©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitateacererii nr. 10523/05 formulată de Petre ISAC
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 22 februarie 2011 într-o cameră compusă din Egbert Myjer, preşedinte, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 14 martie 2005,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Petre Isac, este resortisant român, s-a născut în 1964 şi locuieşte în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele speţei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Proceduri penale împotriva reclamantului
3. Reclamantul a făcut în mod succesiv obiectul unor condamnări pentru diverse infracţiuni. Începând cu luna aprilie 2001, acesta a fost eliberat condiţionat.
4. Sesizat de reclamant cu o cerere de contopire a celor două pedepse cu închisoarea care priveau infracţiuni săvârşite în concurs, prin hotărârea din 10 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis această cerere şi a stabilit o pedeapsă rezultantă de cinci ani şi patru luni de închisoare. Acesta a eliminat din această pedeapsă perioada pe care reclamantul o executase efectiv. De asemenea, instanţa a anulat mandatul de executare din 17 noiembrie 2003 şi a dispus emiterea unui nou mandat conform. Această hotărâre a devenit definitivă prin hotărârea din 10 decembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Un nou mandat de executare a fost emis la 10 ianuarie 2005. Modalitatea de calculare a pedepsei care mai rămânea de executat a fost confirmată, în esenţă, de hotărârea definitivă din 21 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-o altă procedură.
2. Promulgare urmată de revocarea unui decret prezidenţial prin care era graţiat reclamantul
5. Prin Decretul nr. 1164 din 15 decembrie 2004, Preşedintele Republicii a acordat graţierea mai multor persoane, printre care şi reclamantul, în temeiul art. 94 lit. (d) din Constituţie.
6. La 17 decembrie 2004, preşedintele a anulat decretul de graţiere, ceea ce a avut ca efect încarcerarea reclamantului a doua zi, pe baza mandatului de executare din 17 noiembrie 2003.
3. Liberarea condiţionată a reclamantului şi procedurile vizând contestarea legalităţii reîncarcerării sale şi obţinerea unei despăgubiri
7. Prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantului şi a dispus punerea sa în libertate condiţionată. Partea în cauză a fost liberată condiţionat.
8. Prin hotărârea din 5 decembrie 2005, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamantului vizând constatarea că, ţinând seama de Decretul prezidenţial nr. 1164/2004, acesta nu mai trebuia să execute restul pedepsei aplicate prin hotărârea din 10 decembrie 2003 şi că mandatul din 10 ianuarie 2005 era nul. Instanţa a considerat că, în absenţa altor dispoziţii specifice, decretul de revocare a decretului de graţiere trebuia să fie supus unui control judiciar în temeiul art. 21 din Constituţie şi al art. 5 § 1 a) şi art. 13 din Convenţie. Tribunalul a considerat că revocarea din 17 decembrie 2004 a Decretului nr. 1164/2004, în absenţa unei dispoziţii constituţionale care să permită o astfel de revocare, încălcase dreptul la libertate, garantat de art. 23 din Constituţie şi art. 5 din Convenţie.
9. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2008, rămasă definitivă ca urmare a respingerii, la 11 decembrie 2009, a recursurilor introduse de părţi, Tribunalul Bucureşti a admis parţial acţiunea reclamantului îndreptată împotriva statului român (reprezentat de Ministerul Finanţelor). După ce a constatat că partea în cauză a fost deţinută în mod ilegal de la 18 decembrie 2004 până la 1 iunie 2005, tribunalul a dispus ca Ministerul de Finanţe, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. şi a art. 5 § 5 din Convenţie, să îi plătească reclamantului echivalentul drepturilor salariale de care fusese privat în cursul acestei perioade, cu titlu de prejudiciu material, şi o sumă de 15 000 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu moral suferit.
10. În schimb, instanţa a respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale reclamantului privind acordarea de despăgubiri, care se ridicau la 1 500 000 EUR, inclusiv cel referitor la prejudiciul suferit din cauza infectării sale cu hepatita C, despre care acesta pretinde că a contractat-o în închisoare şi care a fost depistată ulterior. În această privinţă, instanţa a reţinut că, asemenea expertizei extrajudiciare prezentate de partea în cauză, expertiza judiciară medico-legală dispusă de tribunal constatase doar posibilitatea, şi nu certitudinea, ca reclamatul să fi contractat această boală în închisoare. Raportul de expertiză judiciară menţiona că documentele medicale întocmite înaintea şi în cursul detenţiei reclamantului nu priveau investigaţii pertinente pentru depistarea virusului hepatitei C, astfel încât momentul infectării nu putea fi stabilit cu certitudine. Anumite informaţii medicale care datau dinaintea arestării sugerau o infecţie hepatică, fără să poată fi stabilită o legătură cu existenţa virusului la vremea respectivă. În plus, expertiza sublinia că analiza actelor medicale nu conţinea indicii obiective care să permită stabilirea unei legături între infecţia în cauză şi eventuale manevre medicale neconforme realizate în închisoare, dar că aceasta nu excludea posibilitatea unui contact care să fi provocat infectarea în cursul detenţiei. Pe baza expertizei judiciare menţionate anterior, tribunalul a adăugat că reclamantul nu a dovedit că se plânsese în cursul detenţiei de simptome tipice hepatitei C sau că solicitase îngrijiri medicale, nici că efectuase analize medicale periodice înainte de arestarea acestuia, pentru a permite instanţei să ajungă la o concluzie sigură în ceea ce priveşte momentul în care acesta contractase hepatita C.
4. Fapte aduse la cunoştinţa Curţii după schimbul de observaţii dintre părţi
11. Prin scrisoarea din 2 februarie 2011, trimisă de reclamant după schimbul de observaţii dintre părţi din 2010, solicitat de Curte, partea în cauză a informat Curtea cu privire la faptul că hotărârea definitivă din 11 decembrie 2009 prin care i se acordau despăgubiri nu a fost executată până în prezent de autorităţi şi că acesta a introdus o procedură de executare silită în privinţa căreia autorităţile au iniţiat o contestaţie la executare. Aceste proceduri sunt încă în curs.
B. Dreptul intern relevant
12. Art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., care reglementează acţiunea în despăgubiri împotriva statului pentru privarea nelegală de libertate, sunt descrise în cauza Degeratu împotriva României (nr. 35104/02, pct. 29, 6 iulie 2010).
Capete de cerere
13. Invocând art. 5 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de modul în care instanţele interne au calculat pedeapsa care îi rămânea de executat după contopirea pedepselor acestuia prin hotărârea din 10 decembrie 2003.
14. Citând acelaşi articol, acesta se plânge, în esenţă, de faptul că a fost reîncarcerat la 17 decembrie 2004 în baza unui mandat de executare anulat, şi anume cel din 17 noiembrie 2003, şi după revocarea Decretului prezidenţial nr. 1164/2004 prin care i se acorda graţierea.
15. În baza art. 5 § 5 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu i s-a acordat repararea prejudiciului suferit ca urmare a detenţiei sale „ilegale” ulterioare pronunţării hotărârii din 10 decembrie 2003 şi reîncarcerării sale din 17 decembrie 2004
16. Prin scrisoarea din 13 februarie 2006, reclamantul s-a plâns, în esenţă, în temeiul art. 3 din Convenţie, că a fost infectat cu hepatită C în timpul detenţiei sale ulterioare revocării decretului de graţiere. Prin scrisoarea din 20 mai 2010, acesta a adăugat că infecţia s-ar fi datorat condiţiilor proaste de detenţie şi lipsei unui tratament medical adecvat.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 5 din Convenţie
17. Reclamantul se plânge de lipsa reparaţiei pentru detenţia sa ilegală ulterioară pronunţării hotărârii din 10 decembrie 2003 şi reîncarcerării acestuia din 17 decembrie 2004. Acesta invocă art. 5 § 5 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”
18. Guvernul evidenţiază faptul că reclamantul nu pare să fi informat Curtea cu privire la hotărârea definitivă din 28 ianuarie 2008, prin care acestuia i s-a acordat suma de 15 000 EUR pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a detenţiei sale din perioada 18 decembrie 2004 – 1 iunie 2005, care face obiectul cererii sale. Prin urmare, acesta consideră că partea în cauză şi-a pierdut calitatea de „victimă”, deoarece, prin hotărârile definitive din 5 decembrie 2005 şi din 28 ianuarie 2008, autorităţile naţionale au recunoscut, în esenţă, încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie şi au reparat prejudiciul cauzat. Guvernul aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, art. 5 § 5 din Convenţie nu oferă dreptul la o anumită sumă cu titlu de reparaţie şi că, în orice caz, autorităţile nu au transformat dreptul garantat de acest articol într-un drept „teoretic şi iluzoriu”, prin acordarea în speţă a unei sume de 15 000 EUR.
19. Reclamantul subliniază că nu a primit o copie a hotărârii definitive care confirmă hotărârea din 28 ianuarie 2008 şi că, pe baza acestei ultime hotărâri, guvernul trece sub tăcere încarcerarea sa din motive politice şi suferinţele suportate în cursul privării sale de libertate.
20. Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea, Wassink împotriva Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 28, seria A, nr. 185‑A). Art. 5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială [Neumeister împotriva Austriei (art. 50), 7 mai 1974, pct. 30, seria A nr. 17]. Prin urmare, dreptul la reparaţii prevăzut la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei [N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 49, CEDO 2002‑X].
21. În plus, Curtea aminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care au obligaţia de a remedia o pretinsă încălcare a Convenţiei. În această privinţă, Curtea reaminteşte că problema stabilirii dacă un reclamant poate susţine că este victima pretinsei încălcări se pune în toate etapele procedurii în lumina Convenţiei [Sediri împotriva Franţei (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007]. În plus, Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage acestuia calitatea de victimă, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, apoi au reparat în mod corespunzător şi suficient încălcarea Convenţiei [Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 179-180 şi 193, CEDO 2006-V].
22. În speţă, Curtea observă că perioada de detenţie care face obiectul capătului de cerere al reclamantului este cuprinsă între 18 decembrie 2004 şi 1 iunie 2005, în privinţa căreia instanţele interne au constatat – prin hotărârile definitive din 5 decembrie 2005 şi 28 ianuarie 2008 – că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie. De asemenea, prin această ultimă hotărâre, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. şi al art. 5 § 5 din Convenţie, reclamantului i s-a acordat echivalentul drepturilor salariale de care a fost privat în cursul detenţiei sale ilegale, precum şi suma de 15 000 EUR pentru prejudiciul material şi, respectiv, moral.
23. Prin urmare, ţinând seama de faptul că, prin intermediul hotărârilor definitive citate anterior, autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea în cauză şi apoi au reparat-o într-o manieră comparabilă cu reparaţia echitabilă despre care se vorbeşte la art. 41 din Convenţie [Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006-V, şi Stan împotriva României (dec.), nr. 6936/03, 20 mai 2008], Curtea consideră că reclamantul nu poate susţine că este victima unei încălcări a art. 5 § 5 din Convenţie. În această privinţă, Curtea adaugă că informaţia conform căreia reparaţia acordată nu ar fi fost plătită efectiv de autorităţi a fost furnizată de reclamant abia după schimbul de observaţii dintre părţi şi fără nicio justificare pentru o astfel de întârziere, astfel încât este necesar să se examineze acest nou element în cadrul unei cereri separate.
24. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepţia ridicată, în esenţă, de Guvern şi să se concluzioneze că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
25. Invocând în esenţă art. 3 din Convenţie, reclamantul pretinde că a fost infectat cu virusul hepatitei C în cursul detenţiei sale, ca urmare a condiţiilor proaste de detenţie şi a lipsei îngrijirilor medicale. În baza art. 5 din Convenţie, acesta se plânge de modul în care instanţele interne au calculat, prin hotărârea din 10 decembrie 2003, pedeapsa care îi rămânea de executat; de asemenea, acesta se plânge că a fost reîncarcerat în mod ilegal la 18 decembrie 2004.
26. În ceea ce priveşte detenţia reclamantului după data de 18 decembrie 2004, Curtea face trimitere la concluziile referitoare la recunoaşterea şi repararea de către autorităţile interne a încălcării în cauză (pct. 20-24 supra) În ceea ce priveşte restul capetelor de cerere, ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy