©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 47163/09
În cauza CHAW CHAW IMPEX SRL împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită la 13 septembrie 2016, într-o cameră compusă din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secție,
având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 20 august 2009,
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Societatea reclamantă Chaw Chaw Impex SRL este o societate comercială de drept român, înființată în 1995 şi având sediul în Oradea. Este reprezentată în fața Curții de S. M. Gentimir, avocat în Timişoara.
2. Guvernul român („ Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. La 10 aprilie 2008, o echipă formată din doi agenți ai serviciului de investigare a fraudelor al poliției județene, un reprezentant al comisariatului județean pentru protecția consumatorilor și un reprezentant al Autorității Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor („ a efectuat un control într-unul din magazinele societății reclamante, specializat în comercializarea de bijuterii din metale prețioase și pietre prețioase.
5. Cu ocazia acestui control, au fost confiscate mai multe bijuterii din argint nemarcate cântărind în total 1 878,90 grame. S-a întocmit un proces-verbal în care era inclusă lista acestor bijuterii. S-a menționat că acestea „
6. La 14 aprilie 2008, administratorul societății reclamante a formulat o declarație scrisă în fața serviciului de investigare a fraudelor arătând că bijuteriile nu fuseseră marcate „
7. La 5 mai 2008, cei doi agenți de poliție au întocmit un proces-verbal de contravenție și, în temeiul art. 19 din Ordonanţa de urgenţă nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase și pietrelor prețioase în România (a se vedea infra, pct. 16), au aplicat societății reclamante o amendă de 3 000 lei românești [RON – euro (EUR)]. S-a dispus, în plus, confiscarea bijuteriilor care, conform societății reclamante, aveau o valoare de piaţă de circa 36 000 RON (aproximativ 8 000 EUR).
8. La 20 mai 2008, societatea reclamantă a contestat în fața Judecătoriei Timișoara procesul-verbal de contravenție din 5 mai 2008 (supra, pct. 7). Aceasta a susţinut, în special, că bijuteriile confiscate fuseseră doar expuse într-o vitrină, că nu fuseseră cântărite și că nu le fusese fixat un preț. Aprecia că, în aceste condiții, în procesul-verbal se notase în mod eronat faptul că bijuteriile fuseseră „
Societatea reclamantă a depus fotografii care arătau vitrina în care bijuteriile în cauză fuseseră expuse alături de un afiș cu mențiunea „
9. La 15 iulie 2008, instanţa l-a audiat pe D.R.M., angajatul societăţi reclamante care semnase procesul-verbal din 10 aprilie 2008 (supra, pct. 5). Acesta a confirmat afirmaţiile societăţii reclamante cuprinse în cererea introductivă de instanţă.
10. Prin hotărârea pronunţată în aceeași zi, Judecătoria Timișoara a admis contestația societății reclamante și a anulat procesul-verbal de contravenție. Instanța a reținut că fotografiile depuse la dosar de partea în cauză și declarația lui D.R.M. dovedeau că bijuteriile confiscate fuseseră expuse în magazin numai în scop publicitar și nu în vederea vânzării, precum și că, în aceste condiții, dispozițiile art. 19 din OUG nr. 190/2000 nu erau aplicabile.
11. Inspectoratul județean de poliție a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. În susţinerea acțiunii, a expus următoarele:
– 5);
– 6);
–
12. Inspectoratul județean de poliție a depus la dosar mai multe documente, în special cele menționate în motivele de recurs.
13. Societatea reclamantă a depus întâmpinare. Făcând referire la jurisprudența Curții cu privire la calificarea drept „
14. Dezbaterile au avut loc la 20 februarie 2009. Avocatul societății reclamante nu a putut participa din cauza unei urgențe medicale. El a depus totuși concluzii scrise în aceeași zi, după pronunțarea hotărârii de către Tribunalul Timiș.
15. Prin hotărârea sus-menționată, tribunalul a constatat, pe de o parte, că martorul D.R.M. a semnat procesul-verbal din 10 aprilie 2008, în care se menționa că bijuteriile în litigiu fuseseră expuse spre vânzare, fără a formula vreo obiecție și, pe de altă parte, că acesta a declarat apoi în fața judecătoriei că bijuteriile nu fuseseră expuse pentru a fi vândute. Instanța a considerat că această declarație era contrazisă de faptul că persoana în cauză semnase procesul-verbal fără a formula obiecţii. În consecință, tribunalul a infirmat hotărârea Judecătoriei Timișoara din 15 iulie 2008 de anulare a procesului-verbal de contravenție (supra, pct. 10).
B. Dreptul intern relevant
16. Art. 19 și art. 20 din OUG nr. 190/2000, intrată în vigoare la 16 decembrie 2000, sunt formulate astfel:
Art. 19
„ 000 lei la 6 000 lei, precum şi cuconfiscarea bunurilor ce fac obiectul contravenţiei.
Art. 20
„
17. Conform altor dispoziții din OUG nr. 190/2000 citată anterior, autorizarea operațiunilor privind metalele prețioase și pietrele prețioase, precum și marcarea sunt în sarcina ANPC.
18. Art. 1169 C. civ., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, este formulat astfel:
„
19. Art. 305 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, este formulat astfel:
„
Capăt de cerere
20. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, societatea reclamantă susține că nu a beneficiat de un proces echitabil.
ÎN DREPT
21. Societatea reclamantă se plânge că cererea sa de anulare a procesului-verbal de contravenție a fost respinsă, fără o nouă administrare de probe, de instanța de recurs pe baza unor probe în temeiul cărora prima instanță a admis aceeași cerere. Invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părți relevante sunt redactate după cum urmează:
„
A. Argumentele părților
22. Guvernul estimează, mai întâi, că art. 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil în speță în latura penală. Referindu-se la hotărârea S.C. IMH SUCEAVA S.R.L. împotriva României (nr. 24935/04, 29 octombrie 2013), afirmă următoarele:
- dispoziţiile art. 19 din OUG nr. 190/2000 (supra pct. 16) nu au un caracter general, ci se adresează unui grup determinat, respectiv al persoanelor autorizate să vândă metale prețioase și pietre prețioase;
–
–
–
–
23. Guvernul consideră că, în aceste condiții, principiile enunţate în cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26082/05, 26 iunie 2012), privind o acuzație în materie penală, nu sunt aplicabile în speța de față. În opinia sa, prezenta cauză se apropie mai degrabă de un litigiu privind drepturi și obligații cu caracter civil.
24. În această privinţă, Guvernul arată că art. 305 C. proc. civ., în vigoare în perioada respectivă, conform căruia în instanţa de recurs se puteau depune numai înscrisuri (supra, pct. 19), era aplicabil în prezenta cauză – Găitănaru citată anterior, având în vedere contextul penal ce caracteriza speța citată. Adaugă că instanța de recurs avea posibilitatea de a modifica hotărârea atacată pe baza acestor noi înscrisuri și totodată a mijloacelor de probă deja administrate de prima instanță.
25. În plus, Guvernul susține că, în speță, Tribunalul Timiș a apreciat credibilitatea diverselor mijloace de probă în cadrul circumstanţelor cauzei şi și-a motivat în mod corespunzător decizia în această privinţă. Afirmă că aceasta a fost adoptată ca rezultat al unei proceduri contradictorii și precizează că, în cursul acesteia din urmă, societatea reclamantă, reprezentată de un avocat, a putut prezenta observațiile și mijloacele de probă considerate pertinente, precum și argumente în sprijinul tezei sale. În plus, impută societății reclamante că nu a explicat contradicția dintre mențiunile din procesul-verbal din 10 aprilie 2008 (supra, pct. 5) și declaraţia martorului D.R.M. din 15 iulie 2008 (supra pct. 9), de vreme ce avusese ocazia. Instanța a respectat, în consecință, principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor. În sfârșit, în opinia Guvernului, nu reiese că instanţa a tras concluzii arbitrare din faptele care i-au fost prezentate sau că a depăşit limitele unei interpretări rezonabile a dispoziţiilor legale aplicabile prezentei speţe.
26. Societatea reclamantă s-a mulțumit să-și prezinte pretenţiile cu titlu de reparaţie echitabilă și nu a depus observaţii scrise privind admisibilitatea și temeinicia cauzei.
B. Motivarea Curții
27. Curtea trebuie să determine sub ce aspect este aplicabil art. 6 din Convenţie în speţă.
28. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, existenţa unei „EngelEngel și alții împotriva Țărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A nr. 22), constând în încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, respectiv în natura însăși a infracțiunii și în gradul de severitate a sancțiunii aplicate persoanei în cauză. Criteriile al doilea şi al treilea sunt alternative şi nu neapărat cumulative. Pentru ca art. 6 să fie aplicabil este suficient ca infracţiunea în cauză să aibă caracter penal, prin natura sa, sau să fi expus pe persoana în cauză la o acțiune care, prin însăşi natura și gravitatea sa, face parte în general din materia penală [Ezeh și Connors împotriva Regatului Unit (MC) nr. 39665/98 și 40086/98, pct. 86, CEDO 2003X]. Un obiectiv relativ mai mic nu poate elibera o infracţiune de caracterul ei penal intrinsec (Öztürk împotriva Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 54, seria A nr. 73, și Lutz împotriva Germaniei, 25 august 1987, pct. 55, seria A nr. 123). Acest lucru nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existenţa unei acuzaţii în materie penală [Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73053/01, pct. 30 şi 31, CEDO 2006XIII].
29. În speţă, Curtea observă că autoritățile au aplicat societății reclamante o amendă contravenţională, conform dreptului intern, și că au procedat la confiscarea mai multor bijuterii. Încadrarea amenzii în dreptul intern nu este însă decisivă în scopul aplicabilității art. 6 din Convenţie, indicațiile furnizate de dreptul intern neavând decât o valoare relativă (Öztürk, citată anterior, pct. 52). Cât priveşte natura infracţiunii, dispoziţiile a căror încălcare i-a fost imputată reclamantei urmăreau să asigure protecţia consumatorilor (a se vedea, în același sens, S.C. IMH Suceava S.R.L., citată anterior, pct. 51). Aceste dispoziţii nu aveau un caracter general și nu se adresau decât unui grup definit de persoane [a se vedea, de asemenea, Inocêntion împotriva Portugaliei (dec.), nr. 43862/98, 11 ianuarie 2001], și anume, în speță, vânzătorii de bijuterii din materiale prețioase sau cu pietre prețioase încastrate. De altfel, trebuie să se constate rolul important pentru protejarea consumatorilor avut de ANPC în punerea în executare a legislației în acest domeniu. Cât priveşte natura şi severitatea sancţiunii „Ezeh şi Connors, citată anterior, pct. 120), se impune constatarea că amenda respectivă nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a se vedea, mutatis mutandis, Nicoleta Gheorghe împotriva României, nr. 23470/05, pct. 26, 3 aprilie 2012; a se vedea, de asemenea, a contrario, Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 52, 4 octombrie 2007). În ceea ce priveşte amenda aplicată efectiv societății reclamante, în sumă de 3 000 RON (aproximativ 800 EUR), trebuie notat nu numai că aceasta reprezintă minimul prevăzut de dreptul intern, ci și că nu a fost foarte ridicată pentru o societate comercială (a se vedea, în acelaşi sens, S.C. IMH Suceava SRL, citată anterior, pct. 51).
Ansamblul de elemente expuse mai sus conduc Curtea spre concluzia că, în măsura în care priveşte amenda contravențională, procedura în cauză nu se referă la o „
30. Având în vedere cele de mai sus, Curtea relevă, în plus, că măsura confiscării bunurilor în litigiu nu era legată de o „a contrario, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei (dec.), nr. 75909/01, 30 august 2007, și Varvara împotriva Italiei, nr. 17475/09, pct. 59, 29 octombrie 2013]. Pe de altă parte, considerațiile cu privire la amenda contravențională sunt în mod egal valabile și pentru confiscare: dispozițiile care reglementează această măsură nu au un caracter general, neadresându-se decât unui grup definit de persoane, și anume, în speță, vânzătorii de bijuterii din materiale prețioase sau cu pietre prețioase încastrate (supra, pct. 16); în plus, numai bunurile a contrario, Sud Fondi SRL, hotărâre citată anterior); în sfârșit, valoarea bunurilor confiscate, chiar dacă se ţine cont de valoarea de piață comunicată de societatea reclamantă (supra, pct. 7 in fine), nu pare prea ridicată. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că, în ceea ce privește confiscarea, procedura în cauză nu se aplica nici unei 6 din Convenție, privind drepturile persoanelor puse sub acuzare, nu pot fi invocate în acest context.
31. Rămâne de stabilit dacă procedura aplicată societății reclamante avea ca obiect „Silickienė împotriva Lituaniei, nr. 20496/02, pct. 46, 10 aprilie 2012. Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil în latura sa civilă.
32. Referitor la fondul capătului de cerere, Curtea observă că societatea reclamantă se plânge că cererea sa a fost respinsă de instanța de recurs pe baza unor probe care au determinat judecătoria să admită această cerere, și aceasta, după spusele reclamantei, fără o nouă administrare de probe.
33. Curtea reaminteşte că singura sa sarcină, conform art. 19 din Convenţie, este de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenţie pentru părţile contractante. În special, nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă internă ori să înlocuiască aprecierea instanţelor naţionale cu propria apreciere, cu excepţia cazului în care aceste erori ar fi putut încălca drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Dacă art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată de dreptul intern [Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, şi Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 94, CEDO 2006-IX].
34. Pe de altă parte, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea şi forţa probatorie a mijloacelor de probă, a argumentelor şi a probelor propuse de către părţi, acesta impune instanţelor obligaţia de a efectua examinarea efectivă a acestora, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A nr. 288). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, această obligaţie nu poate fi înţeleasă ca impunînd un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 26, CEDO 1999-I].
35. În definitiv, Curtea trebuie să se asigure că procedura, în ansamblu, inclusiv modul în care au fost tratate probele, a îmbrăcat un caracter echitabil în înţelesul art. 6 § 1 din Convenţie. Totuşi trebuie amintit faptul că imperativele inerente conceptului de „Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, 27 octombrie 1993, pct. 32-22, seria A nr. 274, și Jokela împotriva Finlandei, nr. 28856/95, pct. 68, CEDO 2002IV).
36. În speță, Curtea precizează că instanţele interne care au examinat contestaţia formulată de societatea reclamantă împotriva procesului-verbal de contravenţie din 5 mai 2008 erau instanţe care exercitau controlul de jurisdicţie deplină și care puteau anula documentul respectiv dacă îl considerau nul sau nefondat (Nicoleta Gheorghe, citată anterior, pct. 34). În ceea ce priveşte hotărârea Tribunalului Timiș, Curtea nu identifică niciun indiciu privind caracterul inechitabil sau arbitrar. Faptul că această instanță, printr-o hotărâre motivată, a apreciat în urma analizei că motivele de nulitate prezentate de societatea reclamantă nu atrag după sine nulitatea procesului-verbal, cerută de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială caracterul echitabil al procedurii în litigiu.
37. Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 3 a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2016.
Andrea TamiettiPaulo Pinto de Albuquerque
Grefier adjunctPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy