Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 22617/02
depusă de Victor SALINSCHI
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 16 septembrie 2008, în cadrul unei camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 20 aprilie 2002,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Victor Salinschi, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1961 şi care locuieşte la Truşeni. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl G. Voicu, un avocat din Dănceni. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
La 16 februarie 1995, o companie privată („T.”) a cumpărat de la stat o clădire industrială. Contractul a fost autentificat de notar la 23 februarie 1995 şi a fost înregistrat la Biroul de Inventariere Tehnică (care, ulterior, a devenit cunoscut ca Organul Cadastral Teritorial („OCT”)) la 27 februarie 1995.
În ianuarie 1999, această clădire a fost sechestrată de către Inspectoratul Fiscal de Stat („IFS”) în contul datoriilor la stat. Ulterior, aceasta a fost expusă la licitaţie.
La 2 iunie 1999, reclamantul a câştigat această licitaţie. Potrivit condiţiilor licitaţiei, reclamantul a plătit preţul clădirii (212,000 lei moldoveneşti, echivalentul a 17,274 euro la acea dată) şi, la 2 septembrie 1999, a semnat „Contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor vândute la licitaţie”. Potrivit clauzei 1.3 din contract, dreptul de proprietate asupra obiectului vândut la licitaţie urma să fie transferat cumpărătorului în momentul semnării „actului de ridicare a bunurilor sechestrate”.
Părţile au mai semnat un proces-verbal al licitaţiei, care prevedea în punctul (4) obligaţia cumpărătorului de a înregistra contractul de vânzare-cumpărare la Biroul de Inventariere Tehnică (care, ulterior, a devenit cunoscut ca Organul Cadastral Teritorial („OCT”)). Potrivit punctului (6) al procesului-verbal, vânzătorul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor „conform legii, condiţiilor licitaţiei şi prezentului proces-verbal”.
Potrivit reclamantului, pentru a respecta cerinţele punctelor (4) şi (6) ale procesului-verbal al licitaţiei, reclamantul şi reprezentantul IFS s-au prezentat la un notar în vederea autentificării contractului. Totuşi, notarul a refuzat să autentifice contractul pe motiv că vânzătorul (IFS) nu a prezentat documentele care ar confirma faptul că clădirea a aparţinut lui T. şi că IFS a avut dreptul de a o confisca. Nicio probă care ar confirma aceste declaraţii nu a fost prezentată. Reclamantul însă a prezentat o scrisoare de la un notar datată din 20 martie 2006, potrivit căreia înregistrarea dreptului său de proprietate era imposibilă din cauza unor deficienţe ale contractului şi lipsei câtorva documente, care trebuia să fie prezentate de către vânzător.
Reclamantul a cerut IFS să prezinte documentele relevante şi să autentifice contractul la notar. La 15 septembrie 1999, reclamantul şi reprezentantul IFS au semnat „un act de ridicare a bunurilor sechestrate”.
La 29 decembrie 1999, T. a cumpărat de la Primăria municipiului Chişinău un lot de teren aferent clădirii cumpărate de către reclamant la licitaţie.
Reclamantul a cerut OCT să înregistreze dreptul său asupra clădirii în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. La 19 ianuarie 2000, OCT a refuzat înregistrarea, pe motiv că contractul nu era autentificat de un notar, după cum se cerea de „legislaţia civilă”.
Reclamantul susţine că nu are acces în clădire. El a pretins că cererea lui adresată lui T. să o elibereze şi să-i permită folosirea nestingherită a clădirii a fost ignorată.
La 9 iunie 2000, IFS a expediat repetat pe adresa OCT o copie a ordinului de aplicare a sechestrului asupra clădirii care aparţinea lui T..
La 25 august 2000, OCT a informat reclamantul că la acea dată pe numele lui T. nu era înregistrată nicio proprietate imobiliară.
La 26 septembrie 2000, IFS a refuzat să elibereze reclamantului vreun document suplimentar sau să participe la autentificarea contractului la notar, pe motiv că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, Hotărârii Guvernului nr. 685 şi Legii nr. 633-XIII (a se vedea mai jos), reclamantul a devenit proprietar al clădirii din momentul semnării „actului de ridicare a bunurilor sechestrate” (adică la 15 septembrie 1999). IFS a considerat că el şi-a îndeplinit partea sa din contract şi a acţionat în conformitate cu legea.
La 19 decembrie 2000, IFS a respins o altă cerere a reclamantului, în urma căreia el a iniţiat proceduri judiciare de contencios administrativ împotriva IFS.
La 27 martie 2001, Tribunalul Chişinău a încetat procesul, deoarece litigiul nu constituia obiectul contenciosului administrativ. La 6 iunie 2001, Curtea de Apel a casat această încheiere şi a dispus reexaminarea cauzei.
La 13 august 2001, Tribunalul Chişinău a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată. Instanţa a constatat că IFS a acţionat conform legii şi a transmis reclamantului dreptul de proprietate asupra clădirii la 15 septembrie 1999, atunci când ei au semnat „actul de ridicare a bunurilor sechestrate”. Instanţa a adăugat că, potrivit legii, proprietatea reclamantului putea fi înregistrată în baza rezultatelor licitaţiei şi a contractului încheiat cu IFS, fără obligaţia de a îndeplini alte formalităţi între părţi. Ele au considerat că refuzul OCT de a înregistra dreptul reclamantului constituia un alt litigiu, care putea fi examinat într-o altă procedură judiciară, pe care reclamantul a refuzat să o iniţieze.
La 14 noiembrie 2001, Curtea de Apel a menţinut această hotărâre, bazându-se în mare parte pe aceleaşi argumente. Ea a adăugat că legea prevede expres drepturile cumpărătorului la licitaţie şi că nu era necesar de a autentifica contractul la notar. Această decizie este irevocabilă.
Reclamantul a cerut revizuirea acestei hotărâri judecătoreşti. La 29 noiembrie 2001, acelaşi complet de judecători a respins cererea.
Ca răspuns la scrisoarea reclamantului, IFS a explicat la 20 martie 2006 că T. nu a contestat niciodată confiscarea de către IFS a clădirii care a fost vândută la licitaţie.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 153
„Proprietarul poate să ceară înlăturarea oricăror încălcări aduse drepturilor sale chiar şi în cazul, cînd aceste încălcări nu sînt legate de pierderea posesiei.”
Articolul 2402
„Contractul de înstrăinare a imobilului proprietate a persoanelor fizice sau juridice trebuie să fie autentificat pe cale notarială şi înregistrat în decurs de trei luni la [Organul Cadastral Teritorial].”
Prevederile relevante ale Legii cadastrului bunurilor imobile nr. 1543‑XIII (25 februarie 1998) sunt următoarele:
Articolul 29
„... (3) Documentele prezentate pentru înregistrarea drepturilor trebuie ..., în cazurile stabilite de lege, să fie autentificate notarial şi ştampilate.
... (5) Nu se primesc pentru înregistrarea drepturilor documentele:
a) ce nu corespund cerinţelor prevăzute la alin.(2)-(4);...”
Prevederile relevante ale „Regulamentului cu privire la modul de sechestrare şi comercializare a bunurilor”, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 685 din 23 iunie 1997, sunt următoarele:
„După semnarea contractului de vânzare-cumpărare, organul fiscal respectiv va înfăptui ridicarea bunurilor sechestrate ... .”
Prevederile relevante ale Legii cu privire la modul de urmărire a impozitelor, taxelor şi altor plăţi, nr. 633-XIII din 10 noiembrie 1995, sunt următoarele:
Articolul 6(6)
„(10) După semnarea la licitaţie a contractului de vânzare-cumpărare, organul fiscal va ridica bunurile sechestrate pentru a le remite cumpărătorului. Din momentul semnării actului de ridicare a bunurilor sechestrate, dreptul de proprietate asupra lor trece de la plătitor la cumpărător.”
PRETENŢII
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că dreptul lui la un proces echitabil a fost încălcat pe motiv că instanţele judecătoreşti au ajuns la concluzii greşite.
2. Reclamantul a mai pretins că aceste hotărâri judecătoreşti au avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
ÎN DREPT
Reclamantul s-a plâns de încălcarea drepturilor sale în urma refuzului IFS de a-i elibera documentele şi de a participa la autentificarea contractului la notar. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care, în partea lor relevantă, prevăd următoarele:
Articolul 6 § 1 al Convenţiei:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie:
„1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. ...”
Reclamantul a mai adăugat că 80% din clădirea cumpărată de el la licitaţie aparţineau, de fapt, unui fond de investiţii (D-H). Deoarece D-H nu avea datorii faţă de stat, IFS a pus sechestru şi a vândut o clădire fără a avea dreptul de a o face.
Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în pofida explicării date de către instanţele judecătoreşti naţionale în această privinţă.
Curtea nu a găsit nicio probă care ar fi demonstrat că IFS a vândut o clădire pe care nu avea dreptul să o vândă. În special, în dosar nu există vreun document care ar proba că vreo persoană sau companie a pretins dreptul de proprietate asupra clădirii după licitaţia din anul 1999 sau a contestat rezultatele licitaţiei. În lipsa unor astfel de contestaţii, şi având în vedere prezumţia potrivit căreia clădirea vândută de către stat trebuie să fie liberă de orice pretenţii, cu excepţia cazurilor în care acest lucru este expres prevăzut, Curtea nu poate să accepte argumentul reclamantului în acest sens.
Curtea a luat în consideraţie interpretarea instanţelor judecătoreşti naţionale, potrivit căreia regula generală precum că contractele de vânzare-cumpărare a proprietăţii imobiliare trebuie să fie autentificate la notar nu se aplică proprietăţii imobiliare vândute de către IFS în cadrul unei licitaţii şi în baza legislaţiei speciale care reglementează astfel de vânzări. Potrivit instanţelor judecătoreşti, refuzul OCT de a înregistra contractul încheiat între reclamant şi IFS trebuia să constituie obiectul unei proceduri judiciare distincte. Totuşi, reclamantul a refuzat iniţierea acestei proceduri, deşi a fost atenţionat expres asupra poziţiei greşite a reprezentantului său în acest caz.
Curtea nu are motive de a pune la îndoială această interpretare a legii făcută de către instanţele naţionale, mai ales că reclamantul nu a prezentat vreun exemplu de jurisprudenţă naţională care să o contrazică. Rezultă că unicul motiv pentru care proprietatea reclamantului nu a fost înregistrată este omisiunea acestuia de a contesta în instanţa judecătorească refuzul OCT de a înregistra contractul.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, după cum este prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei. Din acest motiv, cererea urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy