Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
DECIZIE
DE ADMISIBILITATE
Victor SALINSCHI contra Moldovei
Cererea nr. 22617/02
depusă la 20 aprilie 2002
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuând la 16 septembrie 2008 într-o Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefierul Secţiei
Examinînd cererea nominalizată depusă la 20 aprilie 2002,
Examinînd observaţiile depuse de Guvernul pîrît şi comentariile înaintate de reclamant,
Deliberînd, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Victor Salinschi, este cetăţean al Republicii Moldova, născut la 1961 şi locuieşte în Truşeni. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl G. Voicu, avocat ce practică în Dănceni. Guvernul Republicii Moldova (”Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său de la acel moment, dl V. Pîrlog.
Circumstanţele cauzei
Circumstanţele cauzei, prezentate de părţi, por fi rezumate după cum urmează.
La 16 februarie 1995 o companie privată („T.”) a achiziţionat de la stat un imobil cu destinaţie industrială. Contractul a fost autentificat de un notar şi la 23 februarie 1995 a fost înregistrat la Biroul de inventariere tehnică (ulterior - Oficiul teritorial cadastral („OTC”)) la 27 februarie 1995.
În ianuarie 1999 imobilul a fost pus sub sechestru de Inspectoratul fiscal de stat (IFS) în legătură cu datoriile companiei private acumulate faţă de stat. Drept urmare, imobilul în cauză a fost înaintat spre vînzare la licitaţie.
La 2 iunie 1999, reclamantul a fost declarat cîştigătorul licitaţiei respective. Conform condiţiilor licitaţiei, reclamantul a achitat preţul imobilului (212 000 lei moldoveneşti, echivalentul a 17 274 euro la acel moment) şi a încheiat un „contract de achiziţie a bunurilor în cadrul licitaţiei” la 2 septembrie 1999. În conformitate cu clauza contractuală nr. 1.3, dreptul de proprietate asupra obiectului vîndut la licitaţie a fost transferat cumpărătorului din momentul semnării „actului de ridicare a bunurilor sechestrate”.
De asemenea părţile au semnat procesul-verbal al licitaţiei, care prevedea la articolul 4 obligaţia cumpărătorului de a înregistra contractul de vînzare la Biroul de inventariere tehnică (ulterior - Oficiul teritorial cadastral(„OTC”)). Conform articolului 6 a procesului-verbal, vînzătorul urma să perfecteze contractul de vînzare a obiectului „în conformitate cu legea, condiţiile licitaţiei şi a prezentului procesului-verbal”.
După spusele reclamantului, în vederea respectării cerinţelor articolelor (4) şi (6) din procesul-verbal al licitaţiei, reclamantul şi un reprezentant al IFS s-au prezentat la un notar în vederea autentificării contractului în cauză. Notarul a refuzat, totuşi, să autentifice contractul deoarece vînzătorul (IFS) nu a prezentat actele care ar confirma că imobilul în cauză aparţinea lui T. şi că IFS a deţinut dreptul de confiscare a acestuia. Nici o probă n-a fost prezentată în susţinerea pretenţiilor sale. Cu toate acestea, reclamantul a prezentat o scrisoare de la un notar din 20 martie 2006, prin care înregistrarea dreptului de proprietate a fost imposibilă din cauza unor anumite deficienţe din contract şi a absenţei unor diverse documente, care trebuiau să fie prezentate de către vînzător.
Reclamantul a solicitat IFS să elibereze actele necesare şi să autentifice notarial contractul. La 15 septembrie 1999, reclamantul şi reprezentanţii IFS au semnat „actul de ridicare a bunurilor sechestrate”.
La 29 decembrie 1999, T. a achiziţionat de la Consiliul municipal Chişinău un lot de teren aferent imobilului cumpărat de reclamant la licitaţie.
Reclamantul a solicitat OTC să înregistreze titlul de proprietate al imobilului în baza contractului de vînzare. La 19 ianuarie 2000, OTC a refuzat înregistrarea acestuia deoarece contractul nu a fost autentificat la un notar, în modul prevăzut de „normele de drept civil”.
Reclamantul a pretins că nu a avut acces la imobilul său. Solicitarea acestuia adresată lui T. în vederea eliberării acestuia şi de a-i permite să-şi exercite liber posesia, a fost ignorată.
La 9 iunie 2000, IFS a expediat repetat OTC o copie a ordinului de punere sub sechestru a imobilului care aparţinea lui T. Iar la 25 august 2000, OTC a informat reclamantul despre faptul că nici o proprietate reală la acea dată nu a fost înregistrată ca aparţinînd lui T.
La 26 septembrie 2000, IFS a respins o altă solicitare a reclamantului şi în legătură cu acest fapt, acesta a contestat refuzul IFS în contencios administrativ.
La 27 martie 2001 Tribunalul Chişinău a lăsat cererea reclamantului fără examinare deoarece aceasta nu putea constitui subiectul unei examinări în contencios administrativ. La 6 iunie 2001 Curtea de Apel a clasat hotărîrea respectivă şi a dispus reexaminarea cauzei.
La 13 august 2001, Tribunalul Chişinău a respins cererea reclamantului ca fiind nefondate. Instanţa de judecată a stabilit că IFS a acţionat în conformitate cu prevederile legale şi că dreptul de proprietate a reclamantului a fost transmis la momentul semnării de către aceştia la 15 septembrie a „actului de ridicare a bunurilor sechestrate”. Instanţa de judecată a mai adăugat că, în conformitate cu prevederile legale, proprietatea reclamantului poate fi înregistrată în baza rezultatelor licitaţiei şi a contractului încheiat cu IFS, fără ca între părţi să existe anumite obligaţiuni de îndeplinire a unor formalităţi ulterioare. Aceasta a mai considerat că refuzul OTC de a înregistra dreptul reclamantului, constituie un litigiu separat care ar putea fi examinat într-un alt proces de judecată, în iniţierea cărora reclamantul a refuzat.
La 14 noiembrie 2001, Curtea de Apel a menţinut hotărîrea respectivă, bazîndu-se în esenţă pe aceleaşi argumente. Aceasta a mai adăugat şi faptul că legea menţionează expres drepturile cîştigătorului licitaţiei şi că nu a existat o necesitate de a autentifica contractul la un notar. Hotărîrea în cauză a devenit definitivă.
Reclamantul a solicitat revizuirea hotărîrii în cauză. La 29 noiembrie 2001, acelaşi complet de judecată a respins cererea de revizuire depusă de către reclamant.
În răspunsul IFS din 20 martie 2006 la scrisoarea adresată de către reclamant, i s-a comunicat acestuia despre faptul că T. nu a atacat ordinul de confiscare a imobilului care a fost vîndut la licitaţie.
Drept intern pertinent
Codul civil, în vigoare la acel moment, prevedea următoarele:
„ Articolul 153
Proprietarul poate să ceară înlăturarea oricăror încălcări aduse drepturilor sale chiar şi în cazul, cînd aceste încălcări nu sînt legate de pierderea posesiei.
Articolul 240/2
Contractul de înstrăinare a imobilului proprietate a persoanelor fizice sau juridice trebuie să fie autentificat pe cale notarială şi înregistrat în decurs de trei luni la biroul teritorial de inventariere tehnică.”
Prevederile relevante din Legea nr. 1543-XIII (25 februarie 1998) privind Registrul bunurilor imobile, menţionează după cum urmează:
Articolul 29
„...(3) Documentele prezentate pentru înregistrarea drepturilor trebuie (..), iar în cazurile stabilite de lege, să fie autentificate notarial şi ştampilate.
.....(5) Nu se primesc pentru înregistrarea drepturilor documentele:
a) ce nu corespund cerinţelor prevăzute la alin.(2)-(4);...”
Prevederile relevante ale Hotărîrii Guvernului nr.685 din 23.07.97 cu privire la reglementarea modului de sechestrare şi comercializare a bunurilor, menţionează după cum urmează:
„După semnarea contractului de vînzare, autoritate fiscală va obţine posesia asupra bunurilor sechestrate...”.
Prevederile relevante ale Legii nr. 633-XIII din 10.11.1995 cu privire la modul de urmărire a impozitelor, taxelor şi altor plăţi, menţionează după cum urmează:
Articolul 6/6
„ 10) După semnarea la licitaţie a contractului de vînzare-cumpărare, organul fiscal va ridica bunurile sechestrate pentru a le remite cumpărătorului. Din momentul semnării actului de ridicare a bunurilor sechestrate, dreptul de proprietate asupra lor trece de la plătitor la cumpărător.”
PLÎNGERI
Reclamantul s-a plîns potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie, despre faptul că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în urma concluziilor eronate adoptate de instanţele judecătoreşti în cauza sa.De asemenea, reclamantul a invocat faptul că în rezultatul adoptării hotărîrilor instanţelor judecătoreşti i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
ÎN DREPT
Reclamantul s-a plîns de încălcarea drepturilor sale, în urma refuzului IFS de a elibera anumite documente şi de a participa la autentificarea notarială a contractului. Reclamantul s-a bazat pe articolul 6 § 1 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie care, în partea relevantă, prevede următoarele:
Articolul 6 § 1:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,.....va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. ”
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie:
„1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Reclamantul a mai susţinut că 80% din activele imobilului pe care acesta l-a cumpărat aparţineau de fapt unui fond de investiţii (D-H). Odată ce D-H nu avea datorii faţă de stat, IFS a localizat imobilul în cauză şi l-a înaintat spre vînzare, fără a deţine acest drept.
Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de atac naţionale disponibile, deşi instanţele de judecată au acordat expres explicaţii în acest sens.
Curtea nu a stabilit nici o probă care ar demonstra că IFS a înstrăinat un imobil asupra căruia nu deţinea drept de vînzare. În particular, nu există informaţii în dosar care ar sugera faptul că o persoană sau companie au pretins să se li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului după licitaţia ce a avut loc în 1999, sau faptul contestării vînzării acestuia la licitaţie. În absenţa unor asemenea pretenţii concurente şi ţinînd cont de prezumţia că un imobil vîndut de către stat urmează a fi liber de orice obligaţii, decît în cazul în care acestea ar fi expres specificate, Curtea nu poate accepta argumentele reclamantului în acest sens.
Curtea a notat că, potrivit interpretării de către instanţele judecătoreşti naţionale a normelor de drept intern, regula generală privind autentificarea notarială a contractelor de vînzare a bunurilor imobile, nu este aplicabilă bunurilor imobile vîndute la licitaţie. După cum au stabilit instanţele judecătoreşti, refuzul OTC de a înregistra contractul încheiat între reclamant şi IFS ar fi trebuit să constituie subiectul unor proceduri distincte. Deşi a fost informat despre acest fapt, reclamantul a refuzat să iniţieze asemenea proceduri.
Curtea nu are motiv de a pune la îndoială interpretarea legii în cauză de către instanţele judecătoreşti naţionale, odată ce reclamantul nu a prezentat nici un caz din jurisprudenţă care s-ar afla în contradicţie cu hotărîrile respective. Prin urmare, unicul motiv al incapacităţii reclamantului de a înregistra în modul corespunzător titlul de proprietate asupra imobilului, continuă să fie omiterea acestuia de a ataca în instanţa de judecată decizia OTC.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac în sensul articolului 35 § 1 din Convenţie. Astfel, cererea urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenţie.
Din aceste motive, Curtea în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Lawrence Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy