©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 26600/04
prezentată de Simion POP
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 2 aprilie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea sus-menţionată introdusă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la 7 mai 2004,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vederea abţinerea domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), şi desemnarea doamnei Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Simion Pop, este resortisant român născut în 1935 şi are domiciliul în Conop.
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Carmen Ciută, şi de doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Procedura civilă de evacuare
4. La 20 februarie 2001, fosta soţie a reclamantului şi fiul său au sesizat Judecătoria Arad cu o acţiune în evacuarea reclamantului din apartamentul în care aceştia locuiau împreună, argumentând că acesta nu era titularul contractului de închiriere şi comportamentul său făcea coabitarea lor imposibilă. Reclamantul a depus o cerere reconvenţională de anulare a contractului de închiriere şi încheierea unui nou contract cu societatea locatoare R. pentru a fi recunoscut ca titular al contractului de închiriere.
5. Prin hotărârea din 6 iunie 2002, instanţa de prim grad a admis acţiunea şi a dispus evacuarea reclamantului din apartament.
6. Ca urmare a recursului formulat de acesta din urmă, după o casare cu trimitere, prin decizia din 19 iunie 2003, Tribunalul Arad a casat hotărârea şi a admis cererea reconvenţională a reclamantului. Tribunalul a anulat contractul de închiriere litigios şi a cerut societăţii R. să încheie un nou contract de închiriere cu reclamantul.
7. Fosta soţie a reclamantului a formulat recurs împotriva hotărârii citate anterior, pretinzând o apreciere eronată a probelor aflate la dosar.
8. Prin decizia definitivă din 21 octombrie 2003, redactată la 5 decembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul, a casat hotărârea tribunalului şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Hotărârea nu conţinea motivele pentru care instanţa a decis să admită recursul.
9. Reclamantul a formulat o contestaţie în anulare, apoi o cerere de revizuire a deciziei din 21 octombrie 2003, punând în discuţie lipsa motivării hotărârii. Cererile au fost respinse la 14 septembrie 2004, respectiv la 21 iunie 2006.
10. Prin încheierea din 10 ianuarie 2005, redactată în aceeaşi zi şi pronunţată fără citarea părţilor, Curtea de Apel Timişoara a procedat din oficiu la rectificarea deciziei sale din 21 octombrie 2003. Curtea de Apel a constatat că decizia în cauză nu conţinea nici argumentele părţilor, nici raţionamentul instanţei, în fapt şi în drept. Pe baza originalului deciziei, care includea menţiuni manuscrise, precum şi pe baza observaţiilor judecătorului raportor, curtea de apel a considerat că s-a produs o eroare materială în speţă din cauza unei greşeli a grefierului responsabil de caz, care a omis, din neatenţie, să includă considerentele în textul final al hotărârii. În continuare, curtea de apel a detaliat argumentele părţilor şi raţionamentul Curţii şi a decis să le insereze în textul hotărârii.
11. Părţile nu sunt de acord cu privire la executarea deciziei din 21 octombrie 2003. Potrivit Guvernului, hotărârea nu a fost executată, iar reclamantul nu a fost evacuat din apartament; Guvernul face referire la dosarul executorului judecătoresc, care menţionează suspendarea executării. Reclamantul pretinde că totuşi a fost evacuat. Curtea observă că reclamantul a menţionat ca adrese de corespondenţă alte adrese decât cea a apartamentului în cauză.
2. Plângerea penală împotriva magistraţilor care au pronunţat decizia din 21 octombrie 2003
12. La 26 aprilie 2006, reclamantul a depus o plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva judecătorilor care au pronunţat decizia definitivă din 21 octombrie 2003. Prin ordonanţa din 15 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis neînceperea urmăririi penale împotriva acestora, considerând că, potrivit observaţiilor judecătorului raportor, în această cauză, considerentele au fost scrise de mână în ziua pronunţării deciziei, dar că, din greşeală, grefierul responsabil de caz a omis să le insereze în versiunea electronică a hotărârii. În plus, această omisiune a fost rectificată prin încheierea din 10 ianuarie 2005.
13. Prin decizia definitivă din 25 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea reclamantului împotriva respectivei ordonanţe.
B. Dreptul şi practica interne relevante
14. Potrivit art. 281 din Codul de procedură civilă, erorile şi omisiunile privind numele, calitatea şi susţinerile părţilor, erorile de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cererea părţii interesate, prin intermediul unei încheieri de rectificare a erorii materiale.
CAPĂT DE CERERE
15. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de lipsa motivării deciziei definitive din 21 octombrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
ÎN DREPT
16. Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
17. Guvernul ridică două excepţii de inadmisibilitate asupra cererii, întemeiate, pe de o parte, pe pierderea calităţii de victimă al reclamantului şi, pe de altă parte, pe neepuizarea căilor de atac interne. Astfel, susţine că prin încheierea din 10 ianuarie 2005, autorităţile statului au îndreptat încălcarea invocată de reclamant, în măsura în care încheierea a detaliat considerentele hotărârii din 21 octombrie 2003. De asemenea, Guvernul afirmă că reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac eficientă de care nu s-a folosit, şi anume o cerere de îndreptare a erorii materiale întemeiată pe art. 281 din Codul de procedură civilă. Guvernul susţine că această cale de atac a fost folosită din oficiu de instanţele naţionale, care au îndreptat astfel capătul de cerere prezentat.
18. Reclamantul contestă aceste argumente. El pretinde a fi în continuare o victimă, dată fiind evacuarea sa din apartament pe baza hotărârii din 21 octombrie 2003. Mai mult decât atât, el afirmă că a adus în mod corect în atenţia autorităţilor problema lipsei considerentelor hotărârii sus-menţionate, formulând cereri de revizuire. Reclamantul susţine că argumentul Guvernului potrivit căruia autorităţile s-au sesizat din oficiu asupra problemei nu poate fi acceptat, întrucât, odată ce hotărârea sus-menţionată a devenit definitivă, dosarul a fost clasat în arhive.
19. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, prin „victimă”, art. 34 din Convenţie desemnează persoana direct afectată de actul sau de omisiunea în litigiu. Existenţa unei încălcări a Convenţiei este stabilită chiar şi în absenţa unui prejudiciu. Acesta nu joacă un rol decât din perspectiva art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei [Nada împotriva Elveţiei (MC), nr. 10593/08, pct. 128, CEDO 2012, şi Betteridge împotriva Regatului Unit, nr. 1497/10, pct. 37, 29 ianuarie 2013].
20. În plus, Curtea reaminteşte că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări a Convenţiei se pune în toate etapele procedurii (Bourdov, împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 30, CEDO 2002‑III).
21. În speţă, Curtea observă că, după ce reclamantul a sesizat, autorităţile naţionale au confirmat pretenţiile sale şi au recunoscut că decizia din 21 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, nu includea, ca urmare a erorilor grefierului responsabil de caz, nici argumentele părţilor, nici raţionamentul instanţei (supra, pct. 10 şi 12). Curtea consideră că aceasta reprezintă o recunoaştere implicită a pretinsei încălcări (Betteridge, citată anterior, pct. 38).
22. În continuare, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile naţionale au oferit reclamantului o reparaţie adecvată. În acest sens, Curtea consideră că respectivul caracter adecvat şi suficient al reparaţiei acordate reclamantului depinde de circumstanţele cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenţiei, aflată în discuţie [Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 186, CEDO 2006‑V, şi Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 116, CEDO 2010].
23. Revenind la faptele din speţă, Curtea observă că, în încheierea din 10 ianuarie 2005, Curtea de Apel Timişoara a considerat că lipsa motivelor în decizia din 21 octombrie 2003 reprezenta o eroare materială şi a detaliat considerentele, prin intermediul unei îndreptări a erorii materiale, astfel cum îi permitea Codul de procedură civilă. Reclamantul a putut să ia cunoştinţă despre motivarea hotărârii sus-menţionate. În acest context, Curtea reaminteşte că nu este de competenţa sa să se pronunţe asupra întrebării dacă metoda aleasă de autorităţile naţionale pentru a remedia încălcarea Convenţiei era sau nu conformă cu legislaţia internă sau cu practica instanţelor naţionale [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I].
24. Presupunând chiar că reclamantul a suferit un prejudiciu, Curtea consideră că, oferindu-i motivarea decizia din 21 octombrie 2003, autorităţile naţionale au reparat, în mod adecvat şi suficient, încălcarea pretinsă. De asemenea, Curtea observă că instanţele naţionale au acţionat suficient de rapid pentru a remedia încălcarea pretinsă. În fapt, încheierea din 10 ianuarie 2005 a fost emisă după ceva mai mult de un an de la decizia definitivă în litigiu şi durata procedurii, considerată global, nu a fost afectată semnificativ.
25. În consecinţă, Curtea admite că, îndreptând decizia din 21 octombrie 2003, autorităţile naţionale au reparat încălcarea pretinsă de reclamant. Rezultă că acesta din urmă nu se mai poate pretinde „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie.
26. Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne.
27. În consecinţă, Curtea consideră că prezenta cerere este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile din Convenţie în sensul art. 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 § 4.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy