©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 27090/07
În Cauza Daniel Stavarache împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 11 martie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 22 februarie 2007,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi pe cele prezentate ca răspuns de către reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Daniel Stavarache, este resortisant român, s-a născut în 1972 şi locuieşte în Bucureşti. Aceasta a fost reprezentat în procedura în faţa Curţii de D. Caraman, avocat în Bucureşti.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. La 26 februarie 2004, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului cu acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de omor calificat şi de complicitate la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, infracţiuni săvârşite în timpul nopţii de 10 spre 11 august 2000 asupra unei persoane de 65 de ani.
5. La 4 martie 2004, împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală şi s-a dispus măsura reţinerii pentru 24 de ore.. Parchetul a reţinut că persoana în cauză era bănuită că strânsese informaţii despre partea vătămată, că transportase apoi în maşină patru persoane până la domiciliul celei din urmă, că agresase partea vătămată pentru a-i furniza informaţii cu privire la bunurile de valoare, victima decedând câteva ore mai târziu în urma rănilor numeroase.
6. La 5 martie 2004, reclamantul a fost arestat preventiv prin hotărârea Tribunalului Bucureşti, decizie confirmată, în urma recursului reclamantului, prin decizia din 10 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti. Instanţele au considerat, în aplicarea art. 143 şi art. 146 C. proc. pen. că existau în speţă probe şi indicii care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de către reclamant. În acest sens, instanţa a făcut trimitere la declaraţiile martorilor, conform cărora reclamantul fusese văzut în faţa domiciliului victimei în noaptea omorului, iar acesta făcea parte din grupul de presupuşi făptuitori ai omorului.
În plus, instanţele au concluzionat că au fost întrunite în cauză condiţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen. pentru dispunerea măsurii de arestare preventivă. S-a mai reţinut că infracţiunea de care era acuzat reclamantul se pedepsea cu închisoare mai mare de 4 ani, că existau probe conform cărora menţinerea în libertate a persoanei în cauză ar fi reprezentat un pericol concret pentru ordinea publică, că natura, gravitatea şi multitudinea faptelor al căror număr crescuse îngrijorător în ţară permiteau să se ajungă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi provocat un sentiment de nesiguranţă în rândul societăţii civile.
7. Prin rechizitoriul din 24 iunie 2004, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant cu acuzaţia de complicitate la săvârşirea infracţiunii de omor calificat, de complicitate la tâlhărie şi de conducerea fără permis a unui autovehicul şi a decis continuarea anchetei în ceea ce priveşte alte persoane.
8. La termenul din 11 august 2004, un martor a declarat ar fi fost ameninţat de reclamant în închisoare. Procurorul a notificat instanţa că, la ascultarea aceluiaşi martor, reclamantul îl ameninţa prin semne. În aceste condiţii, parchetul a solicitat prelungirea arestării preventive a reclamantului, subliniind în principal că existau probe conform cărora reclamantul încercase să influenţeze martorii. Instanţa a admis cererea de prelungire adăugând un element nou în sprijinul deciziei sale, şi anume elementele de personalitate ale reclamantului.
9. Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori pentru câte 30 de zile de Tribunalul Bucureşti în temeiul elementelor sus-menţionate. Instanţa a adăugat că prelungirea arestării preventive era justificată de circumstanţele în care fusese comisă infracţiunea, precum şi de nevoile anchetei în cursul căreia fuseseră luate mai multe măsuri de cercetare penală: ascultarea martorilor şi a suspecţilor, confruntări, cercetări la faţa locului, expertize. Instanţa s-a întemeiat pe aceleaşi motive în respingerea cererilor de revocare a măsurii de arestare preventivă sau a cererii de înlocuire a arestului cu interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara, cereri formulate de reclamant la diferite termene. Hotărârile tribunalului au fost confirmate, în urma recursului reclamantului, de Curtea de Apel Bucureşti.
10. Prin hotărârea din 20 iunie 2005, reclamantul a fost condamnat la 18 ani şi 8 luni de închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi tâlhărie. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe.
11. Prin hotărârea din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea Tribunalului Bucureşti. Instanţa a reţinut că tribunalul ar fi trebuit să-i asculte şi pe ceilalţi presupuşi făptuitori ai infracţiunii împotriva cărora fusese declanşată între timp urmărirea penală.
12. Cauza a fost retrimisă pe rolul Tribunalului Bucureşti. Tribunalul a prelungit arestarea preventivă a reclamantului de mai multe ori, justificând că motivele care au stat la baza arestării preventive iniţiale continuau să existe. Prelungirea acestei măsuri a fost necesară şi pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti şi a fost motivată de natura şi gravitatea infracţiunii potrivit cărora inculpatul reprezenta un pericol social pentru ordinea publică. Tribunalul Bucureşti a menţionat în plus apartenenţa reclamantului la un mediu delincvent cunoscut şi necesitatea de a lua măsuri împotriva creşterii numărului de infracţiuni comise cu violenţă. La final, instanţa şi-a întemeiat motivarea pe o dispoziţie suplimentară, şi anume art. 148 lit. d) C. proc. pen., întrucât existau probe suplimentare conform cărora reclamantul încercase să influenţeze mai mulţi martori în timpul procesului, ameninţând astfel buna desfăşurare a justiţiei.
13. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziilor de prelungire a arestării preventive, cu excepţia ultimei, din data de 18 septembrie 2006, decizii care au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti. Acesta a renunţat, de asemenea, la recursul formulat împotriva deciziei de prelungire pronunţate de tribunal la 29 august 2006.
14. Prin hotărârea din 27 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, în complet de judecător unic, l-a condamnat pe reclamant la 16 ani de închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de omor şi tâlhărie. În acest sens, instanţa a luat în considerare declaraţiile celorlalţi inculpaţi care confirmaseră participarea reclamantului la eveniment şi ale mai multor martori care l-au recunoscut pe acesta la volanul maşinii staţionate în faţa casei victimei, în seara dramei. Tribunalul a eliminat motivat declaraţiile a doi martori care prezentaseră în faţa instanţei o versiune diferită a faptelor de cea prezentată în timpul urmăririi penale.
15. Această hotărâre a fost confirmată ulterior de către Curtea de Apel Bucureşti la 24 noiembrie 2006 şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 30 martie 2007.
16. Conform reclamantului, judecătorul care se pronunţase în cauză în primă instanţă făcea obiectul unei anchete din partea Consiliului Superior al Magistraturii la momentul examinării cauzei sale.
B. Dreptul intern relevant
17. Dispoziţiile generale ale dreptului intern relevante în cauză în materia arestării preventive sunt descrise în cauza Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36-40, 4 martie 2008) şi Hamvas împotriva României (nr. 6025/05, pct. 27, 9 iulie 2013).
CAPETE DE CERERE
18. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata nerezonabilă a arestării sale preventive dispuse de Tribunalul Bucureşti.
19. Invocând art. 6 din Convenţie, se plânge de caracterul inechitabil al procesului penal împotriva sa. Acesta reproşează în special instanţelor că au eliminat anumite declaraţii ale unor martori prezentate în faţa primei instanţe. Reclamantul denunţă şi lipsa de imparţialitate a judecătoarei care a pronunţat hotărârea din 27 septembrie 2006, afirmând ca aceasta era anchetată de Consiliul Superior al Magistraturii la momentul examinării cauzei sale.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie
20. Reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive care a adus atingere art. 5 § 3 din Convenţie, redactat după cum urmează :
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
1. Argumentele părţilor
21. Reclamantul afirmă ca arestarea sa preventivă a avut o durată excesivă şi că nu a fost justificată ţinând cont de natura şi de complexitatea cauzei.
22. Referindu-se la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul s-a exprimat că arestarea preventivă a reclamantului a durat de la 4 martie 2004 la 20 iunie 2005. Aceasta a continuat apoi de la 27 octombrie 2005, în urma anulării, de Curtea de Apel Bucureşti, a hotărârii de condamnare din primă instanţă şi s-a terminat definitiv la 27 septembrie 2006, când reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară în primă instanţă. Cu toate acestea, reclamantul menţionează că, având în vedere hotărârea Curţii în cauza Degeratu împotriva României (nr. 35104/02, pct. 39, 6 iulie 2010), perioada de detenţie urmând hotărârilor Tribunalului Bucureşti (pe care le enumeră) împotriva cărora reclamantul nu a formulat recurs sau şi-a retras recursul nu trebuie luate în considerare la calcularea duratei arestării preventive a reclamantului. În consecinţă, în viziunea Guvernului, perioada de detenţie care trebuie luată în considerare este de un an, opt luni şi unsprezece zile.
23. Guvernul susţine că instanţele naţionale au motivat în mod legal necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive cu motive relevante şi suficiente, amplu detaliate şi fără clişee, printre care riscul de a împiedica ancheta întemeiat pe existenţa unor probe care atestau că acesta încercase să influenţeze martorii.
24. În ceea ce priveşte procesul, Guvernul subliniază mai întâi caracterul complex al cauzei care este certificat de tipul şi gravitatea faptelor de care reclamantul este acuzat şi amploarea anchetelor. Apoi, menţionează că nicio perioadă de inactivitate nu este descoperită în derularea procesului, autorităţile dând dovadă de diligenţă. În acest sens, Guvernul subliniază că reclamantul a fost trimis în judecată doar la câteva luni după inculparea sa şi procedura în faţa instanţelor nu a fost lungă. Subliniază că ancheta a implicat ascultarea unui număr mare de martori.
2. Motivarea Curţii
25. Curtea subliniază, cu titlu liminar, că, în cauza prezentă, părţile fiind de acord că perioada vizată de art. 5 § 3 din Convenţie a început la 4 martie 2004, data arestării reclamantului, şi că s-a terminat cu ocazia condamnării sale în primă instanţă la 20 iunie 2005. Aceasta a continuat apoi de la 27 octombrie 2005, în urma anulării de Curtea de Apel Bucureşti a hotărârii de condamnare din primă instanţă, şi s-a terminat definitiv la 27 septembrie 2006, când reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară în primă instanţă. Această perioadă a durat aşadar doi ani, două luni şi 17 zile (Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02, pct. 34-37, 16 ianuarie 2007). Cu toate acestea, Guvernul menţionează că, în conformitate cu concluziile Curţii din cauza Degeratu, citată anterior, perioada de detenţie în urma hotărârilor Tribunalului Bucureşti împotriva cărora reclamantul nu a formulat recurs sau şi-a retras recursul nu trebuie luată în considerare la calcularea duratei arestării preventive a reclamantului. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la această chestiune din prezenta cauză şi nici cu privire la corectitudinea afirmaţiei Guvernului întrucât, chiar dacă ia în considerare perioada cea mai lungă – de aproximativ doi ani, două luni şi 17 zile – capătul de cerere trebuie declarat inadmisibil pentru motivele expuse anterior [Medinţu împotriva României (dec.), nr. 5623/04, pct. 42, 13 noiembrie 2012; Bucureşteanu împotriva României, nr. 20558/04, pct. 65, 16 aprilie 2013]
26. În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale pentru arestarea preventivă a unui învinuit suspectat că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acesta să se sustragă, riscul ca, odată pus în libertate, acesta să împiedice administrarea justiţiei, să comită noi infracţiuni, precum şi punerea în libertate a acestuia să tulbure ordinea publică. De asemenea, Curtea a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la oportunitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care să poată confirma necesitatea acestei măsuri [a se vedea, printre altele, Georgiou împotriva Greciei (dec.), nr. 8710/08, 22 martie 2011].
27. Este în primul rând obligaţia autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că într-o anumită cauză durata arestării preventive a inculpatului să nu fie nerezonabilă. În acest sens, este necesar, ţinând cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie, să fie examinate toate circumstanţele de natură să producă sau să elimine existenţa condiţiei interesului public care să justifice o derogare de la dispoziţia prevăzută la art. 5 şi să fie incluse în deciziile referitoare la cererile de extindere. Curtea trebuie să stabilească daca a avut loc o încălcare a art. 5 § 3 în principal doar în funcţie de motivele care au stat la baza deciziilor menţionate, precum şi de faptele necontestate indicate de partea în cauză în motivaţia sa, [McKay împotriva Marii Britanii (MC), nr. 543/03, pct. 43, CEDO 2006-X, şi Erimescu împotriva României (dec.), nr. 33762/05, 18 ianuarie 2011].
28. În speţă, Curtea constată mai întâi că Tribunalul Bucureşti şi-a întemeiat deciziile de prelungire a arestării preventive pe art. 148 lit. h) C. proc. pen. indicând, în special, că punerea în libertate a reclamantului constituia un pericol pentru ordinea publică (supra, pct. 6). În continuare, se impune constatarea că instanţele interne au procedat din oficiu, la intervale regulate, la controlul legalităţii şi oportunităţii prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. În deciziile sale, instanţa a justificat necesitatea măsurii arestării preventive prin referire la textele de lege şi a indicat motivele faptice care justificau necesitatea măsurii. La câteva luni după arestarea preventivă, instanţa, invocând art. 148 lit. d) C. proc. pen., a luat la cunoştinţă de comportamentul reclamantului împotriva căruia existau probe potrivit cărora încercase să influenţeze martorii, motiv pertinent pentru justificarea prelungirii măsurii arestării preventive (supra, pct. 8 şi 12). Dat fiind intervalul scurt de timp dintre hotărârile respective, este rezonabil faptul că instanţele au folosit în unele perioade motivări similare, bazându-se pe motive identice pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului [Georgiou, (dec.), citată anterior, şi Medinţu (dec.), citată anterior, pct. 47]. În opinia Curţii, instanţele naţionale au enunţat motive relevante şi suficiente pentru a justifica prelungirea arestării preventive a reclamantului.
29. În ceea ce priveşte diligenţa autorităţilor în desfăşurarea anchetei, Curtea constată că urmărirea penală începută împotriva reclamantului a condus, la câteva luni de la arestarea sa preventivă, la trimiterea sa în judecată (a se vedea rechizitoriul din 24 iunie 2004, supra, pct. 7). După înscrierea pe rolul instanţelor, procesul nu s-a desfăşurat într-o durată nerezonabilă şi nu au existat perioade de inactivitate evidentă. Prin urmare, autorităţilor judiciare nu li se poate imputa nicio lipsă de diligenţă în soluţionarea cauzei.
30. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
31. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procesului penal împotriva sa şi de lipsa de imparţialitate a instanţei care l-a condamnat în primă instanţă.
32. Ţinând seama de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze pretenţiile formulate, Curtea nu a observat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele acesteia.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi că trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier,PRESEDINTE,
Full & Egal Universal Law Academy