Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 6267/02
depusă de Ion ROŞCA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 30 noiembrie 2004, în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlR. Maruste,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DlJ. Borrego Borrego, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 21 noiembrie 2001,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Ion Roşca, este cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în 1943 şi locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna Nina Lozan, avocat din Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul era acţionar al unei bănci private. În 1999, el a avut o neînţelegere cu banca referitor la răscumpărarea a două mii de acţiuni şi, ca urmare, el a intentat o acţiune împotriva băncii, solicitând compensaţii de 163,422 lei moldoveneşti (MDL).
La 21 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Rîşcani a hotărât în favoarea reclamantului şi i-a acordat MDL 20,000. Atât reclamantul, cât şi banca au depus apel împotriva acestei hotărâri.
La 14 februarie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul reclamantului, însă a admis apelul băncii. Prin decizia sa, instanţa a respins pretenţia reclamantului. Reclamantul a depus recurs.
La 17 aprilie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a admis recursul şi prin decizia sa a indicat băncii să plătească reclamantului MDL 102,653 (echivalentul a 8,959 euro (EUR) la acea dată). Decizia a devenit irevocabilă şi executorie la aceeaşi dată.
În iunie 2001, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001, solicitând Curţii Supreme de Justiţie să menţină decizia Tribunalului municipiului Chişinău din 14 februarie 2001.
La 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului General şi a casat decizia irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001. Decizia Tribunalului municipiului Chişinău din 14 februarie 2001 a devenit irevocabilă.
B.Dreptul intern relevant
Următoarele sunt extrase relevante din Codul de procedură civilă din 1964 abrogat la 12 iunie 2003.
Conform articolului 332, Procurorul General şi adjuncţii lui, la cererea părţilor, puteau ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre irevocabilă a instanţelor de judecată.
Articolul 333 prevedea cazurile în care se putea declara recurs în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile. Aceste cazuri erau următoarele:
- când hotărârea pronunţată era lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu încălcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia;
- când instanţa judecătorească a depăşit atribuţiile sale;
- când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată.
Articolul 334 prevedea că recursul în anulare nu era limitat în termen.
Conform articolului 335, recursul în anulare trebuia declarat în scris şi trebuia să indice motivele de anulare prevăzute de articolul 333. Recursul în anulare trebuia depus cu atâtea copii câţi participanţi la proces erau. Procurorul General sau adjuncţii lui puteau retrage recursul în anulare în orice moment până la închiderea dezbaterilor în anulare, indicând motivele retragerii. În acest caz, părţile la proces puteau cere continuarea judecăţii.
Articolul 335/1 prevedea că judecarea recursului în anulare se efectua în conformitate cu dispoziţiile stabilite în capitolul 35 din Codul de procedură civilă şi că participarea Procurorului General era obligatorie.
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde în baza articolului 6 § 1 al Convenţiei că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.
2. De asemenea, el pretinde că dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, a fost încălcat de stat, în special, prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie.
ÎN DREPT
A.Obiecţiile preliminare ale Guvernului cu privire la pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere individuală
În corespondenţa sa cu Grefierul, Guvernul a ridicat o obiecţie preliminară, deoarece reclamantul a abuzat de dreptul de a depune o cerere individuală, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. El a trimis Curţii un raport de expertiză datat din septembrie 2004 care a stabilit că fraza „plus 10-20%”, dintr-un document prezentat de reclamant primei instanţe în anul 2000, a fost scrisă mai târziu decât restul textului. În concluzie, Guvernul susţine că reclamantul a falsificat acel document şi cere Curţii să declare cererea sa inadmisibilă pentru abuz.
În răspuns, reclamantul a trimis raportul unui alt expert, care a confirmat că fraza „plus 10-20%” a fost scrisă mai târziu decât restul documentului. Totuşi, el a stabilit că era imposibil de a conchide când exact a fost adăugată acea frază. Expertul a conchis că ea putea fi adăugată în document chiar şi câteva ore mai târziu. Bazându-se pe cele menţionate mai sus, reclamantul pretinde că faptul că câteva cuvinte au fost scrise mai târziu decât restul documentului nu dovedeşte în sine că documentul a fost falsificat. El declară că legislaţia Republicii Moldova nu interzice introducerea modificărilor sau corectărilor chiar şi în documente oficiale.
Curtea notează că disputa dintre părţi nu prezintă nicio relevanţă în această cauză. Principala chestiune în această cauză este casarea unei hotărâri irevocabile ca urmare a recursului în anulare al Procurorului General, dar nu fondul cauzei examinate de instanţele naţionale. Prin urmare, obiecţia preliminară urmează a fi respinsă.
B.Admisibilitatea pretenţiilor
1. Reclamantul contestă echitatea procedurilor în baza articolului 6 § 1 al Convenţiei. Articolul 6 § 1, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
Guvernul a susţinut că decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost legală sub toate aspectele, în timp ce reclamantul a declarat că ea nu este legală.
Curtea se referă la jurisprudenţa sa, potrivit căreia unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere inter alia ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea, Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 62, 28 octombrie 1999).
Ea consideră că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept, care sunt de o aşa complexitate că rezolvarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
2. Reclamantul pretinde că dreptul său la protecţia proprietăţii sale a fost încălcat ca rezultat al deciziei Curţii Supreme de Justiţie care a admis recursul în anulare. El invocă articolul 1 Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Guvernul nu s-a referit, în mod expres, la chestiunea în baza articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, în lumina jurisprudenţei în cauza Brumărescu, deşi el a susţinut că decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a încălcat dreptul reclamantului în conformitate cu Convenţia. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul, dar nu s-a referit la problema de tipul celei din Brumărescu ridicată de Curte.
Curtea consideră că această pretenţie ridică întrebări importante de fapt şi de drept, care sunt de o aşa complexitate că rezolvarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy