenţa consecinţelor negative pentru persoana interesată ulterior acestei decizii (Freimanis şi Lîdums împotriva Letoniei, nr. 73443/01 şi 74860/01, pct. 68, 9 februarie 2006).
17. Calitatea de victimă a unui reclamant poate deci depinde de despăgubirea care i-a fost acordată la nivel naţional pentru situaţia de care se plânge înaintea Curţii. Caracterul corespunzător şi suficient al reparaţiei oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, având în vedere mai ales natura încălcării Convenţiei care se află în joc [Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 116, CEDO 2010].
18. În speţă, Curtea observă mai întâi că instanţele interne au recunoscut în mod clar că reclamantul a fost victima unei erori judiciare şi că acesta a fost deţinut în condiţii degradante. Prin urmare, a existat o recunoaştere explicită a încălcării art. 3 şi 5 din Convenţie.
19. Curtea reţine apoi că respectivele instanţe au acordat de asemenea despăgubiri substanţiale. Cuantumul total acordat de instanţele naţionale a fost de aproximativ 103 000 EUR.
20. Curtea constată că această sumă este superioară cuantumurilor acordate în general de Curte, în acest tip de cauză (a se vedea mai ales Iacov Stanciu împotriva României, nr. 35972/05, pct. 173 şi urm., 24 iulie 2012 şi jurisprudenţa citată).
21. Fiind vorba despre termenul de plată al despăgubirilor, Curtea constată că acestea au fost achitate înainte de încheierea procedurii de despăgubire. Având în vedere numeroasele casări şi retrimiteri ale dosarului, Curtea consideră că acest termen nu a fost nerezonabil.
22. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că a existat o reparaţie corespunzătoare a atingerii aduse dreptului la libertate al reclamantului şi a dreptului său de a nu fi supus tratamentelor degradante. Prin urmare, reclamantul nu se mai poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie, a încălcării art. 5 şi 3 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLStephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy