ROSCA, SECAREANU AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA ROŞCA, SECĂREANU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI

(Cererile nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 şi 25235/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

27 martie 2008

DEFINITIVĂ

27/06/2008

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Roşca, Secăreanu şi Alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Stanislav Pavlovschi,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,

Deliberând la 4 martie 2008 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cinci cereri (nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 şi 25235/02) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Iurie Roşca, Ştefan Secăreanu, Petru Buburuz, Anatol Roşcovan şi Anatol Eremia („reclamanţii”) la 10 iulie, 28 mai, 17 iunie 2002, 24 martie 2003 şi, respectiv, 16 aprilie 2002.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Nagacevschi, dl V. Gribincea şi dl V. Constantinov, avocaţi din Chişinău şi membri ai organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.

3. Reclamanţii au pretins, în special, că dreptul lor la libertatea de întrunire a fost încălcat ca rezultat al sancţiunilor ce le-au fost aplicate pentru organizarea şi/sau participarea la o întrunire neautorizată.

4. La 30 noiembrie 2004, Curtea a decis să conexeze cererile şi să le comunice Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererilor să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acestora.

ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanţii sunt membri şi/sau simpatizanţi ai Partidului Popular Creştin Democrat („PPCD”), un partid politic parlamentar din Republica Moldova care, la momentul evenimentelor, era în opoziţie.

1. Contextul cauzei

6. La sfârşitul anului 2001, Guvernul Republicii Moldova şi-a exprimat public intenţia de a introduce în şcoli studierea obligatorie a limbii ruse pentru copiii cu vârsta de la şapte ani în sus.

7. Această iniţiavă a determinat critica vehementă din partea opoziţiei şi a generat o dezbatere publică aprinsă.

8. La 26 decembrie 2001, fracţiunea parlamentară a PPCD a informat Consiliul municipal Chişinău despre intenţia sa de a organiza o întâlnire cu alegătorii săi la 9 ianuarie 2002, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa clădirii Guvernului. El a declarat că întâlnirea va viza introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcoli. El s-a bazat pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament (a se vedea paragraful 33 de mai jos), care, potrivit PPCD, nu cere membrilor Parlamentului să obţină o autorizaţie prealabilă pentru întâlnirile cu alegătorii săi.

2. Deciziile Consiliului municipal

9. Printr-o decizie din 3 ianuarie 2002, Consiliul municipal a calificat adunarea care urma să aibă loc la 9 ianuarie 2002 drept o „demonstraţie”, în sensul articolelor 4, 8, 12 şi 13 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor (a se vedea paragraful 33 de mai jos), şi a autorizat grupul parlamentar al PPCD să o desfăşoare în scuarul Operei Naţionale. El nu a motivat în vreun fel schimbarea locului desfăşurării întrunirii.

10. Mai târziu, la 23 ianuarie 2002, Consiliul municipal a adresat o scrisoare Ministerului Justiţiei, informându-l că exista o discrepanţă între prevederile Legii despre statutul deputatului în Parlament şi cele ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor şi că Consiliul nu ştia pe care dintre ele s-o aplice. El a declarat, inter alia, că numeroşi jurişti cu renume susţineau ideea că deputaţii PPCD aveau dreptul să organizeze întâlniri cu alegătorii lor în Piaţa Marii Adunări Naţionale în temeiul prevederilor articolelor 22 şi 23 ale Legii despre statutul deputatului în Parlament, fără a obţine autorizaţie prealabilă. În acest sens, el a citat opinia unui Ombudsman, care considera că, deoarece articolul 23 al Legii despre statutul deputatului în Parlament declara dreptul deputatului să ceară la faţa locului încetarea încălcării legii, deputaţii în Parlament ai PPCD erau în drept să ceară încetarea pretinselor încălcări privitor la introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în faţa clădirii Guvernului, deoarece aici se afla şi Ministerul Educaţiei. Prin urmare, Consiliul municipal a cerut Ministerului Justiţiei să solicite Parlamentului o interpretare oficială a legislaţiei în cauză.

11. La 26 ianuarie 2002, Consiliul municipal a emis o decizie care prevedea, inter alia, următoarele:

„Luând în consideraţie faptul că prevederile legislaţiei naţionale în privinţa adunărilor organizate de PPCD şi opiniile experţilor legali sunt contradictorii, precum şi având în vedere impactul social considerabil al unei posibile decizii cu privire la această chestiune şi consecinţele pe care le poate avea, Consiliul municipal a cerut Ministerului Jusţiei să solicite Parlamentului o interpretare oficială şi urgentă a legislaţiei în cauză. ... Prin urmare, decizia Consiliului municipal din 3 ianuarie 2002 este suspendată până la interpretarea oficială a Parlamentului.”

3. Întrunirile organizate de către deputaţii în Parlament ai PPCD

12. Între timp, la 9 ianuarie 2002, grupul parlamentar al PPCD a desfăşurat o întrunire în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa sediului Guvernului. Acesta a mai desfăşurat întruniri la 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002. PPCD a informat Consiliul municipal din timp despre fiecare adunare; totuşi, el nu a cerut autorizarea lor în baza Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.  

4. Scrisoarea de avertizare de la Ministerul Justiţiei şi răspunsul PPCD

13. La 14 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o avertizare oficială în adresa PPCD, în temeiul articolului 27 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea paragraful 33 de mai jos). El a menţionat, inter alia, că PPCD a încălcat prevederile articolului 6 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prin organizarea întrunirilor în Piaţa Marii Adunări Naţionale la 9, 10, 11 şi 13 ianuarie 2002, în pofida autorizaţiei emise de Consiliul municipal, care a permis organizarea demonstraţiei doar la 9 ianuarie 2002 în scuarul Operei Naţionale. Ministerul Justiţiei a cerut încetarea imediată a acţiunilor pe care le considera ilegale şi neconstituţionale şi care, potrivit acestuia, nu erau întâlniri cu alegătorii, în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, ci demonstraţii care cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. El a solicitat PPCD să prezinte explicaţii scrise în termen de trei zile şi l-a avertizat că, dacă nu se va conforma avertizării, ministerul va suspenda activitatea partidului în temeiul articolului 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice (a se vedea paragraful 37 de mai jos).

14. La 17 ianuarie 2002, preşedintele PPCD a adresat Ministerului Justiţiei o scrisoare, în care a declarat că întrunirile nu au fost organizate de către PPCD, ci de membrii grupului său parlamentar şi că, prin urmare, deputaţii în cauză erau responsabili, nu partidul. De asemenea, el a invocat articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament, susţinând că această lege era una specială, aplicabilă întâlnirilor dintre deputaţii în parlament şi alegători, în timp ce Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor avea un character general. In fine, el a afirmat că ameninţarea cu suspendarea activităţii partidului constituie o măsură politică luată de Partidul Comuniştilor în scopul reprimării opoziţiei.

5. Suspendarea activităţii PPCD

15. La 18 ianuarie 2002, în temeiul articolului 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a dispus suspendarea activităţii PPCD pentru o lună.

16. Măsura a fost impusă ca urmare a organizării de către PPCD a întrunirilor neautorizate la 9, 10, 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002.

17. Ministerul Justiţiei a respins argumentul preşedintelui PPCD, potrivit căruia partidul nu era responsabil. El a declarat, inter alia, că adunările organizate de PPCD pe datele de mai sus au reprezentat, de fapt, demonstraţii şi marşuri, şi, prin urmare, cad mai degrabă sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, decât sub incidenţa Legii despre statutul deputatului în Parlament, după cum a pretins PPCD.

18. Conform deciziei, PPCD a încălcat prevederile articolelor 5, 6, 7, 8, 9 şi 11 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, prin faptul că nu a obţinut o autorizaţie prealabilă de la Consiliul municipal pentru organizarea demonstraţiilor şi deoarece a blocat drumurile publice.

19. Participarea minorilor în demonstraţiile PPCD a avut loc cu încălcarea articolului 15 al Convenţiei Internaţionale cu privire la Drepturile Copilului, articolului 13 (3) al Legii privind drepturile copilului şi articolului 56 (g) al Legii educaţiei.

20. De asemenea, acţiunile PPCD au constituit o violare a articolelor 27 şi 29 ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice, articolului 15 alin. 1 şi 2 al Legii despre statutul deputatului în Parlament şi articolul 32 al Constituţiei. Folosirea unor astfel de sloganuri precum „Mai bine mort decât comunist” ar putea fi interpretată ca o chemare la violenţă publică şi un act care subminează ordinea legală şi constituţională.

6. Procedurile privind contestarea suspendării activităţilor partidului şi revocarea suspendării

21. La 24 ianuarie 2002, PPCD a contestat decizia Ministerului Justiţiei, susţinând, inter alia, că întrunirile au reprezentat întâlniri cu alegătorii, în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, şi nu întruniri care cad sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.

22. La 8 februarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a revocat suspendarea activităţii PPCD. El a subliniat că PPCD a încălcat toate legile menţionate în decizia din 18 ianuarie 2002 şi că suspendarea temporară a fost necesară şi justificată. Totuşi, ca urmare a solicitării Secretarului General al Consiliului Europei, adresată în temeiul articolului 52 al Convenţiei, şi având în vedere apropiatele alegeri locale, PPCD a fost autorizat să-şi reia activitatea. Decizia din 8 februarie 2002 nu a anulat însă decizia din 18 ianuarie 2002.

23. La 7 martie 2002, Curtea de Apel a decis în favoarea Ministerului Justiţiei şi a constatat că decizia din 18 ianuarie 2002 a fost legală. Ea a respins argumentul PPCD, potrivit căruia partidul nu era responsabil pentru acţiunile membrilor săi, şi anume ale grupului său parlamentar. Ea a constatat că întrunirile organizate de PPCD au reprezentat de fapt demonstraţii, întâlniri şi marşuri, care cădeau sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, şi nu întâlniri cu alegătorii. Chiar dacă s-ar presupune că adunările au fost gândite ca întâlniri cu alegătorii, acestea au fost transformate treptat în demonstraţii şi, prin urmare, PPCD avea nevoie de autorizaţie pentru a le organiza. De asemenea, instanţa a declarat că, în urma demonstraţiilor, compania de transport public a suferit pierderi în mărime de 12,133 lei moldoveneşti (MDL) (1,050 euro (EUR) la acea dată). Participarea minorilor la demonstraţii a avut loc cu violarea Convenţiei Internaţionale cu privire la Drepturile Copilului, Legii privind drepturile copilului şi Legii educaţiei.

24. PPCD a depus recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se, inter alia, pe articolele 10 şi 11 ale Convenţiei.

25. La 17 mai 2002, un colegiu al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat decizia sa prin care a respins recursul depus de PPCD. El a reiterat argumentele Curţii de Apel şi a constatat, inter alia, că, deoarece demonstraţiile organizate de PPCD erau ilegale, sancţiunea care i-a fost aplicată nu a fost disproporţională. El a stabilit, de asemenea, că în orice caz, decizia Ministerului Justiţiei nu a avut efecte negative asupra PPCD, deoarece ea nu a fost executată, conturile bancare ale PPCD nu au fost blocate, iar partidul putea să-şi continue activitatea în mod nestingherit.

7. Procedurile Guvernului privind declararea ilegală a adunărilor organizate de PPCD şi solicitarea deciziei privind încetarea lor

26. Ministerul Justiţiei nu a răspuns la cererea Primăriei din 23 ianuarie 2002 privind interpretarea legii şi nu a adresat Parlamentului vreo solicitare. Totuşi, la 21 februarie 2002, Guvernul a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând acesteia, inter alia, să declare demonstraţiile organizate de PPCD drept ilegale şi să dispună încetarea lor.

27. La 25 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a decis în favoarea Guvernului şi a declarat întrunirile drept ilegale. Ea a constatat, inter alia, că:

„Chiar dacă se acceptă faptul că PPCD a planificat iniţial organizarea întâlnirilor cu alegătorii, acestea au fost transformate treptat în demonstraţii, marşuri, procesiuni şi pichetări, care cad sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. În aceste circumstanţe, liderii PPCD erau obligaţi să respecte prevederile Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor ... .”

28. PPCD a depus recurs, însă, la 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, iar decizia din 25 februarie 2002 a devenit irevocabilă.

8. Procedurile contravenţionale împotriva reclamanţilor

29. La date nespecificate, poliţia de sector a întocmit dosare contravenţionale în legătură cu participarea reclamanţilor la demonstraţii neautorizate. Dosarele au fost transmise Judecătoriei sectorului Buiucani.

30. Prin hotărârile sale din 21 februarie 2002, 21 februarie 2002, 24 ianuarie 2002, 29 ianuarie 2002 şi, respectiv, 24 ianuarie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a constatat că reclamanţii sunt vinovaţi de participarea la demonstraţii neautorizate, abatere prevăzută de articolul 174/1 al Codului cu privire la contravenţiile administrative. În special, instanţa judecătorească a constatat că dl Roşca şi dl Secareanu sunt vinovaţi de organizarea şi participarea activă în demonstraţiile PPCD în perioada între 9 şi 31 ianuarie 2002. Ea a constatat vinovăţia dlui Buburuz în participarea lui la demonstraţa PPCD din 15 ianuarie 2002, iar a dlui Roşcovan şi dlui Eremia pentru participarea la demonstraţiile din 20 şi, respectiv, 13 ianuarie 2002. Instanţa judecătorească a obligat reclamanţii să plătească amenzi contravenţionale în mărime de MDL 450 (EUR 40), MDL 450 (EUR 40), MDL 90 (EUR 8), MDL 90 (EUR 8) şi, respectiv, MDL 90 (EUR 8).

31. Reclamanţii au contestat hotărârile judecătoreşti de mai sus, pretinzând, inter alia, încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi a dreptului lor la libertatea întrunirilor, garantat de articolul 11 al Convenţiei.

32. Prin deciziile sale din 30 aprilie 2002, 30 aprilie 2002, 13 februarie 2002, 28 februarie 2002 şi, respectiv, 13 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins plângerile. Deciziile nu au fost motivate.

II.DREPTUL INTERN RELEVANT

33. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Christian Democratic Poeploe’s Party v. Moldova, nr. 28793/02, §§ 34-41, ECHR 2006‑... .

ÎN DREPT

34. Reclamanţii au pretins că obligarea lor la plata amenzilor contravenţionale a constituit o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi a dreptului lor la libertatea de întrunire, garantat de articolul 11 al Convenţiei. Prevederile invocate de către reclamanţi sunt următoarele:

„Articolul 10 al Convenţiei

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ...

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Articolul 11 al Convenţiei

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

I.ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR

35. În cererea lor iniţială, reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de inechitatea procedurilor contravenţionale iniţiate împotriva lor. Totuşi, în observaţiile lor cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, ei au cerut Curţii să nu continue examinarea acestei pretenţii. Curtea nu găseşte vreun motiv care ar justifica continuarea examinării acesteia.

36. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamanţilor ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea declară restul cererii admisibil. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul părţii rămase a cererii.

II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENŢIEI

37. Reclamanţii au susţinut că sancţionarea lor pentru organizarea şi/sau participarea la adunările PPCD a constituit o încălcare a dreptului lor la libertatea de întrunire, garantat de articolul 11 al Convenţiei. Potrivit lor, această cauză urma a fi distinsă de cauza Ziliberberg v. Moldova ((dec.), nr. 61821/00, 4 mai 2004), deoarece întrunirile PPCD au fost paşnice, s-au referit la o chestiune de interes public major, au contribuit la dezbateri publice, şi deoarece în privinţa lor au fost aplicate cele mai mari amenzi posibile prevăzute de lege.

38. Guvernul a reiterat argumentele sale expuse în hotărârea Curţii în cauza Christian Democratic Poeploe’s Party v. Moldova (citată mai sus, § 57-61) şi a atras atenţia asupră asemănării cauzelor.

39. Curtea notează că reclamanţii au fost amendaţi pentru participarea lor la demonstraţii neautorizate organizate de PPCD (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Curtea reaminteşte că în cauza Christian Democratic Poeploe’s Party v. Moldova, partidul reclamant a fost sancţionat pentru organizarea acestor demonstraţii. Prin urmare, acuzaţiile aduse reclamanţilor care au participat la aceste întruniri nu pot fi disociate de acuzaţiile aduse PPCD în acea cauză. Din acest motiv, la examinarea acestei cauze Curtea se va baza pe constatările sale din hotărârea Christian Democratic Poeploe’s Party v. Moldova.

40. În hotărârea Christian Democratic Poeploe’s Party v. Moldova, Curtea a făcut următoarele constatări în privinţa sancţiunilor impuse PPCD:

„71. Curtea notează că, la momentul evenimentelor, PPCD era un partid parlamentar de opoziţie minoritar, care deţinea aproximativ zece procente din locurile din Parlament, în timp ce Partidul Comuniştilor, care era majoritar, avea aproximativ şaptezeci de procente din locuri. Suspendarea activităţii i-a fost impusă reclamantului ca rezultat al adunărilor pe care el le-a organizat pentru a-şi exprima dezacordul şi pentru a protesta împotriva planurilor Guvernului de a face obligatorie studierea limbii ruse în şcoli. La acel moment, acesta constituia subiectul unor dezbateri aprinse în societatea moldovenească. Ţinând cont de interesul public pentru libera exprimare în aceste circumstanţe şi faptul că reclamantul era un partid politic parlamentar de opoziţie, Curtea consideră că marja de apreciere a statului a fost, prin urmare, limitată şi că numai motive foarte convingătoare ar fi putut justifica ingerinţa în dreptul PPCD la libertatea de exprimare şi de întrunire (a se vedea paragraful 68 de mai sus).

72. Ministerul Justiţiei şi, ulterior, instanţele judecătoreşti naţionale, atunci când au justificat suspendarea activităţii PPCD s-au bazat pe trei motive principale: că PPCD nu a obţinut autorizaţie pentru adunările sale în conformitate cu Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, că la adunări au fost prezenţi copii şi că unele declaraţii făcute la adunări au constituit incitări la violenţă publică.

73. În ceea ce priveşte primul motiv, Curtea notează că a existat o dispută cu privire la aplicabilitatea prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor faţă de adunările PPCD. Consiliul municipal, care era unica autoritate împuternicită să elibereze autorizaţii în conformitate cu acea lege, a considerat legislaţia ca fiind neclară şi a refuzat s-o aplice faţă de PPCD, până când Parlamentul nu va da interpretarea sa oficială ... . Astfel, ar părea dubios faptul dacă nerespectarea legislaţiei în acele circumstanţe ar fi justificat o asemenea măsură severă precum este suspendarea. Totuşi, chiar prezumând faptul că legislaţia era clară, Curtea nu este convinsă că nerespectarea acelei legislaţii, care, de altfel, se pedepsea cu amendă administrativă în mărime de MDL 180 - 450 (EUR 16 - 40) ..., ar putea fi considerată un motiv relevant şi suficient pentru a impune suspendarea activităţii unui partid de opoziţie.

74. În ceea ce priveşte prezenţa copiilor, Curtea notează că nu a fost stabilit de către instanţele judecătoreşti naţionale că ei se aflau acolo din cauza acţiunilor sau a politicii partidului reclamant. Deoarece adunările se desfăşurau într-un loc public, oricine, inclusiv copiii, puteau să participe la ele. Mai mult, în opinia Curţii, acest lucru constituia mai degrabă o chestiune de alegere personală a părinţilor de a decide dacă să permită copiilor lor să participe la acele adunări şi ar părea contrar libertăţii de întrunire a părinţilor şi a copiilor de a-i împiedica să participe la astfel de evenimente, care, trebuie de reamintit acest fapt, erau desfăşurate pentru a protesta împotriva politicii Guvernului în domeniul educaţiei. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că acest motiv a fost relevant şi suficient.

75. Referitor la cel de-al treilea motiv invocat pentru suspendarea activităţii, Curtea nu este convinsă că interpretarea unui cântec studenţesc destul de moderat putea fi, în mod rezonabil, interpretată ca o instigare la violenţă publică. Nici Ministerul Justiţiei şi nici instanţele judecătoreşti naţionale n-au încercat să explice în ce mod versurile contestate ale refrenului cântecului au constituit o instigare la violenţă. Prin urmare, acest motiv, de asemenea, nu poate fi considerat relevant şi suficient. 

76. Curtea reiterează că doar încălcările foarte grave, precum cele care pun în pericol pluralismul politic sau principiile democratice fundamentale ar putea justifica interzicerea activităţilor unui partid politic. Deoarece adunările PPCD au fost totalmente paşnice, nu au existat instigări la răsturnarea violentă a Guvernului sau orice alte acţiuni care ar submina principiile pluralismului şi ale democraţiei, nu poate fi în mod rezonabil susţinut faptul că măsura aplicată a fost proporţională cu scopul urmărit şi că a reprezentat „o necesitate socială imperioasă”.”

41. În aceste circumstanţe, având în vedere faptul că reclamanţii erau membri şi/sau susţinători ai PPCD care au organizat şi/sau au participat la adunările paşnice ale acestuia, Curtea nu poate decât să ajungă la o concluzie similară celei din hotărârea Christian Democratic Poeploe’s Party, şi anume că ingerinţa în libertatea de întrunire paşnică nu a fost proporţională cu scopul urmărit şi că nu a reprezentat „o necesitate socială imperioasă”.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei.

III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI

42. Reclamanţii au mai pretins violarea articolului 10 al Convenţiei. Deoarece pretenţia lor se referă la aceleaşi chestiuni ca cele examinate prin prisma articolului 11 al Convenţiei, Curtea nu consideră necesar de a o examina separat.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

43. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material

44. Reclamanţii au pretins compensaţii pentru amenzile pe care le-au plătit ca urmare a procedurilor contravenţionale. Dl Iurie Roşca şi dl Ştefan Secăreanu au pretins cu titlu de prejudiciu material câte MDL 450 (EUR 28 la 11 mai 2005), iar restul reclamanţilor au pretins câte MDL 90 (EUR 6 la 11 mai 2005).

45. Guvernul a susţinut că nu există temeiuri pentru a acorda reclamanţilor vreun prejudiciu material.

46. Curtea consideră că pretenţia reclamanţilor formulată cu titlu de prejudiciu matrial este întemeiată şi o acordă integral.

B.Prejudiciul moral

47. Dl Iurie Roşca şi dl Ştefan Secăreanu nu au formulat vreo pretenţie cu acest titlu. Dl Petru Buburuz, Anatol Roşcovan şi Anatol Eremia au pretins EUR 6,000, EUR 5,000 şi, respectiv, EUR 7,000.

48. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că nu au fost prezentate probe privind cauzarea prejudiciului moral.

49. Având în vedere constatarea sa privind violarea articolului 11 al Convenţiei, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă fiecăruia din cei trei reclamanţi care au pretins satisfacţia echitabilă câte EUR 2,000.

C. Costuri şi cheltuieli

50. Dl Iurie Roşca şi dl Ştefan Secăreanu au pretins câte EUR 1,620; dl Anatol Roşcovan şi dl Anatol Eremia au pretins câte EUR 1,016 iar dl Petru Buburuz a pretins EUR 1,500.

În sprijinul pretenţiilor lor, reclamanţii au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate de către avocaţii lor asupra cauzelor şi o listă detaliată a altor cheltuieli legate de examinarea cauzelor. De asemenea, ei au prezentat copii ale contractelor semnate între ei şi avocaţii lor.

51. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, susţinând că reclamanţii nu au probat pretinsele cheltuieli de reprezentare. Potrivit lui, sumele pretinse de către reclamanţi erau prea mari în raport cu salariul mediu lunar din Republica Moldova.

52. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre example, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).

53. În această cauză, luând în consideraţie complexitatea cauzei, Curtea nu consideră suma pretinsă drept rezonabilă ca mărime şi acordă reclamanţilor EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

D. Dobânda de întârziere

54. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.Declară cererile admisibile;

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei;

3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei;

4. Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 28 (douăzeci şi opt euro) dlui Roşca, EUR 28 (douăzeci şi opt euro) dlui Secăreanu şi EUR 6 (şase euro) fiecăruia din restul reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, câte EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral fiecărui reclamant cu excepţia dlui Roşca şi dlui Secăreanu şi suma totală de EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 martie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy