©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Ivan Shiman împotriva României
Cererea nr. 12512/07
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 2 iunie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 23 februarie 2007,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Ivan Shiman, este resortisant ucrainean, s-a născut în 1967 şi locuieşte în Srednie Vodianoie (Ucraina). Acesta este reprezentat în faţa Curţii de A. Pânzaru, avocat în Cluj-Napoca.
Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Guvernul ucrainean, căruia Curtea i-a trimis o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 lit. a) din Regulamentul Curţii, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
A. Circumstanţele cauzei
1. Incidentul din 20 iunie 2003
4. La 20 iunie 2003, O.I. a fost reţinut de poliţie în urma unei operaţiuni de investigaţie sub acoperire autorizată de parchet. Conform procesului-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu anchetarea flagrantului, la momentul reţinerii sale, O.I. conducea un autovehicul în care a fost găsit un pachet ce conţinea o cantitate de aproximativ un kg dintr-o substanţă identificată ulterior ca fiind heroină.
2. Arestarea preventivă a reclamantului şi menţinerea acestei măsuri
5. Prin ordonanţa din 23 iunie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, confirmată prin încheierea Tribunalului Cluj din 25 iunie 2003, faţă de reclamant a fost luată măsura arestării preventive. Acesta era suspectat de a-i fi procurat drogul respectiv lui O.I.
6. Menţinerea măsurii de arestare preventivă a fost decisă ulterior de tribunal.
3. Ancheta parchetului asupra incidentului din 20 iunie 2003
7. Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş începuse urmărirea penală faţă de O.I. încă din 5 iunie 2003, sub acuzaţia de trafic de droguri, astfel cum era prevăzut la art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. La 21 şi 23 iunie 2003, procurorii au extins cercetările şi faţă de reclamant şi V.P.
8. La 23 şi 24 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj l-a audiat pe O.I.; acesta a reluat declaraţia făcută la 20 iunie, conform căreia îşi procurase drogurile de la un cetăţean ucrainean numit „Ion”.
9. În acest interval, la 23 iunie 2003, reclamantul a declarat că îl cunoştea pe O.I., că îi ceruse să-i procure o maşină de ocazie şi îi dăduse o sumă de bani cu acest scop. A mai declarat că nu folosise niciodată droguri şi nu dăduse astfel de substanţe lui O.I. sau altei persoane.
10. Tot la 23 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a procedat la o confruntare între reclamant şi O.I. Acesta din urmă a indicat că reclamantul era persoana care îi procurase drogurile. Reclamantul a respins această afirmaţie.
11. Pe de altă parte, la 21, 23 şi 24 iunie 2003, procurorii l-au audiat pe V.P. şi alţi cinci martori. Toţi, cu excepţia lui V.P., au confirmat că îl cunosc pe reclamant. Totuşi, niciunul dintre ei nu a declarat că l-a văzut pe acesta din urmă înmânându-i drogurile lui O.I. ori că au ştiut de la el de această predare de droguri.
12. Prin rechizitoriul din 15 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj i-a trimis în judecată pe reclamant şi O.I. pentru trafic de droguri şi pe V.P. pentru complicitate la trafic de droguri. Parchetul a solicitat reducerea pedepsei pentru O.I. în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000.
4. Condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri
a) Prima fază a procedurii
13. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj; O.I., reclamantul şi V.P. (inculpaţii) au fost din nou audiaţi. La 23 septembrie 2003, O.I. a revenit asupra declaraţiilor date în faţa procurorilor şi a negat că ar fi predat drogurile agentului aflat sub acoperire în cadrul operaţiunii de investigaţie. A negat, de asemenea, că ar fi primit drogurile de la reclamant şi a precizat că anterior declarase contrariul deoarece poliţiştii îi promiseseră o reducere de pedeapsă, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Reclamantul şi V.P. şi-au menţinut declaraţiile
14. Tribunalul a audiat doi martori. Niciunul dintre ei nu a declarat că ar fi ştiut de traficul de droguri. Instanţa a încercat să obţină declaraţiile altor martori, dar aceştia nu s-au prezentat. Prin încheierea din 24 februarie 2004, s-a renunţat la audierea lor.
15. Prin hotărârea din 27 februarie 2004, Tribunalul Cluj i-a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a luat în considerare declaraţiile martorilor, lista numerelor apelate de pe telefoanele mobile ale inculpaţilor, precum şi fotografiile făcute la desfăşurarea flagrantului. Cu privire la declaraţiile divergente ale lui O.I., nu au fost reţinute decât cele date în faţa procurorilor, considerându-se că acestea se coroborează cu celelalte probe aflate la dosar. Reclamantul a fost condamnat la 5 ani şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, instanţa apreciind că acesta îi procurase drogurile lui O.I. în scopul comercializării. Tribunalul l-a condamnat, de asemenea, pe O.I. dar a redus pedeapsa în temeiul art. 16 din Legea nr. 143/2000.
16. Reclamantul a declarat apel cu motivarea că probele aflate la dosar nu erau suficiente pentru a justifica condamnarea sa. Prin hotărârea din 21 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul, confirmând hotărârea din 27 februarie 2004.
17. Prin hotărârea din 28 octombrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul inculpaţilor şi a trimis cauza tribunalului pentru o nouă examinare.
b) A doua fază a procedurii
18. Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Cluj. La termenul din 7 februarie 2005, instanţa a procedat din nou la audierea lui O.I. şi a reclamantului, aceştia confirmând declaraţiile date în faţa primei instanţe în prima fază a procedurii. Prin încheierea din aceeaşi zi, instanţa a autorizat, la solicitarea lui O.I. şi a reclamantului, audierea a cinci noi martori şi a agentului sub acoperire, precum şi o nouă expertiză a substanţei găsite în autovehicul. Tribunalul a mai solicitat parchetului să prezinte fotografiile şi înregistrările audio şi video, precum şi documentele care au justificat autorizarea dată agentului infiltrat.
19. La 21 aprilie 2005, parchetul a informat Tribunalul Cluj că autorizarea pentru agentul infiltrat fusese dată în baza informaţiilor obţinute anterior de poliţişti. S-a indicat că singurele fotografii fuseseră obţinute în data de 20 iunie 2003 şi nu se realizase nicio înregistrare.
20. Tribunalul a audiat trei martori. Doi dintre ei au declarat că nu îl cunosc pe reclamant. Cel de-al treilea îl văzuse frecvent la locul său de muncă, dar nu avea cunoştinţă de existenţa vreunui trafic de droguri.
21. La 10 iunie 2005, instanţa a audiat, doar în prezenţa procurorului, agentul infiltrat. Acesta a relatat toate detaliile înţelegerii cu O.I., indicând că avea cunoştinţă de provenienţa ucraineană a drogului, dar nu a menţionat o eventuală implicare a reclamantului.
22. Prin hotărârea din 31 iunie 2006, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe reclamant la 4 ani şi 6 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. O.I. a fost condamnat, de asemenea, însă instanţa i-a redus pedeapsa, făcând aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Pentru a justifica condamnarea reclamantului, instanţa a considerat că declaraţiile lui O.I. din faţa procurorilor erau mai credibile decât cele date ulterior, având în vedere declaraţiile agentului infiltrat şi ale martorilor. Dispoziţiile relevante în cauză ale hotărârii erau redactate astfel:
„Este adevărat că vinovăţia inculpatului Shiman rezultă, în principal, din declaraţia coinculpatului O.I. dată în faza de cercetare penală şi doar acesta din urmă a beneficiat de prevederile art. 16 din Legea nr. 143/2000. Însă din cauza schimbărilor ulterioare ale [acestei] declaraţii, inculpatul Shiman a avut motive suficiente [să se aştepte că] va fi astfel exonerat de răspundere penală în cauză. Cu toate acestea, omite declaraţiile decisive ale inculpatului O.I. date în faţa autorităţilor [însărcinate] cu ancheta penală cu privire la dialogurile telefonice avute [cu el în ziua precedentă] şi în ziua flagrantului. Astfel, inculpatul O.I. a indicat în mod expres orele şi minutele la care a fost sunat de «Ion», conţinutul conversaţiilor telefonice, precum şi faptul că [numitul «Ion»] l-a sunat devreme trezindu-l, indicându-i că «totul era în regulă», şi că l-a sunat de mai multe ori pe durata zilei respective şi că i-a vorbit «de o manieră succintă». A mai indicat orele la care a fost sunat, afirmaţiile sale fiind pe deplin coroborate cu listele de conversaţii telefonice în cauză şi chiar cu durata conversaţiilor (pag. 106-111). S-a mai probat, cu martori, că inculpatul Shiman Ivan cunoştea numărul de telefon folosit de O.I. în ziua respectivă, acest număr aparţinând soţiei celui din urmă. Imediat după arestarea sa, inculpatul O.I. a participat la o trecere în revistă a suspecţilor, identificându-l pe inculpatul Shiman.
Vinovăţia acestuia din urmă rezultă fără dubiu.”
23. Reclamantul a formulat apel susţinând, între altele, că probele nu au fost suficiente pentru a justifica condamnarea sa, iar declaraţiile date de O.I. pe parcursul anchetei erau fără relevanţă deoarece autorităţile de anchetă îi promiseseră acestuia din urmă reducerea pedepsei în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Prin hotărârea din 11 mai 2006, curtea de apel a confirmat sentinţa tribunalului, respingând apelul reclamantului. Instanţa a respins afirmaţia acestuia conform căreia declaraţiile iniţiale ale lui O.I. erau date doar în scopul de a obţine o reducere de pedeapsă, pe motivul că era necesar ca acesta să fie informat cu privire la drepturile sale procedurale.
24. Prin hotărârea din 20 septembrie 2006, ICCJ a respins recursul reclamantului. Părţile relevante în speţă ale deciziei sunt astfel redactate:
„Înalta Curte consideră că faptul că inculpatul [O.I.] şi-a schimbat declaraţia nu este de natură să ducă la casarea hotărârii atacate deoarece reprezintă o tentativă din partea acestuia de a evita răspunderea penală pentru acţiunile sale. Schimbarea declaraţiei nu poate lipsi de efecte declaraţia dată conform prevederilor legale.”
B. Dreptul intern relevant
25. Dispoziţiile relevante în speţă ale Legii nr. 143/2000 sunt următoarele:
Art. 2
„1. Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
2. Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”
Art. 16
„Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-10, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”
CAPETE DE CERERE
26. Invocând art. 5 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive.
27. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, pe motiv că a fost condamnat în lipsa unor probe suficiente care să justifice vinovăţia sa şi doar în baza declaraţiilor incriminatoare ale celuilalt coinculpat. De asemenea, reclamantul se plânge de durata procedurii penale desfăşurate împotriva sa.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a caracterului pretins inechitabil al procedurii penale
28. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale desfăşurate împotriva sa. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
29. În special, reclamantul susţine că nu au existat probe suficiente pentru a justifica vinovăţia sa. Arată că a fost condamnat pe baza unor dovezi considerate insuficiente de Înalta Curte în prima fază a procedurii şi că nu au fost examinate elemente noi de probă în a doua fază a procedurii.
30. Guvernul afirmă că procedura în cauză a fost echitabilă în ansamblul său. Arată că reclamantul ar fi putut invoca toate argumentele întemeiate pe caracterul pretins inechitabil al procedurii. Adaugă că instanţele naţionale au examinat mai multe elemente de probă şi şi-au motivat deciziile, luând de fiecare dată în considerare consecinţele aplicării în speţă a art. 16 din Legea nr. 143/2000.
31. Curtea reaminteşte că, în principiu, este de competenţa instanţelor interne să examineze probele prezentate în faţa acestora. Curtea are obligaţia de a controla dacă procesul decizional aplicat într-un anumit caz a întrunit, atât cât este posibil, cerinţele contradictorialităţii şi egalităţii armelor şi a fost însoţit de garanţii apte să protejeze interesele inculpatului [a se vedea, între altele, Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28901/95, pct. 60-62, CEDO 2000‑II, Jasper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27052/95, pct. 51-53, 16 februarie 2000].
32. Analizând faptele cauzei, Curtea reţine că, într-o manieră determinantă, condamnarea reclamantului s-a bazat pe declaraţiile coinculpatului O.I. date pe parcursul anchetei penale, acesta afirmând că reclamantul îi procurase şi înmânase drogurile (supra, pct. 8 şi 10). Tribunalul Cluj a confirmat rolul determinant al acestor declaraţii pentru a justifica condamnarea reclamantului (supra, pct. 22). Curtea mai reţine că O.I. a revenit asupra declaraţiilor sale în cadrul procesului, în faţa instanţei, susţinând că autorităţile de anchetă îi promiseseră o reducere de pedeapsă dacă ar fi dat o declaraţie care l-ar fi incriminat pe reclamant (supra, pct. 13). Curtea deduce că argumentele reclamantului, conform cărora declaraţiile iniţiale ale lui O.I. aveau drept unic scop să obţină o reducere a pedepsei, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, nu sunt lipsite de fundament.
33. În această privinţă, Curtea reaminteşte că utilizarea declaraţiilor făcute de martori în schimbul unei imunităţi sau al altor avantaje reprezintă un instrument important în lupta autorităţilor interne împotriva infracţiunilor grave. Totuşi, modul în care acest instrument poate compromite caracterul echitabil al procedurii împotriva inculpatului şi poate ridica probleme delicate, având în vedere că, prin însăşi natura lor, astfel de declaraţii fac obiectul unei manipulări şi pot fi făcute numai în vederea obţinerii avantajelor oferite în schimb sau cu titlu de răzbunare personală. Natura uneori ambiguă a unor astfel de declaraţii şi riscul ca o persoană să poată fi acuzată şi judecată pe baza unor afirmaţii neverificate care nu sunt în mod necesar dezinteresate nu trebuie să fie aşadar subestimate [a se vedea, mutatis mutandis, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 157, CEDO 2000‑IV, Lorsé împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 44484/98, 27 ianuarie 2004, Verhoek împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 54445/00, 27 ianuarie 2004].
34. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă, în circumstanţele prezentei cauze, utilizarea acestui tip de declaraţii a compromis caracterul echitabil al procedurii desfăşurate împotriva reclamantului [Cornelis împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 994/03, 25 mai 2004].
35. Curtea reţine, pentru început, că speţa de faţă nu ridică probleme privind mărturia depusă de un martor a cărui identitate nu a fost divulgată apărării ori privind neprezentarea unui martor în faţa instanţei [a se vedea, a contrario, Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 118, CEDO 2011]. Într-adevăr, reclamantul şi O.I. au fost amândoi inculpaţi în aceeaşi procedură pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.
36. Curtea mai reţine că reclamantul a avut ocazia, pe parcursul procedurii desfăşurate împotriva sa, de a contesta credibilitatea lui O.I. şi motivele care ar fi justificat declaraţiile acestuia din urmă (a se vedea, în acest sens, Tseber împotriva Republicii Cehe, nr. 46203/08, pct. 63, 22 noiembrie 2012, Sică împotriva României, nr. 12036/05, pct. 73, 9 iulie 2013). Astfel, pe parcursul anchetei penale a avut loc o confruntare între reclamant şi O.I. (supra, pct. 10). În plus, în procedura în faţa instanţelor, O.I. a fost audiat în şedinţă publică în prezenţa reclamantului care a avut astfel posibilitatea să-i adreseze întrebările ce ar fi fost utile pentru apărarea sa. Prin urmare, atât instanţele, cât şi reclamantul au putut aprecia credibilitatea lui O.I. şi fiabilitatea declaraţiilor sale în cadrul audierilor respective (a se vedea, a contrario, Jakubczyk împotriva Poloniei, nr. 17354/04, pct. 50, 10 mai 2011, Chmura împotriva Poloniei, nr. 18475/05, pct. 50, 3 aprilie 2012).
37. Cu privire, în special, la faptul că O.I. şi-a schimbat, în timpul procedurii în faţa instanţelor de judecată, declaraţiile date în cursul anchetei penale şi a obţinut totuşi reducerea pedepsei datorită acestor declaraţii iniţiale, Curtea reţine că reclamantul ar fi putut ridica acest argument în faţa instanţelor interne (supra, pct. 23 şi 24). Acestea au examinat aspectul invocat şi au răspuns motivat.
38. Astfel, Tribunalul Cluj a considerat că declaraţiile lui O.I. făcute pe durata anchetei penale erau mai credibile decât cele ulterioare. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a luat în considerare caracterul determinant al declaraţiilor iniţiale ale lui O.I. pentru justificarea condamnării reclamantului şi argumentele conform cărora O.I. dăduse aceste declaraţii în scopul obţinerii unei reduceri de pedeapsă. Cu toate acestea, tribunalul a considerat, având în vedere toate elementele de probă aflate la dosar şi prezentate de părţi, că doar declaraţiile iniţiale se coroborau cu probele indirecte, cum ar fi apelurile telefonice ale lui O.I. după incidentul din 20 iunie 2003 (supra, pct. 22). În această privinţă, Curtea reaminteşte că nu este necesar ca declaraţiile martorilor să acopere toate probele acuzării, acestea din urmă putând fi obţinute şi pe calea interpretării logice ori prin intermediul altor elemente prezentate în faţa instanţei (Sievert împotriva Germaniei, nr. 29881/07, pct. 66, 19 iulie 2012).
39. Curtea reţine, în continuare, că instanţele sesizate cu apel şi recurs, respectiv Curtea de Apel Cluj şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au confirmat raţionamentul tribunalului (supra, pct. 23 şi 24). Consideră că, întrucât instanţa de fond a examinat aspectele esenţiale ale cauzei, în mod întemeiat instanţele de apel şi recurs au putut prelua în deciziile lor motivarea acesteia [a se vedea, a contrario, Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 30 şi 32-33, 15 februarie 2007, şi a se vedea, mutatis mutandis, Taxquet împotriva Belgiei (MC), nr. 926/05, pct. 91 şi 97, CEDO 2010].
40. În consecinţă, Curtea concluzionează că verdictul de condamnare pentru reclamant nu poate fi considerat ca întemeiat pe probe faţă de care persoana în cauză nu şi-a putut exercita drepturile sale la apărare, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, ori nu a putut face acest lucru decât de o manieră insuficientă (Cornelis, citată anterior).
41. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
42. Întemeindu-se pe art. 5 § 1 şi § 3 şi pe art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata arestării preventive, precum şi de durata procedurii penale desfăşurate împotriva sa.
43. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a identificat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
declară cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 iunie 2015.
Preşedinte,Grefier
JOSEP CASADEVALLStephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy