©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Sindicatul Pro Asistenţă Socială
împotriva României
Cererea nr. 24456/13
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 6 martie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 9 aprilie 2013,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul este o organizaţie sindicală profesională de drept român, având ca obiect apărarea intereselor asistenţilor maternali din judeţul Timiş. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de către domnul C.A. Marcu, preşedintele sindicatului.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
3. Persoanele care doresc să desfăşoare profesia de asistent maternal profesionist trebuie să urmeze procedura de evaluare prevăzută de Hotărârea de Guvern nr. 679/2003, la finalul căreia Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (denumită în continuare „DGASPC”) le eliberează un atestat. Ulterior, acestea încheie un contract individual de muncă cu DGASPC, în baza căruia primesc la domiciliu unul sau mai mulţi copii. Plasamentul este o măsură aplicabilă copiilor care necesită protecţie specială din partea autorităţilor publice.
4. Art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea nr. 679/2003 precizează că asistentul maternal profesionist are obligaţia să asigure continuitatea activităţii desfăşurate şi în perioada efectuării concediului legal de odihnă, cu excepţia cazului în care separarea de copiii plasaţi sau încredinţaţi pentru această perioadă este autorizată de către angajator.
5. Membrii sindicatului reclamant au încheiat contracte de acest tip cu DGASPC. În contract se precizau drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi conţinutul art. 10 alin. (1) lit. f) sus-menţionat.
6. În mai 2011, sindicatul, în numele membrilor săi, a introdus o acţiune împotriva autorităţilor locale şi a DGASPC, solicitând în principal obligarea DGASPC la plata unei indemnizaţii compensatorii către membrii sindicatului. Sindicatul declara că, impunându-le asistenţilor maternali obligaţia de continuitate a activităţii desfăşurate, DGASPC i-a privat de dreptul la duratele minime de concediu şi de repaus. Sindicatul considera că, după modelul altor categorii profesionale supuse unor constrângeri de serviciu, asistenţii maternali profesionişti trebuiau să primească o indemnizaţie de concediu şi o indemnizaţie de dispozitiv pentru zilele de sărbătoare legală de care ei nu au putut beneficia.
7. Pârâţii s-au opus acţiunii formulând obiecţii, printre altele, conform cărora continuitatea activităţii în cazul asistenţilor maternali era o obligaţie specifică plasamentului familial, din moment ce copilul primit în plasament era considerat ca fiind integrat complet în familia lor şi tratat în mod egal cu ceilalţi membri ai familiei.
8. Prin hotărârea din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Timiş a respins acţiunea. Tribunalul a considerat că obligaţia de a integra copilul în familia asistentului maternal şi de a-i aplica un tratament egal cu al celorlalţi membri ai familiei implica petrecerea concediului împreună cu copilul, în lipsa unei autorizaţii exprese din partea DGASPC. Considerând că obligaţia este inerentă activităţii, tribunalul a constatat că nicio dispoziţie legală nu acorda dreptul la o indemnizaţie compensatorie.
9. Pe de altă parte, instanţa a reţinut că membrii sindicatului nu urmaseră procedura prevăzută de Hotărârea nr. 679/2003 şi nu solicitaseră autorizaţie din partea DGASPC pentru a-şi lua concediu fără copiii primiţi în plasament.
10. Reclamantul a declarat recurs. Acesta considera că art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea nr. 679/2003 era contrar Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.
11. Reclamantul a arătat că respectiva directivă stabilea o perioadă minimă de repaus zilnic, de repaus săptămânal şi de concediu anual; în opinia sa, în prezenta speţă, obligaţia de a asigura continuitatea activităţii lipsea de conţinut aceste norme. În acest sens, sindicatul a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea de Justiţie”) cu o întrebare preliminară pentru a hotărî dacă un concediu petrecut în compania unui copil primit în plasament constituia „timp de lucru” în sensul directivei sus-menţionate.
12. Prin încheierea din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În motivarea sa, curtea de apel a amintit în primul rând că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, instanţele ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe naţionale în ceea ce priveşte chestiunea dacă o decizie privind o problemă de drept al Uniunii este necesară pentru a putea pronunţa o hotărâre.
13. Curtea de apel a mai reţinut că Directiva 2003/88/CE nu este aplicabilă anumitor activităţi enumerate la art. 2 din Directiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă. Instanţa a observat că art. 2 din Directiva 89/391/CEE preciza că aceasta nu este aplicabilă atunci când caracteristici inerente anumitor activităţi specifice din domeniul administraţiei publice sunt, în mod inevitabil, în contradicţie cu dispoziţiile acesteia.
