Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererile nr. 23929/04
Victor SINDREVICI
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 13 noiembrie 2012 în cadrul unui comitet compus din:
Luis López Guerra, Preşedinte,
Ján Šikuta,
Nona Tsotsoria, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier Adjunct al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 20 mai 2004,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile în răspuns ale reclamantului,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, dl Victor Sindrevici, este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1946. El locuieşte la Chișinău.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
Circumstanţele cauzei
1. Contextul cauzei
3. Reclamantul a fost angajat în calitate de director al departamentului ştiinţific al unei baze agricole experimentale a Institutului de Protecţie Biologică („IPB”).
4. La 15 februarie 1992, Preşedintele Republicii Moldova a dispus ca, în termen de cinci ani, IPB să dezvolte un sistem integrat pentru protecţia biologică a plantelor agricole.
5. În decursul anilor care au urmat, consiliul ştiinţific al IPB a adoptat numeroase decizii în care l-a acuzat pe reclamant de sabotaj. De fiecare dată când afla despre o asemenea decizie el ataca autorii în justiţie, solicitând constatarea acuzaţiilor de sabotaj ca fiind neîntemeiate şi acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat onoarei şi demnităţii sale.
6. Instanţele de judecată au pronunţat următoarele hotărâri judecătoreşti în favoarea reclamantului: 23 aprilie 1996, 20 august 1998 (menţinută prin hotărârea din 23 februarie 1999), 26 aprilie 1999 (menţinută prin hotărârile din 27 februarie 2002 şi 17 octombrie 2002), 3 februarie 2000 şi 8 noiembrie 2000 (menţinută prin hotărârea din 17 octombrie 2002). Toate aceste cauze au fost intentate de reclamant împotriva IPB, aflat în subordinea Academiei de Ştiinţă a Moldovei, cu excepţia unei cauze care a fost intentată împotriva unui ziar care a publicat un interviu cu directorul IPB, I.P. Fiecare hotărâre judecătorească vizează un document separat al IPB, cum ar fi, de exemplu, procesul-verbal al şedinţei consiliului ştiinţific al IPB din 26 iunie 1995, decizia din 9 octombrie 1997 adoptată de o comisie specială creată de consiliul ştiinţific al IPB, decizia consiliului ştiinţific al IPB din 22 aprilie 1998.
7. În anul 1998, reclamatul a fost destituit din funcţie pe motivul desfiinţării bazei agricole experimentale.
2. Procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale din anul 2001 (procesul de judecată din 2001)
8. În cadrul unuia dintre procesele de judecată, directorul IPB, I.P., a prezentat instanţei de judecată o copie a unei alte decizii adoptate de consiliul ştiinţific al IPB la 19 februarie 1996, care demonstra rolul reclamantului în calitate de sabotor. Decizia conţinea următoarele remarci:
„1. Din cauza acţiunilor repetate de sabotaj şi a discreditării colectivului ştiinţific al IPB de către reclamant, se consideră imposibilă efectuarea experimentelor pe terenurile experimentale în anul 1996” şi „4. Sabotarea cercetărilor ştiinţifice de către reclamant face imposibilă respectarea decretului prezidenţial privind crearea unui sistem integrat pentru protecţia plantelor”.
9. La 18 ianuarie 2001, reclamantul a atacat declaraţiile respective în justiţie, solicitând constatarea neveridicităţii acestora şi acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. El a invocat o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a constatat neveridicitatea unor declaraţii similare făcute de IPB.
10. La 14 aprilie 2003, Judecătoria Botanica a respins cererea reclamantului ca nefondată. Instanţa de judecată a constatat că martorii V.V., I.P., V.B şi V.T au confirmat în faţa instanţei de judecată că reclamantul a întrerupt mai multe experimente ştiinţifice şi a ignorat procesul tehnologic, ceea ce a fost constatat şi de consiliul ştiinţific în decizia din 9 octombrie 1996. Instanţa de judecată a constatat că informaţiile cuprinse în decizia din 19 februarie 1996 nu sunt defăimătoare, ci doar critice la adresa reclamantului pentru eşecurile în muncă şi nu aveau intenţia de a-l discredita. Instanţa de judecată a respins argumentul reclamantul cum că s-a aflat într-o stare constată de frică de a nu fi urmărit penal, odată ce termenul de „sabotaj” nu este pur juridic şi ar putea fi interpretat în sens direct ca întreruperea sau întârzierea dezvoltării unui proiect sau a procesului de producere. În cele din urmă, instanţa de judecată a constatat că reclamantul nu a respectat în mod repetat procesul tehnologic cauzând un prejudiciu material IPB.
11. Reclamantul a declarat apel, în care a reiterat constatările hotărârii judecătoreşti anterioare. El a menţionat că hotărârea din 14 aprilie 2003 contrazice constatările de fapt stabilite în hotărârile judecătoreşti anterioare, şi anume că IPB nu a putut demonstra vinovăţia reclamantului în pretinsele cazuri de sabotaj.
12. La 1 iulie 2003, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea primei instanţe, constatând că decizia consiliului ştiinţific din 19 februarie 1996 conţine informaţii veridice care au fost confirmate de martori. Instanţa de judecată a constatat că „faptul că reclamantul nu a fost sancţionat nu înseamnă că el şi-a executat obligaţiile în modul adecvat”.
13. La 3 decembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii de Apel. Instanţa supremă a constatat că decizia consiliului ştiinţific din 19 februarie 1996 nu conţine informaţii defăimătoare şi că acestea au fost confirmate de martori.
3. Procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale din anul 2004
14. La o dată nespecificată din 2004, reclamantul a atacat IPB în justiţie, solicitând constatarea faptului că declaraţiile notate în procesul-verbal al şedinţei consiliului ştiinţific al IPB din 6 septembrie 1995 sunt false şi defăimătoare.
15. La 24 iunie 2004, Judecătoria Botanica a pronunţat o hotărâre în favoarea lui, constatând neveridicitatea declaraţiilor privind acţiunile de sabotaj ale reclamantului.
16. La 24 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârea primei instanţe. Aceasta a constatat că informaţia cuprinsă în procesul-verbal din 6 septembrie 1995, care este incorporată în decizia consiliului ştiinţific din 9 octombrie 1997, a fost deja examinată în cadrul unui alt proces. Prin urmare, instanţa a încetat procesul în baza principiului autorităţii de lucru judecat.
17. La 12 ianuarie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia instanţei de apel în baza aceluiaşi principiu.
PLÂNGEREA
18. Reclamantul a invocat articolul 6 al Convenţiei, susţinând că instanţele de judecată au adoptat hotărâri judecătoreşti eronate, în absenţa probelor privind pretinsele acţiuni de sabotaj şi au ignorat principiul autorităţii de lucru judecat prin ignorarea constatărilor factuale cuprinse în hotărârile judecătoreşti anterioare în privinţa unor declaraţii similare cu cele examinate în cadrul procesului judiciar din 2001.
Articolul 6 § 1 Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
ÎN DREPT
19. Curtea notează că argumentul principal al reclamantului se învârte în jurul acuzaţiei că instanţa de judecată în cadrul procesului din 2001 nu a luat în considerare constatările din cadrul unui proces judiciar anterior. Prin urmare, el a ridicat o problemă ce ţine de securitatea juridică.
20. Trebuie notat faptul că hotărârile judecătoreşti adoptate în favoarea reclamantului anterior procesului de judecată din 2001 a vizat probleme similare, şi anume pretinsele acţiuni de sabotaj a activităţii de cercetare a IPB din partea reclamantului. De fiecare dată când reclamantul afla despre un nou document care conţine asemenea declaraţii, el acţiona IPB în justiţie pentru a obţine constatarea neveridicităţii acestora, precum şi despăgubiri.
21. În plus, instanţele de judecată admiteau argumentele lui şi de fiecare dată au adoptat o nouă hotărâre judecătorească, odată ce fiecare cerere de judecată viza un document separat. Atunci când a constatat că informaţiile contestate fuseseră examinate în cadrul unor alte procese care vizau alte documente, instanţa de judecată a respins acţiunea în baza principiului res judicata (a se vedea paragrafele 14-17 de mai sus). Instanţele de judecată au examinat toate cererile reclamantului care vizau informaţii care nu mai fuseseră examinate anterior. De asemenea, instanţa de judecată a respins de fiecare dată pretenţiile pecuniare ale reclamantului. În acelaşi timp, de fiecare dată, instanţa de judecată a examinat probele prezentate de părţi fără să facă trimitere la constatările instanţei de judecată în cadrul altor procese de judecată.
22. Curtea conchide că instanţele de judecată naţionale au examinat corespunzător acţiunile în justiţie ale reclamantului şi de fiecare dată au făcut o apreciere nouă probelor aduse de părţi, în ciuda similarităţii între toate acţiunile reclamantului împotriva IPB.
23. În ceea ce priveşte procesul din 2001, reclamantul a insistat pe faptul că, în conformitatea cu hotărârile judecătoreşti anterioare pronunţate în favoarea lui, informaţiile contestate sunt false şi că instanţa de judecată nu a trebuit să dea o apreciere nouă probelor prezentate de părţi. Instanţa de judecată ar fi trebuit să se bazeze pe constatările privind informaţiile similare examinate în cadrul proceselor de judecată anterioare.
24. Curtea nu poate accepta argumentele reclamantului. Ea reiterează faptul că efectul articolului 6 § 1 al Convenţiei este, inter alia, să acorde unui "tribunal" atribuţia de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanţa acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competenţa Curţii să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător (a se vedea Perez v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR 2004‑I, şi Buzescu v. Romania, nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005).
25. Este clar faptul că decizia din 19 februarie 1996 nu a fost supusă unui control judiciar anterior. Prin urmare, este normal ca instanţa de judecată să o examineze, la fel cum a procedat în privinţa tuturor acţiunilor intentate de reclamant şi a probelor aduse de părţi. Spre deosebire de celelalte procese, în cadrul procesului de judecată din 2001 instanţa a constatat că probele aduse de IPB sunt suficiente pentru a dovedi veridicitatea declaraţiilor contestate. Curtea nu găseşte niciun semn de abuz în hotărârile judecătoreşti ale instanţei naţionale şi nici alte erori care ar intra sub incidenţa articolului 6 al Convenţiei.
26. Prin urmare, cererea reclamantului este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
În baza acestor considerente, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliLuis López Guerra
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy