Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
cererii nr. 75646/01
depusă de Ecaterina RUSU
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 17 februarie 2009, în cadrul unei camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
Nebojša Vučinić, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 10 august 2001,
Având în vedere declaraţia prezentată de Guvernul pârât, prin care se solicită scoaterea cererii de pe rol, şi răspunsul reclamantului la această declaraţie,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna Ecaterina Rusu, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1928 şi care locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl James McSweeney, avocat din Dublin. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
În anii 1940, familia reclamantului a fost persecutată de către autorităţile sovietice, iar casa lor din Chişinău a fost naţionalizată. La o dată nespecificată în anul 1995, reclamantul a intentat o acţiune judiciară împotriva Consiliului municipal Chişinău, solicitând restituirea acesteia.
La 20 decembrie 1995, Judecătoria sectorului Centru a admis cererea lui şi a obligat Consiliul municipal să-i restituie casa. Această hotărâre nu a fost contestată şi a devenit executorie cincisprezece zile mai târziu.
La 30 ianuarie 1996, Consiliul municipal a emis o decizie, prin care a restabilit dreptul de proprietate al reclamantului asupra casei. Prin aceeaşi decizie s-a indicat Agenţiei cadastrului bunurilor imobile să-i elibereze reclamantului un certificat de proprietate. La 30 aprilie 1996, decizia a fost executată.
Deoarece în cele treisprezece apartamente din casă locuiau chiriaşi şi Consiliul municipal nu i-a evacuat, reclamantul a iniţiat noi proceduri judiciare. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 21 iunie 1996, Judecătoria sectorului Centru a obligat Consiliul municipal să evacueze locatarii casei şi să acorde acestora locuinţe alternative. Hotărârea judecătorească însă a rămas neexecutată.
Reclamantul s-a plâns mai multor autorităţi, însă nu a putut obţine posesia asupra casei sale.
În urma recursului depus de Procurorul General, la 19 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea irevocabilă din 20 decembrie 1995 şi a dispus rejudecarea cauzei.
La 10 iunie 2002, Judecătoria sectorului Centru a respins pretenţiile reclamantului cu privire la casă.
La 23 octombrie 2002, Tribunalul Chişinău a casat parţial această hotărâre judecătorească, constatând că reclamantul avea dreptul la o parte din casă.
La 6 februarie 2003, Curtea de Apel a casat decizia Tribunalului Chişinău şi a menţinut hotărârea judecătorească din 10 iunie 2002. Această decizie era irevocabilă.
Ca urmare a comunicării cauzei de către Curte, la 18 ianuarie 2008, Agentul Guvernamental a solicitat Procurorului General să depună la Curtea Supremă de Justiţie o cerere prin care să solicite casarea deciziei acesteia din 19 septembrie 2001 şi încetarea procedurii în recurs în anulare. El a susţinut că casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea reclamantului, ca urmare a recursului în anulare, a încălcat drepturile reclamantului garantate de Convenţie.
La o dată nespecificată în anul 2008, adjunctul Procurorului General s-a conformat demersului Agentului Guvernamental. El a depus o cerere de revizuire în temeiul articolului 449 § 1 (g) al Codului de procedură civilă şi a indicat că reclamantul şi Guvernul intenţionau să încheie un acord de reglementare amiabilă.
Printr-o încheiere din 16 iulie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de revizuire pe motiv că părţile nu au prezentat vreo dovadă privind existenţa pretinsei reglementări amiabile.
PRETENŢII
Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, că, prin neexecutarea în întregime a hotărârii judecătoreşti definitive din 20 decembrie 1995, a fost încălcat dreptul său de acces la justiţie.
Prin scrisoarea sa din 17 martie 2003, reclamantul s-a mai plâns, în temeiul aceloraşi articole, de casarea ilegală a acestei hotărâri judecătoreşti de către Curtea Supremă de Justiţie la 19 septembrie 2001.
În continuare, reclamantul a susţinut că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea sa şi imposibilitatea de a locui în propria casă, au fost încălcate drepturile sale garantate de articolele 3 şi 8 ale Convenţiei.
ÎN DREPT
A. Declaraţia Guvernului
La 17 noiembrie 2005 şi la 2 martie 2006, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declaraţie unilaterală cu scopul reglementării chestiunilor abordate în cerere. În continuare, el a solicitat Curţii să scoată cererea de pe rol în temeiul articolului 37 al Convenţiei.
Declaraţia prevedea următoarele:
„[Guvernul]:
Recunoaşte că a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti din 20 decembrie 1995 până la 19 septembrie 2001, şi din 19 septembrie 2001 până în prezent, din cauza casării acesteia de către Curtea Supremă de Justiţie [...].
Cu titlu de prejudiciu material, Guvernul se angajează să plătească [dnei Ecaterina Rusu], în termen de trei luni de la data deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind scoaterea cererii de pe rol, echivalentul valorii casei,.
Cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul se angajează să plătească [...], în termen de trei luni de la data deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind scoaterea cererii de pe rol, echivalentul în valută naţională al sumei de 6.000 euro.
Cu titlu de costuri şi cheltuieli, Guvernul se angajează să plătească 100 euro, precum şi alte cheltuieli la prezentarea documentelor justificative.”
Reclamantul a solicitat Curţii să respingă propunerea Guvernului, pe motiv că el dorea continuarea examinării cauzei şi pronunţarea unei hotărâri. În special, el a pretins că hotărârea nu a fost executată timp de zece ani şi că prejudiciul material ar trebui să constituie 805,161 euro (EUR), reprezentând venitul pe care el l-ar fi obţinut din închirierea casei. El a mai pretins EUR 110,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 5,675 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea observă că părţile nu au putut ajunge la o înţelegere privind condiţiile reglementării amiabile a cauzei. Ea notează că, conform articolului 38 § 2 al Convenţiei, negocierile privind reglementarea amiabilă a cauzei sunt confidenţiale şi că articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii mai prevede că nicio comunicare scrisă sau orală şi nicio ofertă de reglementare făcută în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă. Totuşi, această declaraţie a fost făcută de Guvern în afara negocierilor de reglementare amiabilă.
Curtea notează că articolul 37 al Convenţiei prevede că ea poate hotărî, la orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanţele permit să se tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curţii să hotărască scoaterea cererii de pe rol, în special:
„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea examinării cererii”.
Articolul 37 § 1 in fine prevede următoarele:
„Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.”
Curtea mai notează că, în anumite circumstanţe, ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest sens, Curtea va examina cu atenţie declaraţia în lumina principiilor care rezultă din jurisprudenţa sa, în special din hotărârea Tahsin Acar (a se vedea, Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; şi Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, §§ 22-25, 14 noiembrie 2006).
Curtea notează că ea a specificat în câteva cauze caracterul şi întinderea obligaţiilor care revin statului pârât în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti definitive şi casarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea reclamanţilor şi dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea, printre altele, Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extracts); Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004; Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005; Nistas GmbH v. Moldova, nr. 30303/03, 12 decembrie 2006). Atunci când Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacţie echitabilă, mărimea căreia a depins de particularităţile specifice ale cauzei.
Curtea notează că pretenţiile reclamantului privind casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 20 decembrie 1995 ridică chestiuni complicate în ceea ce priveşte respectarea de către reclamant a termenului de şase luni prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei. În continuare, ea notează că, la 15 iunie 2006, în temeiul articolului 49 §§ 1 şi 3 (a) al Regulamentului Curţii, Curtea a solicitat părţilor să-i prezinte dovada valorii de piaţă a casei în litigiu. Potrivit informaţiei prezentate de către Guvern la 13 iulie 2007, valoarea casei era de 1,271,915 lei moldoveneşti (EUR 75,809 la acea dată). Reclamantul nu a prezentat dovezi în termenul stabilit de Curte.
Având în vedere caracterul recunoaşterii din declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi suma compensaţiei propusă de Guvern (EUR 75,809 cu titlu de prejudiciu material, EUR 6,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli), Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar, citată mai sus, şi Meriakri v. Moldova (radiere), nr. 53487/99, 1 martie 2005).
În lumina celor menţionate mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale nu îi cere continuarea examinării cererii în privinţa pretenţiilor formulate în temeiul articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (articolul 37 § 1 in fine).
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei
În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei, în lumina tuturor materialelor pe care le deţine, şi având în vedere chestiunile deplânse ce ţin de competenţa sa, Curtea constată că acestea nu relevă vreo aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Ia notă de prevederile declaraţiei Guvernului pârât în privinţa pretenţiilor formulate în temeiul articolului 6 § 1 şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi de modalităţile de asigurare a respectării angajamentelor la care s-a făcut referire în aceasta;
Decide să scoată cererea de pe rolul său în partea ce se referă la pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Declară restul cererii inadmisibil.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy