Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 11039/02
depusă de Julieta SAVIŢCHI
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 1 februarie 2005, în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlR. Maruste,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DlJ. Borrego Borrego, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 17 aprilie 2001,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna Julieta Saviţchi, este cetăţean al Republicii Moldova, care s-a născut în 1970 şi locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău de la organizaţia „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul pârât a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul este jurnalist.
La 2 octombrie 1999, ziarul „Новый порядок” a publicat un articol intitulat „ГАИ, ГАИ - моя звезда” semnat de reclamant. Articolul conţinea inter alia următoarele:
„...Aceasta este o istorie destul de banală pentru noi, cetăţenii de rând, şi un fenomen normal pentru inspectorii poliţiei rutiere. În orice caz, aceasta serveşte ca un bun exemplu al „sindromului de vedetă” de care suferă inspectorii poliţiei rutiere.
O persoană conducea propriul său Moskvich pe strada Ştefan cel Mare. Să zicem că-l cheamă „Victor”. Când s-a apropiat de intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Tighina, semaforul a arătat roşu şi, ca orice persoană normală, Victor a frânat. Însă persoanele care respectă regulile nu sunt întotdeauna norocoase. Un automobil luxos de marca Opel, care se deplasa cu viteză, a lovit vechiul Moskvich. Ambele automobile au fost avariate, însă Moskvich-ul într-o măsură mai mare. Victor a rămas la locul accidentului, ca orice bărbat care crede în stricteţea legii, aşteptând sosirea poliţiei şi verdictul just şi înţelept al acesteia. Proprietarul automobilului Opel, deşi era conştient de vinovăţia sa, a accelerat şi a dispărut.
După ceva timp, un sergent al poliţiei rutiere a sosit la faţa locului şi a început să ia măsuri şi să investigheze cazul, făcând notiţe într-un caiet. În toiul investigaţiei, a apărut şi proprietarul Opel-ului, însă fără automobil. Acesta a aşteptat până ce poliţistul şi-a finisat lucrul ca apoi să-i comunice că va merge la sediul Direcţiei Poliţia Rutieră Municipală să soluţioneze problema.
La sediul Direcţiei Poliţia Rutieră Municipală, proprietarii celor două automobile şi poliţistul au fost primiţi de o persoană în vârstă cu epoleţi de sergent-major (mai târziu, noi am aflat că acesta lucra în cadrul serviciului operativ). Proprietarul automobilului Opel i s-a adresat acestuia într-o manieră destul de amicală, numindu-l „Jora”[1]. Sergentul-major Jora s-a apropiat de tânărul sergent care a investigat accidentul şi l-a întrebat într-un mod care suna mai curând a ordin: „De câţi ani lucrezi în Poliţia Rutieră? - De doi ani .... Iar eu lucrez de douăzeci de ani; prin urmare, ar trebui să mă asculţi. Nu scrie nimic, lasă-i pe oameni să se înţeleagă singuri între ei, iar cel vinovat (proprietarul Opel-ului) să-i plătească celui de-al doilea aproximativ 30 lei moldoveneşti (MDL). În orice caz, automobilul acestuia este şi aşa vechi şi nu este necesar să se facă atâta zarvă.”
La cele auzite, proprietarul automobilului vechi, care nu putea fi considerat un om înstărit, aproape că şi-a pierdut graiul. Cum oare a fost posibil să i se ofere o sumă atât de mizeră pentru automobilul său avariat atât de grav? Din considerentul că victima nu era de acord, sergentul-major Jora şi proprietarul Opel-ului au majorat puţin suma, târguindu-se pentru fiecare leu. De frică că nu va primi nimic, Victor a acceptat suma de MDL 75. Mai târziu, acesta şi-a reparat automobilul la nişte cunoştinţe, care au râs de el pentru că fusese prostit ca un copil. Pentru repararea automobilului, Victor a cheltuit puţin mai mult de MDL 200 - sumă ce poate părea ridicolă pentru unii inspectori ai poliţiei rutiere. Totuşi, pentru Victor aceştia sunt bani mari. Însă nu banii îl îngrijorează, ci atitudinea celor de la Direcţia Poliţia Rutieră Municipală, în special cea a sergentului-major Jora, care l-a tratat asemeni unei persoane din păturile sociale cele mai inferioare, aproape ca pe un nimeni. După câteva zile, Victor a mers la Jora şi a cerut să i se întoarcă permisul de conducere. Sergentul-major i-a promis că-i întoarce permisul, doar cu condiţia ca Victor să plătească o amendă de MDL 18. Victor a rămas uimit. – „Pentru ce să plătesc amendă? Ce am făcut?” Sergentul-major i-a răspuns foarte furios: „Odată ce-ţi spun să plăteşti, trebuie să plăteşti, fără a pune întrebări.”
Victor, fiind foarte supărat de absurditatea situaţiei, l-a avertizat pe poliţist că se va plânge superiorilor lui. Sergentul-major, înţelegând că nu poate să-l convingă, şi-a ieşit din fire, aruncându-i în faţă permisul de conducere, strigând ca un nebun.
- „El se va plânge! Cine eşti tu? Ia-ţi documentele şi pleacă de aici şi roagă-te lui Dumnezeu să nu te mai întorci la poliţia rutieră, căci altfel vei avea mari probleme.”
Bărbatul şi-a luat permisul de conducere şi a părăsit Direcţia Poliţia Rutieră, reflectând asupra celor ce ar putea să-i facă Jora dacă ar reveni vreodată ...”
La o dată nespecificată în 1999, un poliţist cu numele G.R. a înaintat o acţiune civilă în defăimare împotriva reclamantului şi a redacţiei ziarului la Judecătoria sectorului Centru. Bazându-se pe articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil, el a pretins că articolul conţinea declaraţii defăimătoare pentru el.
Între ianuarie şi martie 2000, au avut loc câteva şedinţe judecătoreşti şi au fost audiaţi câţiva martori. Atât reclamantul, cât şi ziarul au declarat că faptele prezentate în articol erau o simplă reproducere a istoriei povestite de Victor, victima accidentului rutier. Victor a dat declaraţii în acest sens. În continuare, ei au declarat că informaţia conţinută în articol nu avea un caracter defăimător şi nu putea afecta în niciun fel reputaţia reclamantului în procedura naţională, mai ales deoarece articolul nu conţinea numele complet al acestuia, ci doar diminutivul prenumelui său.
În hotărârea sa din 14 martie 2000, Judecătoria sectorului Centru a constatat că informaţia conţinută în articol era defăimătoare pentru G.R. şi nu corespundea realităţii. Ea a argumentat că în cadrul serviciului operativ al Direcţiei Poliţia Rutieră Municipală activa doar un singur sergent-major Jora, astfel încât acesta era uşor de identificat. În special, instanţa a citat următoarele pasaje din articol ca fiind defăimătoare:
„ ...acest sergent-major Jora, care l-a tratat asemeni unei persoane din păturile sociale cele mai inferioare, aproape ca pe un nimeni.”
Instanţa a constatat că această declaraţie a lansat ideea „că „Jora” era un poliţist incapabil să se comporte cu oamenii şi o persoană mai puţin pozitivă”.
„Sergentul-major i-a promis că-i întoarce permisul, doar cu condiţia ca Victor să plătească o amendă de MDL 18.”
Instanţa a constatat că această declaraţie nu corespundea realităţii, deoarece Victor a uitat să-şi ia permisul de conducere. Mai mult, Victor nu a putut să dovedească că lui i s-a cerut să plătească o amendă.
„El i-a aruncat lui Victor permisul de conducere în faţă, strigând ca un nebun.”
„Ia-ţi documentele şi pleacă de aici şi roagă-te lui Dumnezeu să nu te mai întorci la poliţia rutieră, căci altfel vei avea mari probleme.”
Instanţa a constatat că aceste declaraţii erau defăimătoare pentru G.R., deoarece ele îl caracterizau drept o persoană brutală, ameninţătoare şi răzbunătoare. Mai mult ca atât, reclamantul nu a prezentat nicio probă în susţinerea acestor declaraţii.
Instanţa a dispus ca reclamantul şi ziarul să plătească reclamantului în procedura naţională prejudicii morale în mărime de MDL 180 (echivalentul a 14.4 euro (EUR) la acea dată) şi, respectiv, MDL 1,800 (echivalentul a EURO 147 la acea dată). De asemenea, ea a dispus ca ei să publice o dezminţire a declaraţiilor de mai sus.
Doar ziarul a depus apel împotriva acestei hotărâri. Reclamantul a depus o cerere prin care susţinea că era întru totul de acord cu apelul şi că se alătură acestuia.
La 30 mai 2000, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul pe motiv că reclamantul nu a dovedit veridicitatea declaraţiilor sale.
Ziarul a depus recurs împotriva deciziei Tribunalului municipiului Chişinău. Reclamantul nu a depus nici recurs şi nici nu a subscris recursului depus de ziar.
La 24 octombrie 2000, Curtea de Apel a admis recursul şi a casat hotărârile Judecătoriei sectorului Centru şi a Tribunalului municipiului Chişinău atât în ceea ce priveşte ziarul, cât şi în privinţa reclamantului. Aceasta a adoptat o nouă hotărâre, prin care a dat câştig de cauză lui G.R.. În decizia sa, instanţa a constatat că doar următoarele declaraţii erau defăimătoare şi nu corespundeau realităţii:
„...acest sergent-major Jora, care l-a tratat asemeni unei persoane din păturile sociale cele mai inferioare, aproape ca pe un nimeni.”
„El i-a aruncat lui Victor permisul de conducere în faţă, strigând ca un nebun.”
Instanţa a dispus ca ziarul să publice o dezminţire a declaraţiilor de mai sus în termen de cincisprezece zile. Ea a dispus ca reclamantul şi ziarul să plătească reclamantului în procedura naţională prejudicii morale în mărime de MDL 180 şi, respectiv, MDL 1,800. De asemenea, ea a dispus ca reclamantul şi ziarul să plătească taxa de stat în mărime de MDL 90.
B. Dreptul intern relevant
Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:
Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
„(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspândit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
(2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspândite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.”
Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral
„(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspândirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspândit aceste informaţii.
(2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci până la doua sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de salarii minime, în cazul în care acestea au fost răspândite de o persoană fizică.”
PRETENŢII
Reclamantul pretinde că decizia Curţii de Apel, prin care s-a dispus plata prejudiciilor morale către G.R., a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul său la libertatea de exprimare garantat de articolul 10 al Convenţiei.
ÎN DREPT
Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare garantat de articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ...
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor ... protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora ... .”
Guvernul este de acord că faptele cauzei denotă o ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamantului. Totuşi, această ingerinţă a fost justificată în conformitate cu articolul 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost obligat să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a servit scopului legitim de protecţie a demnităţii unui poliţist, iar măsura a fost necesară într-o societate democratică.
Guvernul a susţinut că declaraţiile în cauză conţineau declaraţii de fapt, şi nu judecăţi de valoare, şi că a existat o necesitate socială imperioasă care a justificat ingerinţa.
El a făcut referire la marja de apreciere a autorităţilor naţionale, la evaluarea necesităţii ingerinţei şi a declarat că, acolo unde Convenţia se referă la legislaţia naţională, este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale de a aplica şi interpreta legislaţia naţională. El a declarat că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere şi au folosit-o cu bună-credinţă, într-o manieră rezonabilă şi prudentă.
Guvernul a declarat că motivele invocate pentru a justifica ingerinţa au fost „relevante şi suficiente”. În acest sens, el a susţinut că cititorii puteau să-l identifice uşor pe G.R. datorită diminutivului numelui său, deoarece în direcţia de poliţie respectivă era o singură persoană cu acel diminutiv.
Bazându-se pe cauza Janowski v. Poland ([GC], nr. 25716/94, ECHR 1999-I), Guvernul a declarat că persoanele împotriva cărora articolul reclamantului a fost îndreptat erau funcţionari publici, iar „funcţionarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiţii lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatoare şi abuzive în timpul serviciului”.
Referindu-se la proporţionalitatea sancţiunii cu scopul legitim urmărit, Guvernul a declarat că reclamantul a fost obligat să plătească o compensaţie în mărime de MDL 180, care constituia sancţiunea minimă prevăzută de articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil. Prin urmare, el a conchis că sancţiunea a fost proporţională cu scopul legitim urmărit.
Reclamantul a declarat că articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil nu sunt formulate cu suficientă precizie şi claritate şi că ingerinţa nu a fost necesară într-o societate democratică.
Reclamantul a susţinut că articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil nu prevăd faptul că judecăţile de valoare nu sunt susceptibile de a fi dovedite şi, prin urmare, legea este neclară şi incertă.
Reclamantul declară că ingerinţa în libertatea sa de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică. În acest sens, el nu este de acord cu argumentul Guvernului că declaraţiile în cauză conţineau fapte, şi nu judecăţi de valoare. Potrivit reclamantului, declaraţiile în cauză conţineau judecăţi de valoare. Prin obligarea reclamantului să dovedească că judecăţile de valoare corespundeau realităţii, instanţele judecătoreşti naţionale i-au impus o sarcină imposibilă de probaţiune.
În continuare, el a declarat că articolul nu conţinea numele deplin al lui G.R. şi că, prin urmare, era aproape imposibil de a-l identifica. Articolul a fost scris într-un ton sarcastic şi avea scopul să arate şi să critice aspectele psihologice şi de comportament ale multor inspectori ai poliţiei rutiere. El s-a referit la o chestiune de interes public.
Mai mult, suma prejudiciilor acordate lui G.R. a fost arbitrară, deoarece instanţele judecătoreşti nu s-au referit la cuantificarea acestora.
În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că cererea ridică chestiuni importante de fapt şi de drept, care sunt de o aşa complexitate că rezolvarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
[1] Jora este diminutivul rusesc de la Gheorghe, aşa precum Bill vine de la William.
Full & Egal Universal Law Academy