14. Curtea de apel a considerat că, prin prisma rolului încredinţat prin Hotărârea nr. 679/2003 – respectiv protejarea minorilor primiţi în plasament familial –, asistenţii maternali profesionişti desfăşurau într-adevăr o activitate specifică din domeniul administraţiei publice care, din cauza caracteristicilor ei, era în contradicţie cu aplicarea dispoziţiilor Directivei 2003/88/CE şi Directivei 89/391/CEE. Considerând că asistenţii maternali profesionişti sunt astfel excluşi din domeniul de aplicare a celor două directive, curtea de apel a hotărât că întrebarea preliminară formulată de reclamant este lipsită de relevanţă şi a refuzat să o adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
15. Prin hotărârea definitivă din 9 octombrie 2012, curtea de apel a respins recursul reclamantului şi a menţinut sentinţa pronunţată în primă instanţă.
B. Dreptul relevant al Uniunii Europene
16. Textele şi jurisprudenţa referitoare la procedura pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt prezentate în hotărârea Ullens de Schooten şi Rezabek împotriva Belgiei (nr. 3989/07 şi 38353/07, pct. 33-34, 20 septembrie 2011) şi decizia Krikorian împotriva Franţei (nr. 6459/07, pct. 18 şi 19, 26 noiembrie 2013).
17. Articolele 1, 2 şi 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru sunt redactate astfel:
Articolul 1
Obiectul şi domeniul de aplicare
„(1) Prezenta directivă stabileşte cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
(2) Prezenta directivă se aplică:
(a) perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal şi concediu anual, precum şi pauzelor şi timpului de lucru maxim săptămânal;
(b) anumitor aspecte ale muncii de noapte, ale muncii în schimburi şi ale ritmului de lucru.
(3) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 din Directiva 89/391/CEE, fără a aduce atingere articolelor 14, 17, 18 şi 19 din prezenta directivă.
Fără a aduce atingere articolului 2 alineatul (8), prezenta directivă nu se aplică navigatorilor, aşa cum sunt definiţi în Directiva 1999/63/CE.
(4) Dispoziţiile Directivei 89/391/CEE se aplică în totalitate aspectelor prevăzute la alineatul (2), fără a aduce atingere dispoziţiilor mai stricte sau speciale din prezenta directivă.”
Articolul 2
Definiţii
„În sensul prezentei directive:
1. prin „timp de lucru” se înţelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale;
2. prin „perioadă de repaus” se înţelege orice perioadă care nu este timp de lucru;
3. prin „timp de noapte” se înţelege orice perioadă de minimum şapte ore, aşa cum este definită de legislaţia naţională, şi care trebuie să includă, în orice caz, intervalul cuprins între miezul nopţii şi ora 5 dimineaţa;
[...]
9. prin „repaus suficient” se înţelege faptul că lucrătorii dispun de perioade de repaus regulate a căror durată se exprimă în unităţi de timp şi care sunt suficient de lungi şi de continue pentru a se evita ca aceştia să se rănească sau să producă vătămarea colegilor lor sau a altor persoane şi că nu îşi dăunează propriei sănătăţi, pe termen lung sau scurt, ca rezultat al oboselii sau al altor ritmuri de lucru neregulate.”
Articolul 7
Concediul anual
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale.
(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează.”
18. Articolul 2 din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă este redactat astfel:
Articolul 2
Domeniul de aplicare
„(1) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, atât publice, cât şi private, (industrie, agricultură, comerţ, administraţie, servicii, educaţie, cultură, recreere etc.).
(2) Prezenta directivă nu este aplicabilă atunci când caracteristici inerente anumitor activităţi specifice din domeniul administraţiei publice, cum ar fi forţele armate sau poliţia, sau anumitor activităţi specifice din domeniul serviciilor de protecţie civilă sunt, în mod inevitabil, în contradicţie cu dispoziţiile acesteia.
În acest caz, trebuie asigurate securitatea şi sănătatea lucrătorilor, ţinându-se cont, pe cât posibil, de obiectivele prezentei directive.”
CAPETE DE CERERE
19. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de refuzul curţii de apel de a adresa o întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
20. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea acţiunii sale. Acesta consideră că instanţele interne au realizat o interpretare eronată a dreptului intern şi a dreptului Uniunii. Pe de altă parte, citând art. 14 din Convenţie, reclamantul se plânge de discriminarea membrilor săi faţă de asistenţii maternali din alte judeţe – care ar fi obţinut recunoaşterea juridică a dreptului lor la o indemnizaţie compensatorie.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nesesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară
21. Reclamantul impută curţii de apel că nu a adresat o întrebare preliminară Curţii de Justiţie. Acesta consideră că dreptul Uniunii este aplicabil asistenţilor maternali şi contestă concluzia curţii de apel, conform căreia aceştia sunt excluşi de la garanţiile prevăzute de Directiva 2003/88/CE. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
1. Reamintirea principiilor
22. Principiile generale care permit să se aprecieze dacă refuzul instanţelor interne de a da curs cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare este conform cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie au fost rezumate în hotărârea Ullens de Schooten şi Rezabek, citată anterior, şi – mai recent – în decizia Krikorian, citată anterior.
23. Din această jurisprudenţă reiese că le revine în primul rând autorităţilor naţionale, în mod special instanţelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curţii limitându-se la verificarea compatibilităţii efectelor deciziilor lor cu Convenţia [a se vedea, mutatis mutandis, Waite şi Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, pct. 54, CEDO 1999‑I, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 49, CEDO 2001-II, precum şi Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, pct. 143, CEDO 2005‑VI].
24. Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă cu titlu preliminar de către instanţa internă în faţa unei alte instanţe, naţionale sau supranaţionale (a se vedea mai ales Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 114, CEDO 2000-VII).
25. Totuşi, Curtea nu exclude posibilitatea ca, atunci când există o procedură pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, refuzul unei instanţe interne de a adresa o întrebare preliminară să afecteze, în anumite circumstanţe, echitatea procedurii, indiferent dacă instanţa competentă să se pronunţe cu titlu preliminar este una internă ori a Uniunii; principiul este valabil şi în cazul în care refuzul se dovedeşte a fi arbitrar (Ullens de Schooten şi Rezabek, citată anterior, pct. 59, şi jurisprudenţa citată).
26. În cadrul specific al acţiunii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare prevăzute la al treilea paragraf de la art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, aceasta înseamnă că instanţele naţionale ale căror hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern care refuză să sesizeze cu titlu preliminar Curtea de Justiţie cu o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii Europene ridicată în faţa lor, sunt obligate să îşi motiveze refuzul având în vedere excepţiile prevăzute de jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Aşadar, acestea trebuie să indice motivele pentru care consideră că întrebarea nu este relevantă, sau că dispoziţia de drept al Uniunii Europene în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii de Justiţie sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile [Ullens de Schooten şi Rezabek, citată anterior, pct. 62, Ferreira Santos Pardal împotriva Portugaliei (dec.), nr. 30123/10, 4 septembrie 2012, precum şi Stichting Mothers of Srebrenica şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 65542/12, pct. 172, CEDO 2013].
27. În acest context al întrebării preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea a amintit însă - în decizia Stichting Mothers of Srebrenica şi alţii, citată anterior (pct. 174) - că, deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, această obligaţie nu se înţelege ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument.
De asemenea, Curtea reiterează că nu i se solicită să cerceteze dacă argumentele au fost analizate în mod adecvat [a se vedea în special Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288, şi Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 81-82, CEDO 2004‑I].
2. Aplicare în cauza de faţă
28. Curtea observă că, în susţinerea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, reclamantul a invocat contradicţia dintre legislaţia internă privind asistenţii maternali profesionişti şi Directiva 2003/88/CE cu privire la perioadele minime de repaus şi de concediu.
29. În continuare, Curtea reţine că curtea de apel, care era ultima instanţă internă competentă să soluţioneze acest litigiu şi, prin urmare, era obligată în principiu să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a refuzat să sesizeze această instanţă considerând că problema ridicată de reclamant nu prezenta relevanţă.
30. Curtea constată că, în acest scop, curtea de apel a examinat obligaţiile impuse asistenţilor maternali profesionişti de către autorităţile publice, precum şi dreptul intern care reglementează profesia; instanţa internă a dedus astfel că, din cauza caracteristicilor specifice, activitatea asistenţilor maternali profesionişti putea fi asimilată activităţilor specifice ale autorităţilor publice excluse din domeniul de aplicare a Directivei 2003/88/CE.
31. Curtea consideră că, graţie cunoaşterii directe a condiţiilor şi a nevoilor locale în domeniul protecţiei copilului, instanţele interne se află într-o poziţie mai bună decât instanţa internaţională pentru a se pronunţa asupra naturii juridice a activităţii asistenţilor maternali profesionişti.
32. Curtea ia act de faptul că reclamantul contestă interpretarea dată de curtea de apel dispoziţiilor referitoare la domeniul de aplicare a Directivei 2003/88/CE, considerând-o eronată. Totuşi, Curtea reaminteşte că este vorba aici de un domeniu care nu intră în sfera sa de competenţă (a se vedea Ullens de Schooten şi Rezabek, citată anterior pct. 66).
33. Curtea constată că, prin răspunsul oferit faţă de argumentele reclamantului şi concluzionând în sensul lipsei de relevanţă a motivului invocat de reclamant, curtea de apel a motivat suficient, din perspectiva art. 6 din Convenţie, refuzul său de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare.
34. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
35. Reclamantul invocă art. 6 § 1 şi art. 14 din Convenţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; acesta se plânge de interpretarea eronată dată de către instanţele interne dreptului intern şi dreptului Uniunii Europene, de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor membrilor săi, de o discriminare faţă de alţi asistenţi maternali şi de o divergenţă de jurisprudenţă a instanţelor interne.
36. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra susţinerilor formulate, Curtea nu constată nicio încălcare a drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
37. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy