©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 42686/04
Vasile Rizea împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 4 februarie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 11 noiembrie 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Vasile Rizea, este resortisant român, s-a născut în 1953 şi locuieşte în Pitești. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de doamna E. D. Dragomir, avocat în Bucureşti.
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
4. Reclamantul a fost implicat într-un caz de fraudă împotriva lui S.L., G.N., M.M. şi M.N. în legătură cu vânzarea unei case. Acţiunile civile formulate de reclamant au făcut obiectul dosarelor cauzelor cu nr. 3387/P/2000 şi nr. 486/P/2000.
1. Prima plângere formulată de reclamant
5. La 28 ianuarie 2003, reclamantul şi P.C. au depus la Parchetul Naţional Anticorupţie o plângere penală la care au alăturat pretenţii civile împotriva a 21 de reprezentanţi ai administraţiei publice şi a celor 4 persoane fizice sus-menţionate pentru pretinse infracţiuni de corupţie.
6. La 26 mai 2003, Parchetul Naţional Anticorupţie a retrimis plângerea reclamantului la Curtea de Apel Piteşti. Procurorul a declarat că examinarea plângerii reclamantului nu a revelat indicii sau informaţii care să justifice anchetarea prezumtivelor infracţiuni de către un procuror din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie.
7. La 30 mai 2003, procurorul a examinat plângerea reclamantului şi a recomandat tratarea ei ca o plângere împotriva actelor procurorului în dosarele de fraudă 3387/P/2000 şi 486/P/2000. Acesta a confirmat că nu exista nicio dovadă că reprezentanţii administraţiei publice (inclusiv judecătorii, procurorii) ar fi săvârşit pretinsele infracţiuni de corupţie.
8. Potrivit Guvernului, procurorul a respins plângerea reclamantului la 18 iunie 2003. Reclamantul a adresat o plângere Judecătoriei Piteşti. Plângerea sa a fost respinsă la 7 octombrie 2004. Hotărârea în primă instanţă a fost confirmată de Tribunalul Argeş, care a respins recursul reclamantului la 28 martie 2005.
2. A doua plângere formulată de reclamant
9. La 16 martie 2004, reclamantul a reintrodus o plângere împotriva celor 25 de făptaşi. Plângerea a fost înregistrată cu numărul de dosar 527/2003.
10. La 23 martie 2004, procurorul l-a informat pe reclamant că plângerea sa nu indica alte fapte decât cele invocate în dosarele cu numerele 3387/P/2000 şi 486/P/2000.
11. Nemulţumiţi de rezoluţia pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti la 3 iunie 2003, reclamantul şi P.C. au depus o plângere la Curtea de Apel Piteşti. La 15 aprilie 2004, instanţa a respins acţiunea ca nefondată. Instanţa a precizat că plângerile reclamantului în dosarele de fraudă cu numerele 3387/P/2000 şi 486/P/2000 erau pendinte la parchet şi că în data de 3 iunie 2003 nu s-a pronunţat o rezoluţie de încetare a urmăririi penale.
12. Prin decizia din 29 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a respins acţiunea.
13. Între timp, examinarea primei plângeri formulate de reclamant era pendinte încă şi s-a încheiat cu decizia pronunţată de Tribunalul Argeş la 28 martie 2005 (supra, pct. 8).
B. Dreptul intern relevant
14. Prevederile relevante din Codul de procedură penală privind deschiderea unei acţiuni civile în cadrul unui proces penal sunt următoarele:
Art. 14
„(1) Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
(2) Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.[...]”
Art. 15
„(1) Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente.
(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]”
Art. 19
„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.
(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.[...]”
Art. 20
„(1) Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.[...]”
CAPĂT DE CERERE
15. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că i-a fost refuzat dreptul de acces la instanţă ca urmare a refuzului procurorului şi, ulterior, al instanţelor de a examina plângerile sale penale şi civile alăturate.
ÎN DREPT
16. Reclamantul s-a plâns că dreptul său de acces la instanţă a fost încălcat prin faptul că instanţele interne i-au respins plângerea penală şi acţiunea civilă alăturată introdusă la 28 ianuarie 2003 fără să facă o examinare pe fond. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]”.
A. Argumentele părţilor
17. Argumentul principal al Guvernului este că art. 6 § 1 nu se aplică în prezenta cauză. Guvernul a susţinut că afirmaţiile vagi ale reclamantului la adresa celor 21 de prezumtivi făptaşi nu constituiau un litigiu serios privind drepturile cu caracter civil. De asemenea, Guvernul a mai afirmat că reclamantul urmărea în principal redeschiderea dosarului său civil îndreptat împotriva celor 4 prezumtivi făptaşi - S.L., G.N., M.M. şi M.N., caz care fusese deja soluţionat prin hotărâri rămase definitive. Totodată, acesta a mai afirmat că reclamantul formulase în plângerea sa din 28 ianuarie 2003 acuzaţii în materie penală împotriva fiecărui funcţionar public, judecător sau procuror care fusese implicat în acţiunea sa civilă, în încercarea disperată de a redeschide acţiunea civilă referitoare la casă (supra, pct. 4).
18. În subsidiar, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În acest sens, Guvernul a afirmat că, în data de 29 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a informat pe reclamant că acuzaţiile în materie penală formulate împotriva celor 4 prezumtivi făptaşi, care fuseseră părţi la acţiunile civile introduse de reclamant în legătură cu casa cumpărată de acesta, fuseseră deja examinate în dosarele penale cu numerele 3387/P/2000 şi 486/P/2000. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a plâns de faptul că autorităţile nu s-au referit la ceilalţi 21 de prezumtivi făptaşi.
19. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului. Acesta a afirmat că plângerea sa penală a respectat toate cerinţele legale. Acesta a mai afirmat că Guvernul nu a prezentat nicio rezoluţie emisă de parchet prin care să se fi soluţionat plângerea penală.
B. Motivarea Curţii
20. Curtea reaminteşte că aplicabilitatea art. 6 § 1 în materie civilă depinde în primul rând de existenţa unui litigiu. „Litigiul” trebuie să fie real şi serios (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 81, seria A nr. 52). Mai mult, rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru dreptul în litigiu [a se vedea Ulyanov împotriva Ucrainei (dec.), nr. 16472/04, 5 octombrie 2010]. În consecinţă, o legătură fragilă sau efectele depărtate nu sunt suficiente pentru a implica art. 6 § 1.
21. Art. 6 § 1 este aplicabil unei acţiuni civile alăturate acţiunii penale [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 70-71, CEDO 2004‑I], cu excepţia cazului în care acţiunea civilă este introdusă doar în scopul răzbunării personale sau în scopuri punitive [Sigalas împotriva Greciei, nr. 19754/02, pct. 29, 22 septembrie 2005 şi Mihova împotriva Italiei (dec.), nr. 25000/07, 30 martie 2010].
22. Convenţia nu conferă niciun drept, ca atare, terţilor acuzaţi sau condamnaţi pentru o infracţiune. Pentru a intra sub incidenţa Convenţiei, un astfel de drept trebuie să fie inseparabil de exercitarea, de către victimă, a dreptului său de a introduce o acţiune civilă conform dreptului intern, chiar şi numai pentru obţinerea unei reparaţii simbolice sau protejarea unui drept cu caracter civil [Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), nr. 12686/03, pct. 24, 20 martie 2009]. Prin urmare, art. 6 se aplică procedurilor care implică acţiuni civile din momentul în care reclamantul se constituie ca parte civilă, cu excepţia cazului în care acesta sau aceasta a renunţat în mod clar la dreptul său la o despăgubire.
23. În prezenta cauză, Curtea reţine că reclamantul a fost implicat într-un proces îndelungat împotriva lui S.L., G.N., M.M. şi M.N. în legătură cu o pretinsă fraudă. În plângerea sa din 28 ianuarie 2003, acesta a reiterat capetele de cerere referitoare la comportamentul lor fraudulos. Acesta a fost motivul pentru care ultima sa plângere a fost considerată ca o plângere împotriva actelor procurorului pronunţate în procesul penal anterior declanşat de reclamant împotriva aceloraşi persoane. Procesul a fost soluţionat definitiv de către Tribunalul Argeş la 28 martie 2005.
24. Plângerea reclamantului din 28 ianuarie 2003 conţinea şi o listă cu 21 de ofiţeri de poliţie, judecători şi funcţionari publici care ar fi comis infracţiuni de corupţie pentru a-i ajuta pe cei 4 pârâţi din dosarul de fraudă. Plângerea nu conţinea detalii privind faptele legate de prezumtivele lor infracţiuni. Curtea reţine că, în conformitate cu art. 222 alin. (2) C. proc. pen., în vigoare la data faptelor, plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei care formează obiectul plângerii.
25. Curtea mai reţine că Parchetului Naţional Anticorupţie a declarat în rezoluţia din 26 mai 2003 că examinarea plângerii reclamantului nu a revelat indicii sau informaţii care să justifice anchetarea prezumtivelor infracţiuni de către un procuror anti-corupţie.
26. Curtea consideră că natura nespecifică a acuzaţiilor formulate de reclamant în plângerea sa din 28 ianuarie 2003 împotriva fiecărei persoane implicate cumva în procesul său anterior denotă o încercare de a redeschide acţiunea civilă mai degrabă decât un litigiu civil real şi independent faţă de oricare dintre cele 21 de persoane menţionate.
27. Prin urmare, Curtea este nevoită să constate că soluţia pronunţată în procesul desfăşurat în faţa instanţelor penale nu era decisivă pentru dreptul reclamantului de a obţine despăgubiri de la cei 21 de prezumtivi făptaşi. În consecinţă, nu exista niciun „litigiu” în legătură cu un „drept cu caracter civil” în sensul art. 6 din Convenţie.
28. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie.
29. Referitor la acuzaţiile formulate de reclamant împotriva celorlalţi 4 făptaşi - S.L., G.N., M.M. şi M.N., Curtea reţine că acestea au fost examinate în diverse hotărâri rămase definitive.
30. Pentru aceste motive, Curtea constată că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins ca inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA,
declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy