STICHTING MOTHERS OF SREBRENICA AND OTHERS v. THE NETHERLANDS - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Această traducere nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea indicația cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECŢIA III

DECIZIE

Cererea nr. 65542/12

STICHING MOTHERS DIN SREBRENICA ŞI ALŢII

contra Olandei

Cuprins

SECŢIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 65542/12 STICHTING MOTHERS DIN SREBRENICA ŞI ALŢII împotriva Olandei

ÎN FAPT

A. Circumstanţele cauzei 

1. Destrămarea Republicii Socialiste Federative IugoslaviaRăzboiul din Bosnia şi HerţegovinaMasacrul de la SrebrenicaRapoarte privitoare la masacrul de la Srebrenica

     (a)  Raportul Secretarului General al Naţiunilor Unite

(b)  Raportul Institutului NIOD pentru Studii de Război, Holocaust şi                                                         Genocid

(c)  Ancheta Parlamentului Francez

(d)  Ancheta Parlamentului Olandez

(e)  Raportul Guvernului din Republika Srpska „Comisia pentru investigarea                                           Evenimentelor în şi din împrejurimile Srebrenicei între 10 şi 19 iulie 1995

5. Decizii şi hotărâri referitoare la masacrul de la Srebrenica

(a) Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie             

(b) Camera Drepturilor Omului pentru Bosnia şi Herţegovina

(c) Curtea Internaţională de Justiţie

B. Procedurile interne

1. Iniţierea acţiunilor principale

  2. Viciul de procedură

(a) Argumentele expuse în faţa Tribunalului

(b) Hotărârea Tribunalului

(c) Argumentele expuse în faţa Curţii de Apel

(d) Hotărârea Curţii de Apel

(e) Argumentele expuse în faţa Curţii Supreme

  i. Recursul reclamanţilor în interesul legii

  α. Cerera de chemare în judecată

  β. Memorandumul explicativ

  ii. Avizul consultativ

(f) Hotărârea Curţii Supreme

  3. Reluarea procedurilor principale

C. Dreptul intern pertinentConstituţia Regatului Ţărilor de JosLegea asupra Dispoziţiilor Generale cu privire la Legislaţia RegatuluiCodul de Procedură CivilăLegea (Organizării) Judecătoreşti Legea Executorilor JudecătoreştiJurisprudenţa internă pertinentă

   (a) Cauza Udruženje Građana “Žene Srebrenice”

    (b) Cauzele Mustafić şi Nuhanović

PLÂNGERI

ÎN DREPT

A. Calitatea procesuală a reclamantului Stiching Mothers din Srebrenica

B. Pretinsa încălcare a articolului 6 § 1 din ConvenţieAplicabilitatea articolului 6Imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite

Argumentele reclamanţilor

Aprecierea Curții

i.  Domeniul de aplicare al cauzei din fața Curții

ii. Principiile aplicabile

iii. Aplicarea principiilor de mai sus

α. Natura imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite

β. Natura acţiunii reclamnaţilor

γ. Absenţa oricărei jurisdicţii alternative

δ. Legătura cu capătul de cerere împotriva Olandei

ε ConcluzieRefuzul Curţii Supreme de a solicita o hotărâre preliminară din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

C. Pretinsa încălcare a articolului 13 din Convenţie

D. Decizia Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Secţia a treia), reunită la 11 iunie 2013 în formaţiune de Cameră compusă din:

Josep Casadevall, Preşedinte
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Johannes Silvis, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier Adjunct de Secţie,

Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la data de 8 octombrie 2012         ( recepţionată de grefă la 11 octombrie 2012),

Având în vedere hotărârea de a acorda prioritate cererii de mai sus, în conformitate cu regula nr. 41 din Regulamentul Curţii,

Având în vedere hotărârea de a acorda anonimitate la doi dintre reclamanţi, în conformitate cu regula nr. 47§ 3 din Regulamentul Curţii,

După ce a deliberat, pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1. Stichting Mothers din Srebrenica este o fundaţie (stichting) constituită conform dreptului olandez. A fost creată în scopul de a iniţia proceduri în numele rudelor persoanelor ucise în şi în jurul Srebrenicei, Bosnia şi Herţegovina, în cursul evenimentelor din iulie 1995, descrise mai jos.

2. Ceilalţi reclamanţi sunt persoane individuale, rude ale persoanelor ucise. Şi ele, de asemenea, declară că sunt victime de drept ale încălcării drepturilor omului survenite în cursul evenimentelor din iulie 1995. O listă a reclamanţilor este prevăzută în apendix.

3. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl. A. Hagedorn, dl. M.R. Gerritsen şi dl. J. Staab, avocaţi practicanţi în Amsterdam.

4. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de către reclamanţi şi cum reies din documentele publice, pot fi rezumate după cum urmează.

 Circumstanţele cauzei

1. Destrămarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia

5. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSFI) a fost constituită din şase republici, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Slovenia şi Croaţia şi-au declarat independenţa de RSFI în 25 iunie 1991 în urma unui referendum ţinut anterior. În consecinţă, preşedenţia RSFI a ordonat către JNA (Jugoslovenska Narodna Armija/Југословенска народна армија , sau Armata Populară Iugoslavă) să acţioneze în scopul de a restabili controlul guvernului federal.

6. Alte republici membre ale RSFI au urmat Sloveniei şi Croaţiei în a-şi declara independenţa. În cele din urmă, doar Serbia şi Muntenegru rămăseseră să constituie statul succesor al RSFI, şi anume Republica Federală Iugoslavia (RFI). Au urmat ostilităţi, în mare parte de-a lungul liniilor etnice, căci grupurile care erau minorităţi etnice în cadrul republicilor individuale şi ai căror membri întâmpinând dificultăţi în a se identifica cu noile state în dezvoltare, au căutat să unească teritoriul pe care îl locuiseră cu acel al republicilor cu care au simţit că ar avea o legatura etnică.

7. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a înfiinţat, prin rezoluţia 743 (1992) din 21 februarie 1992, o Forţă de Protecţie a Naţiunilor Unite (UNPROFOR) destinată a fi „ un aranjament interimar pentru a crea condiţiile de pace şi securitate necesare în vederea negocierii unui acord general în ceea ce priveşte criza iugoslavă”. Deşi iniţial mandatul UNPROFOR a fost de douăsprezece luni, acesta a fost prelungit; UNPROFOR (ulterior redenumit UNPF, denumirea UNPROFOR rămânând să desemneze doar operaţiunea din Bosnia şi Herţegovina) a continuat să opereze până la sfârşitul lunii decembrie 1995. Olanda s-a aflat printre naţiunile care au contribuit cu trupe.

2. Războiul din Bosnia şi Herţegovina

8. Bosnia şi Herţegovina şi-a declarat independenţa la 6 martie 1992 ca şi Republica Bosnia şi Herţegovina. După care a izbucnit războiul, facţiunile beligerante fiind în mare definite în conformitate cu diviziunile etnice deja existente în ţară. Principalele forţe beligerante au fost ARBH (Armija Republike Bosne i Hercegovine, sau Armata Republicii Bosnia şi Herţegovina, în mare parte constituită din bosniaci[1] loiali autorităţilor centrale ale Republicii Bosnia şi Herţegovina), HVO (Hrvatsko vijeće obrane, sau Consiliul de Apărare Croat, în mare parte constituit din croaţi[2]) şi VRS (Vojska Republike Srpske/Војска Републике Српске, sau Armata Republicii Srpska, de asemenea denumită Armata Sârbilor Bosniaci, în mare parte constituită din sârbi[3]).

9. S-ar părea că mai mult de 100.000 de oameni au fost ucişi şi mai mult de două milioane strămutaţi. Se estimează că aproape 30.000 de oameni au fost daţi dispăruţi; aproximativ o treime din ei erau încă astfel înregistraţi[4] în 2010.

10. Conflictul a luat sfârşit pe data de 14 decembrie 1995 când a intrat în vigoare Acordul Cadru General pentru Pace („Acordul Dayton”, adoptat în Dayton, Ohio, SUA). Unul din urmările Acordului Dayton a fost împărţirea Bosniei şi Herţegovina în două entităţi Federaţia Bosniei şi Herţegovinei şi Republika Srpska ( Republica Serbia).

3. Masacrul de la Srebrenica

11. Srebrenica este un district in estul Bosniei. Este delimitat la sud de către râul Drina care formează graniţa între Bosnia şi Herţegovina şi Serbia. La nord se învecinează cu districtul Bratunac. Vecinii din partea vestică sunt districtele Milići şi Rogatica. Acum face parte din Republika Srpska.

12. Districtul Srebrenica este constituit dintr-un numar de oraşe şi sate, printre care şi orasul Srebrenica de la care şi-a luat numele. Până la izbucnirea războiului populaţia sa era constituită aproape integral din bosniaci şi sârbi, numarul bosniacilor fiind de peste trei ori mai mare.

13. Încă din cursul anului 1992 Srebrenica a devenit ţinta atacului VRH deoarece, aflandu-se în mâinile guvernului central al Republicii Bosnia şi Herţegovina reprezenta un obstacol în calea constituirii Republicii Srpska ca şi entitate teritorială continuă.

14. Se pare că guvernul central al Republicii Bosnia şi Herţegovina a refuzat să sprijine orice evacuare a populaţiei civile din Srebrenica, din moment ce aceasta ar fi dus la acceptarea     „ purificării etnică” şi ar fi facilitat predarea teritoriului către VRH.

15. La data de 16 aprilie 1993, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat cu unanimitate de voturi, o rezoluţie (Rezoluţia 819 (1993)) prin care se cerea ca ”toate părţile şi altele interesate să trateze oraşul estic bosniac Srebrenica şi împrejurimile lui ca zonă de securitate liberă de orice atac armat sau de orice alt act ostil”.

16. Până în iulie 1995, „zona de securitate” Srebrenica devenise o enclavă înconjurată de

teritoriu ocupat de VRH. Cuprindea combatanţi ARBH, cei mai mulţi dezarmaţi, şi civili. Ultimii numărau cu zecile de mii, mai ales bosniaci; aceştia incluzând până atunci, pe lângă rezidenţii locali şi persoane strămutate din altă parte în estul Bosniei. În enclavă era, de asemenea, şi o prezenţă UNPROFOR, anume constând din vreo patru sute de olandezi cu armament uşor din cadrul infanteriei aero-mobile, cunoscuţi sub numele de Dutchbat ( de la „Dutch” şi „batalion”) şi aflaţi sub comanda unui locotenent colonel. Însă, propriu-zis, până la acestă dată, Dutchbat se afla sub efectiv, trupele care se reintorceau din permisie fiind impiedicate de catre VRS să se mai alăture unităţii lor.

17. La 10 iulie 1995, Corpurile Drina ale VRH au atacat „ zona de securitate” Srebrenica cu o forţă copleşitoare. Comandantul batalionului aero mobil olandez a solicitat superiorilor din cadrul Naţiunilor Unite sprijin aerian. Însă, forţa aeriană nu a fost utilizată în mod decisiv. VRS au invadat regiunea şi în ciuda prezenţei Dutchbat au preluat controlul.

18. La 12 iulie 1995, Consiliul de Securitare al Naţiunilor Unite a adoptat, cu unanimitate de voturi, o rezoluţie (Rezoluţia 1004 (1995)) solicitând VRS oprirea imediată a ofensivei şi retragerea forţelor VRS din zona de securitate Srebrenica, precum şi siguranţa şi restabilirea libertăţii de circulaţie a personalului UNPROFOR.

19. În zilele ce au urmat, bărbaţii bosniaci care căzuseră în mâinile VRH au fost separaţi de femei şi copii şi ucişi. Alţii au reuşit să evite capturarea imediată şi au încercat să scape din enclavă. Câţiva au reusit să se salveze dar mulţi au fost prinşi şi omorâţi sau au pierit în drum din cauza rănilor ori au fost ucişi de mine. Acum este în mod general acceptat faptul că peste 7,000, poate, nu mai puţin de 8,000 de bărbaţi şi adolescenţi bosniaci au murit în această operaţiune în mâinile VRS şi a forţelor paramilitare sârbe.

20. „Masacrul de la Srebrenica”, aşa cum a devenit cunoscut, este recunoscut pe scară largă ca o atrocitate unică în istoria Europei de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial încoace[1].

4. Rapoarte privitoare la masacrul de la Sebrenica

21. Cu privire la mascrul din Sebrenica au fost publicate un numar de rapoarte detaliate, dintre care trebuie menţionate următoarele:             

(a)  Raportul Secretarului General al Naţiunilor Unite

22. La 30 noiembrie 1998, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie (A/RES/53/35) prin care, printre altele, i se cerea Secretarului General să producă un raport cuprinzător, inclusiv o evaluare asupra evenimentelor datând de la înfiinţarea zonei de securitate Srebrenica la 16 aprilie 1993 prin rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 819 (1993) din 16 aprilie 1993, care a fost urmată de înfiinţarea altor zone de securitate, pâna la aprobarea Acordului Dayton de către Consiliul de Securitate la 15 Decembrie 1995.

23. Raportul Secretarului General a fost distribuit Adunării Generale la 15 noiembrie 1995. Raportul cuprinde 113 pagini, fără anexe.

24. Raportul rezumă diferitele eforturi pentru stabilirea păcii (incluzând pe cele ale unui „Grup de Contact” compus din reprezentanţi ai Franţei, Germaniei, Federaţiei Ruse, Marii Britanii şi Statelor Unite) şi procedurile de luare a deciziilor în cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, UNPF şi UNPROFOR, precum şi atacul şi preluarea Srebrenicei de către VRH şi masacrul care a urmat.

25. Următorul paragraf este preluat din secţiunea finală a raportului intitulată „XI. Căderea Srebenicei: o evaluare”:

   „E. Rolul Consiliului de Securitate şi a Statelor Membre

    ...

    490. Comunitatea de naţiuni a decis să riposteze împotriva războiului din Bosnia şi Herţegovina cu un               embargo asupra armelor, cu ajutor umanitar şi cu desfăşurarea de forţe de menţinere a păcii. Trebuie precizat în               mod clar că aceste măsuri au fost substitute insuficiente pentru o acţiune mai decisivă şi mai în forţă pentru a               preveni oroarea ce se desfăşura. Embargoul asupra armelor n-a făcut mai mult decât să îngheţe pe loc               balanţa militară din cadrul fostei Iugoslavii. I-a lăsat pe sârbi întro poziţie de dominare militară copleşitoare şi               a privat efectiv Republica Bosnia şi Herţegovina de propriul drept, conform Cartei Naţiunilor Unite, la auto               apărare. Impunerera embargoului asupra armelor nu a fost neapărat o greşeală, care până la urmă a fost impus               când Bosnia şi Herţegovina nu era încă Stat Membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Însă, odată ce acest               lucru a fost făcut, cu siguranţă trebuia să fi existat o oarecare îndatorire de a proteja Bosnia şi Herţegovina,               după ce a devenit Stat Membru, de tragedia care s-a abătut asupra ei. Chiar dacă atacurile sârbilor asupra şi               sufocarea „zonelor de securitate” a continuat în 1993 şi 1994, toate acoperite pe larg de mass-media şi,               probabil, de către rapoartele diplomaţiei şi a serviciilor secrete către guvernele lor respective, abordarea               membrilor Consiliului de Securitate a rămas în mare măsură constantă. Comunitatea internaţională nu a               găsit               încă voinţa politică de a confrunta ameninţarea ce-o sfidează. ...”

şi

   „G. Lecţii pentru viitor

    ...

   501. Comunitatea internaţională în ansamblu trebuie să accepte partea sa de responsabilitate permiţând                acest tragic curs de evenimente prin refuzul său prelungit de a folosi forţa în fazele de început ale               războiului. Această responsabilitate este împărţită de Consiliul de Securitate, Grupul de Contact şi alte               guverne care au contribuit la amânarea folosirii forţei, cât şi de către Secretariatul Naţiunilor Unite şi               misiunea la faţa locului. În mod clar însă, responsabilitatea primordială şi cea mai directă revine celor care               au conceput şi executat atentatul de genocid în Bosnia. ...”

   (b) Raportul Institutului NIOD pentru Studii de Război, Holocaust şi Genocid

26. În noiembrie 1996, Guvernul Olandez a însărcinat Institutul de Stat pentru Documentarea asupra Războiului ( Rijksinstituut voor Oorlogsdocumentatie, „RIOD”) să cerceteze „ evenimentele de dinainte, din timpul şi de după căderea Srebrenicei”. Scopul a fost ca materialele astfel coroborate să poată furniza „ o introspecţie asupra cauzelor şi evenimentelor care au dus la căderea Srebrenicei şi a evenimentelor dramatice care au urmat”.

27. Raportul a fost prezentat pe 10 aprilie 2002 de către instituţia succesoare a RIOD, Institutul NIOD pentru Studii de Război, Holocaust şi Genocid ( NIOD Instituut voor Oorlogs-, Holocaust- en Genocidestudies, o organizaţie născută din fuziunea dintre Institutul Olandez pentru Documentarea asupra Războiului (Nederlands Instituut voor Oorlogsdocumentatie)şi Centrul de Studii pentru Holocaust şi Genocid (Centrum voor Holocaust- en Genocide Studies). Varianta originală în limba olandeză cuprinde 3,172 de pagini fără anexe. Există şi o variantă în limba engleză ( intitulată Srebrenica: Reconstrucţie, trecut, consecinţe şi analize asupra căderii zonei „de securitate”). Scopul lui este acela de a fi o relatare din punct de vedere istoric şi nu să ofere concluzii de natură politică sau judecăţi.

28. Raportul urmăreşte în detalii din ce în ce mai amănunţite, istoria fostei Iugoslavii începând cu Evul Mediu, trecând prin cel De-al Doilea Război Mondial până în epoca socialistă, trasând perspectivele diferitelor grupuri etnice (în particular bosniaci, croaţi şi sârbi). Se continuă cu declaraţiile de independenţă ale Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei şi Herţegovinei, evenimentele politice internaţionale care au urmat izbucnirii ostilităţilor, procesul de luare a deciziilor politice care a dus la participarea Olandei în UNPROFOR şi decizia de a instala trupele Dutchbat în enclava Srebrenica. Sunt descrise în detaliu evenimentele care au avut loc chiar în Srebrenica după venirea Dutchbat, incluzând acţiunea ostilă a ARBH şi VRS.

29. Întrun epilog, raportul notează faptul că, refuzul de a acorda Dutchbat suport aerian nemijlocit efectiv s-a datorat în mare parte ripostei sârbilor bosniaci la un atac aerian petrecut în mai 1995 asupra depozitelor de amuniţii ale VRS din Pale, la vremea aceea capitala sârbilor bosniaci; acest fapt a implicat luarea personalului UNPROFOR ca ostatici şi distrugerea în iunie 1995 a unui avion de luptă american, de către forţele aeriene defensive ale VRS. Existase şi un eşec al guvernelor care deţineau informaţii în a le împărtăşi cu alţii. Aceasta a însemnat un drum lung în a explica turnura pe care o luaseră evenimentele. Conducerea Dutchbat fusese preocupată să asigure siguranţa civililor de care erau responsabili; pentru aceasta ei erau dependenţi de VRS, şi în consecinţă vulnerabili în faţa manipulării sârbilor bosniaci. În final, percepţia larg răspândită a opiniei publice asupra operaţiunii Dutchbat ca un eşec naţional, a transformat căderea Srebrenicei, cu consecinţele sale, întro chestiune politică.

30. Aceste constatări au determinat guvernul în exerciţiu să îşi asume responsabilitatea politică. La 16 aprilie 2002 şi-a prezentat demisia.

  (c) Ancheta Parlamentului Francez

31. Franţa fiind un contribuitor major cu trupe la UNPROFOR şi fiind, de asemenea, un membru permanent al Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, Adunarea Naţională Franceză  (Assemblée nationale) a decis efectuarea unei anchete parlamentare. Raportul (Al Unsprezecelea Parlament sub Constituţia din 1958 – Onzième législature – nr. 3413) a fost înregistrat de către preşedinţia Adunării Naţionale la 22 noiembrie 2001.

32. Raportul schiţează evoluţia evenimentelor politice şi militare care au dus la înfiinţarea  „ zonelor de securitate” în Estul Bosniei şi a atacului VRS asupra Srebrenicei.

33. Masacrul este descris, însă raportul se abţine de la a imputa responsabilitatea personală, preferând să lase acest fapt în sarcina tribunalelor penale.

  (d) Ancheta Parlamentului Olandez

34. Demisia guvernului a dus la o dezbatere în Camera Inferioară a Parlamentului (Tweede Kamer der Staten-Generaal), care a hotărât să întreprindă o anchetă parlamentară ( parlementaire enquête) în scopul de a stabili în mod individual resonsabilitatea politică, militară şi oficială.

35. Raportul (Camera Inferioară a Parlamentului, mandatul 2002-2003, 28 506, nr. 2-3) a fost prezentat pe 27 ianuarie 2003. Cuprinde 463 de pagini, în mare parte preluari din rezumate şi extrase din probatoriile obţinute de la participanţii la diferitele procese de luare a deciziilor, atât pe plan local cât şi extern.

36. Raportul relevă faptul că decizia de a participa la intervenţia internaţională din fosta Iugoslavie a fost, parte inspirată de raţiuni umanitare şi parte de dorinţa, simţită atât de guvern cât şi de parlament, ca Olanda să joace un rol activ în provarea păcii şi securităţii pe plan internaţional. Totuşi, decizia de a desfăşura un batalion de infanterie aero-mobilă slab înarmat întro „zonă de securitate” angajată în conflict, a fost mai degrabă inspirată de luarea dorinţelor drept realitate decât de considerente reale de fezabilitate.

37. Cu timpul propria apărarea a devenit pentru UNPROFOR mai importantă decât îndeplinirea mandatului său iar puterea acestora de a descuraja prin prezenţa lor s-a erodat. Organizaţia Naţiunilor Unite au fost în principal de vină pentru acest fapt.

38. Partea sârbilor bosniaci e singura vinovată de crimele comise. Deşi, cu toate că a fost gasită o vină şi conducerii Dutchbat şi Guvernului Olandez, până la urmă era puţin probabil ca Dutchbat să fi putut preveni masacrul.

    (e) Raportul Guvernului din Republika Srpska „ Comisia pentru Investigarea Evenimentelor în şi din împrejurimile Srebrenicei între 10 şi 19 iulie 1995”

39.  „Comisia pentru Investigarea Evenimentelor în şi din împrejurimile Srebrenicei între 10 şi 19 iulie 1995” a fost înfiinţată prin decizia Guvernului din Republika Srpska la data de 15 decembrie 2003. Competenţa Comisiei a constat în îndeplinirea obligaţiilor asumate de către Republika Srpska decurgând din decizia Selimović şi Alţii a Camerei pentru Drepturilor Omului ( a se vedea mai jos pragrafele 47 şi 48), de a efectua propriile investigaţii cu privire la soarta victimelor menţionate în cererile înaintate Camerei pentru Drepturile Omului.

40. Raportul comisiei, care a fost publicat pe 11 iunie 2004, cuprinde 45 de pagini, fără anexe. Se stabileşte că:

  „ între 10 şi 19 iulie 1995, câteva mii de bosniaci au fost executaţi intro manieră care reprezintă încălcări               severe ale dreptului internaţional humanitar şi că, printre altele, autorii au luat măsuri ca să îşi acopere crimele               prin realocarea corpurilor; ...”

În plus, a fost stabilită responsabilitatea organelor din Republika Srpska în această privinţă. A fost elaborată o bază de date a vicimelor cunoscute şi au fost dezvăluite locurile unde se afllau diferite gropi comune.

41. La 10 noiembrie 2004 Guvernul Republikii Srbska a emis o declaraţie prin care şi-a cerut scuze pentru crimele comise.

5. Decizii şi hotărâri referitoare la masacrul de la Srebrenica

42. Au fost publicate multe decizii şi hotărâri importante referitoare la masacrul din Srebrenica, cele mai importante fiind ale următoarelor instituţii judiciare:

(a) Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie

43. În faţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPI) au fost inculpate mai multe persoane în legatură cu masacrul de la Srebrenica, printre acestea Generalul Major Radislav Krstić care, la puţin timp după căderea Srebrenicei, a devenit comandant al Corpurilor Drina ale VRS. La 2 august 2001 Camera de primă instanţă a TPI a emis o hotărâre de 260 de pagini (IT-98-33-T) găsindu-l vinovat de genocid, persecuţii şi crimă şi condamnându-l la patruzeci şi şase de ani închisoare.

44. Hotărârea Camerei de prima intanţă oferă o descriere detaliată a evenimentelor referitoare la căderea Srebrenicei în mâinile VRS şi a masacrului care a urmat.

45. Generalul Major Krstić a făcut apel împotriva condamnării şi a sentinţei. El nu a contestat modul în care Camera de primă instanţă a descris evenimentele, ci s-a axat în schimb pe natura şi gradul de responsabilitate penală. În ultimă instanţă, Camera de Apel a constatat că, în lipsa probelor cu privire la intenţia de genocid, Generalul Major Krstić nu a fost un autor principal al crimelor comise. L-a gasit, în schimb, vinovat de complicitate şi tăinuire de genocid şi crime împotriva umanităţii şi i-a redus pedeapsa la treizeci şi cinci de ani ( hotărârea din 19 aprilie 2004, IT-98-33-A).

  (b) Camera Drepturilor Omului pentru Bosnia şi Herţegovina

46. Camera Drepturilor Omului pentru Bosnia şi Herţegovina a fost un tribunal la nivel local constituit conform Convenţiei Drepturilor Omului din Anexa 6 a Acordului Dayton. A avut paisprezece judecători, numiţi „Membri”, şase dintre ei erau cetăţeni ai Bosniei şi Herţegovinei (doi bosniaci, doi croaţi, doi sârbi), restul de opt nefiind cetăţeni nici ai Bosniei şi Herţegovinei nici ai vreunui alt stat vecin. A funcţionat până la sfârşitul anului 2003.

47. La 7 martie 2003, Camera Drepturilor Omului a emis o decizie privind patruzeci şi nouă de cereri ( decizia Selimović şi alţii). Aceste cereri au fost alese dintre un număr de 1,800 de cereri similare introduse în faţa Camerei Drepturilor Omului, toate în legătură cu evenimentele de la Srebrenica.

48. Camera Drepturilor Omului a considerat că nu este competentă ratione temporis să judece evenimentele care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Acordului Drepturilor Omului la 14 Decembrie 1995. A găsit, totuşi, încălcări ale articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei atât luate individual cît şi în coroborare cu articolul 14 al Convenţiei cu privire la eşecul de a oferi reclamanţilor informaţii despre rudele dispărute şi de a efectua orice investigaţie semnificativă. A adăugat că „ în contextul cauzelor Srebrenica, aceste încălcări [au fost] în mod particular ieşite din comun din moment ce acest eveniment [a] rezultat în cea mai mare şi mai îngrozitoare execuţie în masă a civililor în Europa din a doua jumătate a secolului al douăzecilea. ...”. S-a ordonat Republikii Srpska să divulge toate informaţiile relevante pe care le deţinea, să elibereze toţi captivii daţi dispăruţi şi care erau încă în viaţă şi să efectueze o „anchetă completă, semnificativă, aprofundată şi detaliată”. În plus, a ordonat Republikii Srpska să plătească un total de patru milioane mărci convertibile Bosnia şi Herţegovina (BAM) către Fundaţia Memorialului şi Cimitirului Srebrenica-Potočari.

  (c) Curtea Internaţională de Justiţie

49. La 20 martie 1993, Republica Bosnia şi Herţegovina de atunci a iniţiat proceduri în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) împotriva Republicii Federale Iugoslavia de atunci invocând, ca şi relevant în faţa Curţii, încălcări ale Convenţiei pentru Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid. După intrarea în vigoare a Acordului Dayton, Republica Bosnia şi Herţegovina a fost succedată ca şi parte reclamantă de către Bosnia şi Herţegovina. Republica Federală Iugoslavia, după dezintegrarea sa, a fost înlocuită ca şi parte pârâtă de către Serbia şi Muntenegru în primă fază şi în final de Serbia, cu toate că, orice responsabilitate pentru evenimentele din trecut determinate de către CIJ au implicat la timpul respectiv Statul Serbia şi Muntenegru.

50. CIJ a pronunţat hotărîrea la 26 februarie 2007 (Aplicarea Convenţiei pentru Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid (Bosnia şi Herţegovina c. Serbia şi Muntenegru), Hotărâre, C.I.J. Rapoarte 2007, p.43). Cu privire la masacrul de la Srebrenica, si-a bazat constatările factuale pe cele ale TPI din hotărârea mai sus menţionată a Camerei de primă instanţă în cauza Krstić, pe hotărârea TPI în cauza Blagojević (IT-02-60-T, Hotărârea Camerei de primă instanţă, 17 ianuarie 2005) şi pe Raportul Secretarului General al Naţiunilor Unite ( a se vedea paragraful 25 de mai sus).

51. CIJ a reţinut, inter alia, că actele de genocid fuseseră comise de către membrii VRS în şi în jurul Srebrenicei începând cu aproximativ 13 iulie 1995 ( loc. cit., §§ 291 şi 297). Însă, decizia de a comite aceste acte fusese luată individual de membrii ai conducerii VRS; nimic nu a demonstrat că acestea au fost plănuite sau comise de către persoane pentru care pârâtul era răspunzător sau cu buna complicitate a pârâtului. În consecinţă, masacrul nu a putut fi imputat Serbiei şi Muntenegru ( loc. cit., 413-415; §§ 423-424).

52. A reţinut că, totuşi, o obligaţie de a preveni genocidul a existat, chiar dacă limitată. Obligaţia în cauză a fost una de conduită şi nu de rezultat, în sensul că un stat nu poate fi obligat, indiferent de circumstanţe, să reuşească să împiedice comiterea de genocid: obligaţia statelor participante a fost mai degrabă de a angaja toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie pentru a preveni pe cât posibil genocidul. Un stat nu se face responsabil pur şi simplu pentru că rezultatul aşteptat nu a fost atins; responsabilitatea a luat însă naştere dacă statul în mod manifest a omis să ia toate măsurile pentru a preveni genocidul, măsuri care erau în puterea sa şi care ar fi putut contribui la prevenirea genocidului.

53. A mers mai departe şi a descoperit că autorităţile FRI, şi mai presus de toate preşedintele ei, dl. Slobodan Milošević, fuseseră conştiente de tensiunea care domnea în zona Srebrenicei între diferitele grupuri etnice şi prin urmare de pericolul apariţiei genocidului. Deşi, fără îndoială că aveau influenţă asupra VRS în virtutea „legaturilor de natură politică, militară şi financiară” cu aceasta ( loc. cit., § 435), ele nu şi-au folosit influenţa asupra VRS pentru a preveni apariţia genocidului. Responsabilitatea internaţională a Serbiei a fost prin aceasta angajată ( loc. Cit., § 438).

     B. Procedurile interne

1. Iniţierea acţiunilor principale

54. La 4 iunie 2007, reclamanţii au chemat în judecată Statul Olandez şi Organizaţia Naţiunilor Unite în faţa tribunalului din Haga. Cererea de chemare în judecată a fost un document de 203 de pagini prin care reclamanţii declaraseră că Statul Olandez (responsabil pentru Dutchbat) şi Organizaţia Naţiunilor Unite (responsabilă în general pentru UNPROFOR), în ciuda promisiunilor anterioare şi în ciuda faptului că erau conştiente de iminenţa unui atac din partea VRD, au eşuat în a acţiona de o manieră adecvată şi eficientă pentru a apăra „zona de securitate” Srebrenica, şi, după căderea enclavei în mâinile VRS, să asigure protecţia non combatanţilor de acolo. Ei erau deci responsabili pentru maltratarea membrilor populaţiei civile, violarea şi (în unele cazuri) uciderea femeilor, omorurile în masă ale bărbaţilor şi genocid. Reclamanţii şi-au bazat poziţia pe codul civil olandez ca şi pe dreptul internaţional.

55. Argumentele în baza codului civil au fost că, în primul rând, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Olanda încheiaseră o înţelegere cu locuitorii enclavei Srebrenica (inclusiv cu reclamanţii) pentru a-i proteja înăuntrul „zonei de securitate” Srebrenica în schimbul dezarmării forţelor ARBH prezente, înţelegere pe care Organizaţia Naţiunilor Unite şi Olanda nu au onorat-o; şi în al doilea rând, că Olanda cu complicitatea OrganizaţieiNaţiunilor Unite i-au prejudiciat ( onrechmatige daad) prin trimiterea în Bosnia şi Herţegovina a unor trupe insuficient înarmate, slab antrenate şi prost pregătite şi prin eşecul de a le furniza sprijinul aerian necesar.

56. Argumentele în baza dreptului internaţional, pertinente pentru cauza de faţă, s-au bazat pe Proiectul articolelor privind Responsabilitatea Statelor şi pe Proiectul articolelor privind Responsabilitatea Organizaţiilor Internaţionale aparţinând Comisiei de Drept Internaţional, reclamanţii afirmând că acţiunile Dutchbat erau imputabile atât Olandei cât şi Organizaţiei Naţiunilor Unite.

57. Deşi, admiţând faptul că persoanele fizice nu au fost subiecte de drept internaţional clasic, reclamanţii au căutat să demonstreze că un drept la reparaţii în baza dreptului internaţional fusese recunoscut victimelor în mod direct de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Principiile de Bază şi Principiile Directoare ale Dreptului la Remediu şi Reparaţie pentru Victimele Încălcărilor Grave ale Dreptului Internaţional privind Drepturi Omului şi Încălcări Grave ale Dreptului Umanitar Internaţional, care au avut efect direct în Olanda, în virtutea articolului 93 al Constituţiei Regatului Ţărilor de Jos.

58. Anticipând eventualitatea ca Organizaţia Naţiunilor Unite să-şi invoce imunitatea în baza articolului 105 al Cartei Naţiunilor Unite, reclamanţii au argumentat că orice imunitate de care se bucură organizaţia se extindea nu mai mult decât era necesar pentru ca ea să îşi desfăşoare activitatea şi că, mai mult, accesul la o instanţă de judecată a fost garantat, în mod special, de Articolul 6 § 1 din Convenţie.

59. Se pare că Ministerul de Justiţie nu s-a folosit de posibilitatea prevăzută în secţiunea 3a a Legii Executorilor Judecătoreşti din 2001 (Gerechsdeurwaarderswet 2001, a se vedea mai jos) de a declara executorului judecătoresc că înmânarea citaţiei ar fi contrară obligaţiilor pe care statul le are conform dreptului internaţional.

2. Viciul de procedură

  (a) Argumentele expuse în faţa Tribunalulul

60. Organizaţia Naţiunilor Unite nu s-a prezentat in fata Tribunalului , aşa cum precizaseră anterior în faţa Reprezentanţei Permanente a Regatului Ţărilor de Jos la New York că nu o vor face.

61. Statul Olandez, deja pârât de drept, a solicitat, de asemenea, să intervină în numele Organizaţiei Naţiunilor Unite sau, în subsidiar, să se alăture procedurilor împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite ca şi pârât. A invocat faptul că, în lumina articolului 105 § 1 al Cartei Naţiunilor Unite în coroborare cu articolul II, secţiunea 2 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite, instanţele nu aveau competenţă în măsura în care procedurile erau îndreptate împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite; era de competenţa instanţelor olandeze să recunoască ex officio imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite excepţie făcând cazul în care se renunţa la ea în mod explicit. Statul a avut un interes legal internaţional propriu în a invoca această imunitate, aşa cum a fost reflectat în mod special în secţiunea 3a a Legii Executorilor Judecătoreşti 2001.

62. Reclamanţii au argumentat că imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost anulată, în mod special de articolul 6 din Convenţie şi interzicerea genocidului, aceasta din urmă fiind o regulă jus cogens care şi-a găsit calea în dreptul tratatului (sub forma Convenţiei pentru Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid).

63. Procedurile principale au fost amânate până la decizia finală în cazul viciului de procedură.

  (b) Hotărârea Tribunalului

64. Tribunalul a pronunţat hotărârea la 10 iulie 2008, Landelijk Jurisprudentie Nummer    (Număr Naţional Jurisprudenţă, „LJN”) BD6795, traducerea în limba engleză LJN BD6796. Relevant pentru cauza din faţa Curții, Tribunalul a constatat că eroarea Ministerului Justiţiei de a face o declaraţie în conformitate cu secţiunea 3a din Legea Executorilor Judecătoreşti 2001 nu a implicat recunoaşterea competenței instanţelor olandeze de către Statul Olandez.

65. Dimpotrivă, statul a avut propriul interes în a apăra imunitatea jurisdicțională a Organizaţiei Naţiunilor Unite, având în vedere obligaţiile sale în baza articolului 105 § 1 a Cartei Naţiunilor Unite. Ulterior a notat că, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi exprimase dorinţa de a-şi vedea imunitatea respectată, aşa cum o făcea în mod invariabil, şi a constatat că imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite era de fapt recunoscută în practica legală internaţională.

66. Nici Convenţia pentru Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid, nici orice altă regulă de drept internaţional, fie definită prin tratat, drept cutumiar sau prin practica statului, nu pot obliga Olanda să aplice prohibiţia de genocid prin dreptul civil; Convenţia pentru Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid prevedea doar ca statele să se asigure că genocidul a fost pedepsit.

67. Făcând trimitere la jurisprudenţa acestei Curţi (Al-Adsani c. Marii Britanii [MC], nr. 35763/97, CEDO 2001-XI), Tribunalul a constatat că, în principiu, imunitatea de jurisdicţie a unui stat nu a fost anulată de interzicerea torturii prevazută în articolul 3 al Convenţiei. Interzicerea torturii fiind la fel de mult o regula ius cogens ca şi interdicţia genocidului, se poate concluziona că, în stadiul actual al dreptului internaţional, imunitatea faţă de un proces civil întro instanţă naţională – fie că se bucură de ea un stat suveran sau o organizaţie internaţională – nu a fost anulată de ius cogens.

68. A urmat că, imunitatea Naţiunilor Unite nu a fost una funcţională, pentru a fi pusă în dezbatere de către instanţele naţionale, ci absolută.

69. Cu privire la articolul 6 din Convenţie, Tribunalul a făcut trimitere la decizia acestei Curţi în Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei ((dec.) [MC], nr. 71412/01 şi 78166/01, 2 mai 2007). Se afirmase în aceea decizie că naţiunile care au contribuit cu trupe nu pot fi ţinute responsabile pentru acţiunile forţelor plasate la dispoziţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii. De aici a urmat că articolul 6 nu ar putea fi invocat în susţinerea unei excepţii de imunitate faţă de un proces al Organizaţiei Naţiunilor Unite înseşi.

70. Tribunalul era conştient de faptul că, Curtea în Waite şi Kennedy c. Germaniei [MC], nr. 26083/94, CEDO 1999-I, şi Beer şi Regan c. Germaniei [MC], nr. 28934/95, 18 februarie 1999, a făcut declaraţii sugerând că imunitatea unei organizaţii internaţionale era compatibilă cu articolul 6 din Convenţie numai dacă organizaţia însăşi oferea o alternativă rezonabilă pentru protecţia drepturilor din Convenţie. Oricum, înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite a predatat intrarea în vigoare a Convenţiei. Mai mult, Organizaţia Naţiunilor Unite era o organizaţie a cărei apartenenţă era apropape universală; acest fapt distingând-o de organizaţii cum ar fi Agenţia Spaţială Europeană, organizaţia în cauză în Waite şi Kennedy şi Beer şi Regan, care a fost creată abia în 1980 şi a cărei apartenenţă a fost limitată la Statele Europene. Mai mult, Curtea insăşi a recunoscut poziţia specială a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei. În orice situaţie, dacă orice stat şi-ar exercita jurisdicţia asupra Organizaţiei Naţiunilor Unite, acel stat ar trebui să fie cel în interiorul teritoriului căruia organizaţia să îşi aibe sediul sau faptele în cauză să se fi întâmplat; în speţă aceasta a exclus Olanda.

71. Tribunalul şi-a declinat deci competența cu privire la Organizaţia Naţiunilor Unite fără a găsi necesar să judece cerera Olandei de a intervini sau de a se alătura procedurilor.

  (c)  Argumentele expuse în faţa Curţii de Apel

72. Reclamanţii au făcut apel în faţa Curţii de Apel (gerechtshof) din Haga. Principalele lor argumente pot fi rezumate după cum urmează.

73. Ca şi relevant pentru cauza din faţa Curţii, ei au argumentat că, încrederea statului în imunitatea absolută a Organizaţiei Naţiunilor Unite a mers mână în mână cu argumentele sale cum că Organizaţia Naţiunilor Unite ar fi singura respnsabilă pentru eşecul de a preveni actul de genocid prin masacrul de la Srebrenica. A accepta aceea motivare ar însemna interzicerea accesului la justiţie rudelor supravieţuitoare ale victimelor masacrului, care, din punct de vedere legal, uman şi moral, a fost o nedreptate. Tribunalul a trecut cu vederea natura argumentelor statului, care s-au bazat, nu atât de mult pe nevoia de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin dreptul internaţional, cât pe propriul interes, clar înţeles ( welbegrepen eigenbelang). Scopul obligaţiilor legale internaţionale nu a fost de a permite statului să se sustragă de la propria îndatorire.

74. Organizaţia Naţiunilor Unite avea obligaţia, conform articolului VIII, secţiunea 29 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite, să instituie o formă de mecanism de soluţionare a disputelor de natură privată la care era parte, dar în mai mult de şaizeci de ani de existenţă nu a reuşit să facă acest lucru. Prin urmare, era urgentă nevoie pentru instanţele naţionale din Olanda să îşi asume competenţa.

75. Hotărârea Al-Adsani a acestei Curţi nu a fost un precedent potrivit, din moment ce imunitatea unei organizaţii internaţionale era diferită de imunitatea unui stat suveran. Mai mult, în Al-Adsani Curtea a fost profund împărţită. Poziţia majoritară în Al-Adsani a fost criticată prin accea că, a permis imunitatea de jurisdicţie să păcălească o regulă de ius cogens, şi anume interzicerea torturii. Cu atât mai mult a fost inoportun a permite imunităţii funcţionale a unei organizaţii internaţionale să anuleze o chiar mai fundamentală regula de ius cogens, şi anume interzicerea genocidului.

76. În cauzele Kadi şi Al-Barakaat, atât Avocatul General al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cât şi însăşi Curtea de Justiţie şi-au demonstrat dispoziţia de a interveni şi a asigura acces la justiţie acolo unde Organizaţia Naţiunilor Unite nu a reuşit să facă acest lucru (cauzele reunite C-402/05 P şi C-415/05 P, Yassin Abdullah Kadi şi Al Barakaat International Foundation c. Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Comunităţilor Europene, hotărârea din 3 septembrie 2008).

  (d) Hotărârea Curţii de Apel

77. Curtea de Apel a pronunţat hotărârea la 30 martie 2010, LJN BL8979. Ea a permis statului să se alăture, ca şă pârât, în procedurile împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a menţinut hotărârea Tribunalului pentru restul.

78. Ea nu a acceptat faptul că, statul încerca să evite propria răspundere în dreptul civil invocând imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Fiind un viciu de procedură cu privire la competenţa instanţelor olandeze în legatură cu Organizaţia Naţiunilor Unite, aceasta nu putea anticipa apărarea pe care Statul Olandez ar fi prezentat-o ca şi pârât în propriul drept în judecarea viitoare a fondului.

79. Făcând referire la articolul II, secţiunea 2 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite, care ar trebui interpretat „ cu bună credinţă în acord cu sensul obişnuit ce trebuie dat termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului” ( articolul 31 din Convenţia de la Viena a Legii Tratatelor) şi de asemenea, în lumina articolului 105 al Cartei Naţiunilor Unite, Curtea de Apel a stabilit că nici o altă interpretare nu se poata da acelei dispoziţii decăt aceea că „ cea mai extinsă imunitate ce [a] fost acordată Organizaţiei Naţiunilor Unite, în sensul că Organizaţia Naţiunilor Unite nu [ar putea] fi citată în faţa oricărei instanţe naţionale a ţărilor ce [erau] parte la Convenţie”. Nu a reieşit din redactarea articolului 105 al Cartei cum că imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite ar fi doar funcţională, fiind evident din articolele Cartei care precedă articolul 105 faptul că, Convenţia pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite    (incluzând articolul II, secţiunea 2) a fost destinată să specifice „privilegiile şi imunităţile ... necesare pentru îndeplinirea obiectivelor [Organizaţiei Naţiunilor Unite]”.

80. Spre deosebire de Tribunal, Curtea de Apel nu a fost convinsă că Curtea s-a abătut de la Waite şi Kennedy şi Beer şi Regan în decizia Berrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei. Ultima cauză nu privea nici Organizaţia Naţiunilor Unite ca o eventuală parte, nici accesul la instanţele naţionale în sensul articolului 6 al Convenţiei. Nici nu ar face vreo diferenţă faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei; o asemenea constatare ar fi incompatibilă cu natura fundamentală a drepturilor din Convenţie. Şi nici nu s-ar putea presupune că articolul 103 al Cartei Naţiunilor Unite fusese destinat doar pentru a înlătura dreptul internaţional cutumiar sau tratatele internaţionale, cu atât mai puţin să afecteze protecţia standardelor internaţionale ale drepturilor omului, unul din obiectivele Organizaţiei Naţiunilor Unite fiind exact promovarea respectului drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale. Aceasta a însemnat că, criteriile după care urma să fie judecată imunitatea de jurisdicţie a OrganizaţieiNaţiunile Unite erau cele expuse de Curte în § 53 din Beer şi Regan.

81. Hotărârea Curţii de Apel a continuat după cum urmează:

„5.7. În ceea ce priveşte chestiunea dacă imunitatea de jurisdicţie de care se bucură Organizaţia NaţiunilUnite este în acest caz proporţională cu scopul urmărit, Curtea de Apel ar observa următoarele. Organizaţia Naţiunilor Unite are o poziţie specială printre organizaţiile internaţionale. Consiliul de Securitate ar putea, în definitiv, în baza articolului 42 al Cartei, să execute o asemenea acţiune prin intermediul forţelor aeriene,               navale sau de uscat, în funcţie de necesitaţi, pentru a menţine sau restaura pacea şi securitatea internaţională. Nici o altă organizaţie internaţională nu are asemenea competenţe extinse. Cu privire la aceste competenţe largi, prin care Organizaţia Naţiunilor Unite şi trupele plasate la dispoziţia Organizaţiei Naţiunilor Unite se pot implica în situaţii de conflict care în mod frecvent vor atrage interesele conflictuale ale multiplelor părţi,               acolo există un risc real ca, în cazul în care Organizaţia Naţiunilor Unite ar fi beneficiat numai parţial de               imunitate de jurisdicţie sau deloc, Organizaţia Naţiunilor Unite să fie expusă prenţiilor părţilor implicate în conflict şi să fie citată în faţa instanţelor naţionale din ţara unde se desfăşoară conflictul în cauză. Tocmai pentru că avănd în vedere natura sensibilă a conflictelor în care Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi               implicată, ar trebui considerate şi situaţiile în care Organizaţia Naţiunilor Unite ar fi citată exclusiv în scopul               de a zădărnici în totalitate sau în parte acţiunea Consiliului de Securitate. Ar mai trebui de asemenea luat în               calcul faptul că, Organizaţia Naţiunilor Unite ar putea fi citată în ţări în care sistemul judiciar nu îndeplineşte standardele articolului 6 din Convenţie. Imunitatea de jurisdicţie acordată Organizaţiei Naţiunilor Unite este deci direct conectată cu interesul general având legătură cu menţinerea păcii şi securităţii în lume. Din acest motiv este de o mare importanţă ca Organizaţia Naţiunilor Unite să dispună de o imunitate cât se poate de solidă, ţi cât de puţin discutabilă. Pe acest fond, Curtea de Apel este de părere că numai               argumente serioase ar putea atrage consecinţa că imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite este disproporţionată               cu scopul urmărit de aceasta.

...

5.9. Curtea de Apel notează în primul rând că este sensibilă la cumplitele evenimente (vreselijke               gebeurtenissen) la care Mothers din Srebrenica şi rudele lor au căzut victime şi pentru suferinţele cauzate de               acestea. Statul nu a contestat că a fost genocid la Srebrenica; într-adevăr acest lucru se ştie foarte precis. Este               cu totul de înţeles că Mothers din Srebrenica să-şi caute dreptatea în justiţie. Însă, aceasta nu e sfârşitul               problemei. Aşa cum s-a notat mai sus, este şi un interes general considerabil pentru care Organizaţia Naţiunilor               Unite să nu fie obligată să apară în faţa unei instanţe naţionale. În acestă zonă de tensiune se impune punerea               în balanţă a două principii de drept, fiecare extrem de important, însă numai unul poate fi decisiv.

5.10. Curtea de Apel observă în primul rând că [reclamanţii] recunosc că Organizaţia Naţiunilor Unite nu a               comis ea insăşi               genocid (...). Nici nu se poate deduce din faptele prezentate de [reclamanţi] că Organizaţia               Naţiunilor Unite a cooperat în mod conştient la genocid. În esenţă, [reclamanţii] au învinovăţit Organizaţia               Naţiunilor Unite de neglijenţă (nalatig) în prevenirea genocidului. Curtea de Apel este de părere că deşi vina               astfel îndreptată către Organizaţia Naţiunilor Unite este serioasă, nu e gravă (pregnant) până la punctul de a-i               anula imunitatea numai pe acest motiv, sau până la punctul că numai pe acest motiv Organizaţia Naţiunilor               Unite nu-şi poate invoca imunitatea. În această ordine de idei, Curtea de Apel găseşte semnificativ faptul că,               aşa cum deja s-a mai menţionat, operaţiunile de pace ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au loc în general acolo               unde există un conflict (brandhaard) deja izbucnit, şi că în general este posibil fără prea mare dificultate să fie               învinovăţită Organizaţia Naţiunilor Unite, nu pentru că ar fi comis ea crimele împotriva umanităţii, dar pentru               neluarea măsurilor adecvate împotriva [ acestor crime], [care] ar putea da naştere la abuzuri. Reproşul că               Organizaţia Naţiunilor Unite nu a prevenit genocidul în Srebrenica şi că a fost neglijentă în această privinţă               este deci, în principiu, insuficient pentru a străpunge imunitatea de jurisdicţie. Nici nu este decisiv că nu este               specificat în cazul de faţă că nu există nici un abuz în sensul de mai sus. În cazul în care OrganizaţiaNaţiunilor               Unite ar putea invoca, cu succes, imunitatea sa dacă, întrun caz anume, s-ar putea dovedi abuzul, atunci               imunitatea sa ar fi in mod inacceptabil diminuată ( aangetast).

5.11. Următorul fapt pe care s-au bazat [reclamanţii] este absenţa unei căi procedurale însoţită de garanţii               adecvate (een met voldoende waarborgen omklede rechtsgang). Ei au indicat că Organizaţia Naţiunilor Unite               nu a prevăzut modalitaţi de soluţionare a disputelor rezultând din contracte sau alte dispute cu caracter de drept               privat la care Naţiunile Unite este parte, aşa cum prevede articolul VIII, secţiunea 29, fraza de               deschidere şi               puncul (a)al Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite. Toţi sunt de acord că Organizaţia               Naţiunilor Unite nu a făcut acest lucru. De asemenea, statul nu a reuşit să supună unei dezbateri adecvate               argumente întemeiate [ale reclamanţilor] ca „ Acordul asupra Statutului UNPROFOR” efectiv nu oferă               [reclamanţilor] nici o posibilitate reală de a da în judecată Organizaţia Naţiunilor Unite. Curtea de Apel este               totuşi de părere că nu se poate stabili că [reclamanţii] nu au deloc acces la o instanţă pentru ce s-a întâmplat în               Srebrenica. În primul rând, nu a reieşit clar din faptele prezentate de [reclamanţi] de ce nu ar fi posibil pentru ei               să îi aducă pe autorii genocidului şi pe acei care ar putea fi consideraţi răspunzători pentru aceştia în faţa               unei instanţe care să îndeplinească standerele articolului 6 din Convenţie. În măsura în care [reclamanţii]               nu               au reuşit să facă acest lucru pentru că persoanele răspunzătoare nu pot fi găsite sau oferă insuficiente               perspective de recuperare a pagubelor, Curtea de Apel observă că articolul 6 din Convenţie nu garanzează               faptul că oricine doreşte să deschidă un proces civil va putea întotdeauna să găsească un debitor (solvabil).

5.12. În al doilea rând, le este deschisă calea [reclamanţilor] de a da în judecată statul, pe care ei îl acuză în               termeni comparabili cu cei formulaţi împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite în faţa instanţelor olandeze.               [Reclamanţii] de fapt au făcut uz de această posibilitate. Statul nu poate invoca nici o imunitate de jurisdicţie,               ceea ce înseamnă că instanţele olandeze vor trebui oricum să se pronunţe pe fondul unei asemenea acţiuni.               Acest lucru rămâne neschimbat dacă în acele proceduri, aşa cum [reclamanţii] pretind – cu o oarecare               îndreptăţire - să se aştepte ca statul să-şi construiască o apărare în sensul că acţiunile sale din Srebrenica ar               trebui atribuite (exclusiv) Organizaţiei Naţiunilor Unite. Chiar dacă este formulată o asemene apărare (...),               instanţele vor fi nevoite ca, în fiecare cauză, să pună în discuţie fondul pretenţiilor [reclamanţilor] şi în acestă               măsură [reclamanţii] au acces la o instanţă               independentă.

5.13. Rezultă din cele de mai sus că nu se poate spune că pentru [reclamanţi] însăsi esenţa dreptului de a avea               acces la justiţie este afectată de recunoaşterea imunităţii de jurisdicţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În acest               context, Curtea de Apel face referire la [Fayed c. Marii Britanii, 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B]               din               care reiese că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este pregătită să accepte chiar restrângeri destul de               serioase ale accesului la justiţie. În cazul de faţă nu este vorba de restrângeri atât de cuprinzătoare, având în               vedere că [reclamanţii] pot chema în judecată, pentru prejudiciul suferit de Mothers din Srebrenica ,cel puţin               două categorii de părţi şi anume, autorii genocidului şi statul. Pe acest fond, Curtea de Apel nu consideră faptul               că Organizaţia Naţiunilor Unite nu a creat, în conformitate cu articolul VIII, secţiunea 29, fraza de               deschidere şi puncul (a) al Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite, un remediu alternativ               pentru pretenţii ca şi cele de faţă, oricât de repetabil ar fi,.... de o importanţă decisivă suficientă pentru a-i               afecta imunitatea de jurisdicţie.”

 (e)  Argumentele expuse în faţa Curţii Supreme

   i. Recursul reclamanţilor în interesul legii

82. Reclamanţii au introdus în faţa Curţii Supreme un recurs în interesul legii ( cassatie). În decursul procedurilor ei au introdus o cerere de chemare în judecată (dagvaarding) şi un memorandul explicativ (schriftelijke toelichting) . Explicaţiile lor, relevante pentru cauza din faţa Curţii, pot fi rezumate după cum urmează:

    α. Cererea de chemare în judecată

83. Distincţia pe care Curtea de Apel a făcut-o între acțiunea împotriva Statului Olandez şi acțiunea impotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite nu a avut justificare, având în vedere corelaţia dintre cele două cauze. A considera că Organizaţia Naţiunilor Unite s-a bucurat în cazul de faţă de imunitate ar permite Statului Olandez să încerce să demonstreze că conduita sa a fost imputabilă, sau legitimată de, Organizaţia Naţiunilor Unite şi astfel să-şi evite răspunderea.

84. Imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite conform dreptului internaţional nu a fost atât de largă aşa cum se afirmase de către Curtea de Apel. În absenţa oricărei proceduri alternative accesibile reclamanţilor, Curtea de Apel a plasat, deci, Organizaţia Naţiunilor Unite mai presus de lege. Natura de neacceptat a unei asemenea concuzii a rezultat, inter alia, şi din hotărârile Waite şi Kennedy şi Beer şi Regan ale acestei Curţi.

85. Curtea de Apel şi-a bazat afirmaţiile pe presupunerea că reclamanţii căutau numai compensaţii pecuniare, care ar putea fi plătite de orice parte suficient de solvabilă. De fapt, pretenţiile lor nu au fost limitate la bani: ei au urmărit recunoaşterea responsabilităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru eşecul de a preveni genocidul căruia rudele lor i-au căzut victime. O declaraţie judiciară de un asemenea efect ar putea fi dată numai cu Organizaţia Naţiunilor Unite în poziţia de pârât, nu împotriva Olandei sau, la drept vorbind, a autorilor sârbi.

86. Imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost acordată în scop politic. Însă, o instanță de judecată trebuie să aplice legea, prin lege a fost formulat dreptul de acces la justiție, care, deci, este mai presus de interesul politic. Acest lucru este valabil cu atât mai mult din moment ce interdicţia de genocid a fost o regulă de ius cogens. În continuare, au indicat numărul ce a constituit majoritatea în hotărârea Al-Adsani a acestei Curţi (nouă la opt, cel mai mic posibil) ca şi dovadă a unei evoluţii către acceptarea faptului că ius cogens – în acel caz interzicerea torturii – ar putea anula imunităţi deocamdată recunoscute în dreptul internaţional.

87. În a susţine că Organizaţia Naţiunilor Unite nu a comis ea însăşi genocid, Curtea de Apel nu a sesizat esenţialul, şi anume că Organizaţia Naţiunilor Unite a eşuat în datoria de a preveni genocidul. Mai mult, Dutchbat a conspirat la genocid prin cooperarea cu VRS în deportarea populaţiei civile din zona de securitate Srebrenica şi prin faptul că a ajutat la separarea bărbaţilor de femei şi copii în ciuda indiciilor că vieţile lor erau în pericol.

88. În scopul dreptului de acces la justiţie, aşa cum este garantat de articolul 6 din Convenţie, nu a făcut nici o diferenţă dacă a existat sau nu un debitor solvent sau dacă Statul Olandez poate sau nu să pretindă imunitate faţă de un proces civil în propriile instanţe.

89. În final, Curtea de Apel nu a reuşit să supună dezbaterii dacă Organizaţia Naţiunilor Unite ar fi trebuit să renunţe expres la imunitate.

    ß. Memorandumul explicativ

90. Reclamanţii au completat cererea de chemare în judecată cu un memorandum explicativ (schriftelijke toelichting), prin care au dezbătut pe larg că imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost destinată să fie funcţională şi nu diplomatică. Aceasta s-a reflectat în modul de redactare al articolului 105 al Cartei Naţiunilor Unite. Deşi articolul II, secţiune 2 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite sugera altceva, a fost subordonat Cartei în virtutea articolului 103. Mai mult, a rămas posibilă – şi câteodată a fost, dacă nu legală, o obligaţie morală – renunţarea la imunitate, ca în cazurile de încălcări grave ale drepturilor omului. Cu atât mai mult era aşa din moment ce Organizaţie Naţiunilor Unite a eşuat ea însăși să asigure soluţionarea litigiilor la care ar putea fi parte, în conformitate cu articolul VIII, secţiunea 29 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite.

  ii. Avizul consultativ

91. Un aviz consultativ (conclusie) a fost înaintat de către Procurorul General (procureur-generaal) al Curţii Supreme.

92. Procurorul General a făcut distincţia între imunitatea statelor, bazată pe egalitatea lor ca state suverane în dreptul internaţional, şi imunitatea organizaţiilor internaţionale, care a fost concepută în scopul de a le permite să funcţioneze. Citând Waite şi Kennedy, el a admis că imunitatea unei organizaţii internaţionale faţă de jurisdicţia naţională ar putea fi nevoie să fie anulată dacă nici un mecanism intern de soluţionare a disputelor nu ar fi disponibil. În cazul de faţă, în schimb, a existat o alternativă internă prevazută de paragraful 48 al Acordului asupra Statutului Forţei de Protecţie a Naţiunilor Unite în Bosnia şi Herţegovina.

93. Pentru restul, Procurorul General a exprimat opinia că Curtea de Apel şi-a bazat hotărârea pe o corectă analiză a intereselor concurente implicate. În măsura în care reclamanţii au raţionat în mod diferit, ei şi-au bazat argumentaţia pe interpretarea greşită a hotărârii Curţii de Apel.

  (f) Hotărârea Curţii Supreme

94. Curtea Supremă a pronunţat hotărârea la 13 aprilie 2012, LJN BW1999. Argumentarea sa a inclus următoarele:

  „Baza şi scopul imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite

  4.2 Imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite, care trebuie separată de imunitatea funcţionarilor şi a               experţilor săi în exerciţiul funcţiunii, e bazată pe articolul 105 al Cartei Naţiunilor Unite şi articolul II,                             secţiunea 2 a Convenţiei [pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite]. Această ultimă prevedere, care               dezvoltă articolul 105 § 1 [al Cartei], a fost corect interpretată de Curtea de Apel – aplicând articolul 31 al               Convenţiei de la Viena asupra Dreptului Tratatelor – ca oferind Organizaţiei Naţiunilor Unite cea mai largă               imunitate de jurisdicţie, în sensul că nu poate fi citată în faţa               vreunei instanţe naţionale a ţărilor care sunt parte               la Convenţia [ pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite].

Baza şi scopul acestei imunităţi, care este menită să asigure funcţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite în               completă independenţă şi care, pentru acest motiv serveşte un scop legitim, este, prin urmare, diferită de               imunitatea de jurisdicţie oferită statelor străine. Aşa cum este prevăzut în secţiunea 13a a Actului ce conţine               Dispoziţii Generale privind Legislaţia Regatului (Wet Algemene Bepalingen), cea din urmă imunitate derivă               din dreptul internaţional general (par in parem non habet imperium), şi priveşte numai acţiuni ale unui stat               străin executate de acesta în exerciţiul îndatoririlor sale guvernamentale (acta iure imperii).

  Imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi accesul la o instanţă

4.2.1 Curtea de Apel ..., aplicând criteriile formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Beer şi               Regan c. Germania [MC], nr. 28934/95, 8 februarie 1999, şi Waite şi Kennedy c. Germania [MC], nr.                             26083/94, CEDO 1999‑-I, a ridicat întrebarea dacă invocarea imunitatăţii Organizaţiei Naţiunilor Unite este               compatibilă cu dreptul de acces la justiţie (prevazut în articolul 6 al Convenţiei şi articolul 14 al Pactului               Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice). Statul nu mai dezbate faptul că acest drept – care este unul               absolut – este ( de asemenea) o regulă de drept cutumiar internaţional.

...

4.3.3 În acord cu §§ 67-69 [din Waite şi Kennedy], este de o importanţă particulară pentru constatarea Curţii că               respectarea imunităţii organizaţiilor internaţionale, cum este ESA [ Agenţia Spaţială Europeană ], nu constituie               o încălcare a articolului 6 din Convenţie pentru că, Convenţia pentru înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene               ( Convenţia ESA) prevede în mod explicit o procedură alternativă pentru soluţionarea disputelor de drept privat               de care reclamnţii pot face uz. Se observă că § 67 menţionează „ organizaţii internaţionale” fără explicaţii               suplimentare, însă aceasta – deja în absenţa oricărei consideraţii în legătură cu interacţiunea dintre articolul 6 al               Convenţiei şi articolele 103 şi 105 ale Cartei Naţiunilor Unite – nu înseamnă a presupune că referindu-se la               „ organizaţii internaţionale” Curtea a dorit să se refere şi la Organizaţia Naţiunilor Unite, cel puţin nu în               măsura în care priveşte măsurile luate de această organizaţie în cadrul capitolului VII al Cartei Naţiunilor               Unite ( Măsuri cu privire la ameninţări la adresa păcii, încălcări ale păcii şi acte de agresiune).

4.3.4 (Consiliul de Securitate al) Naţiunilor Unite deţine un loc aparte în cadrul comunităţii juridice               internaţionale, aşa cum a fost exprimat şi în Behrami şi Behrami c. Franţa şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi               Norvegiei (dec.) [MC], nr. 71412/01. În această decizie, care priveşte fapte şi omisiuni ale Misiunii de               Administraţie Interimară a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) şi ale Forţelor NATO din               Kosovo (KFOR), desfăşurate în Kosovo ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, Curtea constată,               inter alia:

‘146. Chestiunea care se pune în cazul de faţă este dacă Curtea este competentă ratione personae să               revizuiască actele Statului pârât executate în numele ONU şi, la modul general, cu privire la relaţia dintre               Convenţie şi acţiunile ONU sub capitolul VII din Carta sa.

147. ...La modul general, se reaminteşte în continuare, aşa cum s-a notat la paragraful 122 de mai sus, că               Convenţia trebuie să fie interpretată în lumina oricăror reguli şi principii relevante de drept internaţional,               aplicabile în relaţiile dintre Părţile Contractante. Prin urmare, Curtea a luat în considerare doua prevederi               suplimentare ale Cartei, articolele 25 şi 103, aşa cum au fost interpretate de CIJ ( a se vedea paragraful 27 [al               deciziei]).

148. De o şi mai importantă semnificaţie este natura imperativă a principalului obiectiv al ONU [Organizaţia               Naţiunilor Unite] şi, în consecinţă, a puterilor acordate CSNU prin capitolul VII ( Consiliul de Securitate al               Organizaţiei Naţiunilor Unite) pentru a îndeplini acel obiectiv. ...Responsabilitatea CSNU este unică din acest               punct de vedere şi a evoluat ca un complement la interzicerea utilizării unilaterale a forţei, acum drept               cutumiar internaţional (a se vedea paragrafele 18-20 [ ale deciziei, care urmăreşte evoluţia interzicerii               utilizării unilaterale a forţei până la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite]).

149. În cazul de faţă, capitolul VII a permis CSNU să adopte măsuri coercitive ca reacţie la un conflict determinat, considerat a ameninţa pacea, şi anume Rezoluţia CSUN 1244 pentru înfiinţarea UNMIK şi KFOR.

Din moment ce operaţiunile stabilite prin Rezoluţiile CSNU emise în baza capilolului VII al Cartei ONU sunt fundamentale pentru misiunea ONU de a asigura pacea şi securitatea internaţională şi din moment ce, pentru eficacitatea lor, ei se bazează pe suportul statelor membre, Convenţia nu poate fi interpretată întro manieră care ar supune scrutinului Curţii faptele şi omisiunile Părţilor Contractante care sunt asigurate prin Rezoluţiile CSNU şi care au loc înainte sau în cursul unor astfel de misiuni. Să facă acest lucru ar însemna să se amestece în îndeplinirea misiunii cheie a ONU în acest domeniu incluzând, aşa cum susţin anumite părţi, în conducerea eficace a operaţiunilor sale. Acest lucru ar fi, de asemenea, echivalent cu a impune condiţii la implementarea unei rezoluţii CSNU care nu ar fi fost prevăzute în însăşi textul rezoluţiei. ...’

În paragraful 27, menţionat în acest citat, Curtea stabileşte, printre altele, că potrivit CIJ, articolul 103 al Cartei Naţiunilor Unite înseamnă că obligaţiile ce le revin Membrilor Naţiunilor Unite, conform Cartei Naţiunilor Unite, prevalează asupra obligaţiilor ce se nasc din orice alte tratate care sunt incompatibile cu aceasta, indiferent dacă au intrat în vigoare mai devreme sau mai târziu decât Carta Naţiunilor Unite sau privesc numai un acord la nivel regional. În § 149 Curtea constată că, ţinând cont de importanţa pe care o au pentru pacea şi securitatea internaţională, operaţiunile care au loc în baza rezoluţiilor Consiliului de Securitate emise în cadrul capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite, Convenţia nu poate fi interpretată în sensul că actele şi omisiunile Statelor Părţi, guvernate de rezoluţii ale Consiliului de Securitate, sunt supuse controlului Curţii.

4.3.5 Concluzia provizorie trebuie sa fie că Curtea de Apel a greşit când, în lumina criteriilor formulate în Beer şi Regan şi Waite şi Kennedy, a luat în considerare dacă imunitatea invocată în numele Organizaţiei Naţiunilor Unite ar trebui anulată de dreptul de acces la justiţie prevazut în articolul 6 al Convenţiei.

4.3.6 Acea imunitate este absolută. Mai mult decât atât, apărarea sa este printre obligaţiile Membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, aşa cum Curtea a notat în Behrami, Behrami şi Saramati, prevalează,              conform articolului 103 al Cartei Naţiunilor Unite, obligaţiilor ce decurg din alte acorduri internaţionale.

4.3.7 Aceasta, nu răspunde totuşi la întrebarea dacă, aşa cum au argumentat [reclamanţii] cu trimitere în special la opiniile separate anexate la hotărârea Al-Adsani c. Marii Britanii [MC], nr. 35763/97, CEDO 2001‑XI, care priveşte imunitatea Statului, imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite ar trebui anulată de dreptul de acces la justiţie pentru că pretenţiile sunt bazate pe reproşul implicării în – în mod special neprevenirea – genocidului şi altor încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului ( tortură, omor şi viol). ...

...

4.3.9 Opinia majoritară [ care a pronunţat că nu a fost încă acceptat în dreptul international faptul că Statele nu au dreptul la imunitate cu privire la pretenţiile civile pentru daune pentru pretinsa tortură comisă în afara forumului Statului] a fost respinsă de, printre alţii, opinia disidentă a şase judecători ai Marii Camere pe care se bazează [reclamanţii] care – în consonanţă cu o parte considerabilă a literaturii domestice şi străine pe tema imunităţii (Statului) – include următoarele:

‘3. Prin urmare, acceptarea naturii jus cogens a interzicerii torturii impune ca un stat ,în cazul unei presupuse încălcări, să nu poată invoca norme ierarhic inferioare (în acest caz pe cele privind imunitatea Statului) pentru a evita consecinţele ce decurg din ilegalitatea acţiunilor sale. În circumstanţele acestei cauze, Kuwaitul legal nu se poate ascunde în spatele regulilor privind imunitatea Statului pentru a se sustrage procedurilor privind acuzaţii grave de tortură formulate în faţa unei instanţe străine; iar instanţele acelei jurisdicţii ( Marea Britanie) nu pot accepta o apărare pe imunitate, sau să o invoce ex officio, şi să refuze unui reclamant adjudecarea unui caz de tortură. Datorită interacţiunii dintre regula ius cogens privind interzicerea torturii şi regulile privitoare la imunitatea Statului, obstacolul procedural pe care îl implică imunitatea statului este automat ridicat, pentru că acele reguli, întrucât se află în conflict cu o regulă ierarhică superioară, nu produc nici o consecinţă legală. În aceeaşi ordine de idei, legea naţională, care este concepută să producă efect intern asupra regulilor internaţionale referitoare la imunitatea statului, nu poate fi invocată ca şi creând un obstacol jurisdicţional dar trebuie interpretată în concordanţă şi în lumina principiilor imperative de ius cogens.’

4.3.10 Mai importantă încă decât faptul că această opinie nu reflectă, aşa cum se prezintă acum situaţia, opinia acceptată de Curte, este hotărârea CIJ ... în Imunităţi Jurisdicţionale ale Statului ( Germania c. Italia: Intervenţia Greciei) [ hotărârea din 3 februarie 2012]. Aceea cauză privea, printre altele, întrebarea dacă instanţele italiene ar fi trebuit să respecte imunitatea Germaniei în cauzele de pe rolul lor în care se ceruseră compensaţii din partea Germaniei pentru daune ce au rezultat din încălcări ale dreptului internaţional umanitar de către trupele germane în Al Doilea Război Mondial. La această întrebare CIJ a răspuns afirmativ.

...

4.3.14 Deşi imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite se poate distinge de imunitatea Statului, diferenţa nu justifică o altă opinie cu privire la legătura dintre cea dintâi imunitate şi dreptul de acces la justiţie decât cea exprimată de CIJ cu privire la legatura dintre imunitatea statului şi dreptul de acces la justiţie. Acea imunitate aparţine Organizaţiei Naţiunilor Unite indiferent de gravitatea reproşurilor pe care [reclamanţii] îşi bazează pretenţiile.

...

4.4.1 ... [Plângerile ulterioare] – Curtea Supremă nu consideră necesar să solicite Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o hotărâre preliminară ... - nu oferă motive pentru casarea hotărârii Curţii de Apel (kunnen niet tot cassatie leiden). Având în vedere articolul 81 al Legii (Organizării) Judecătoreşti (Wet op de rechterlijke organisatie), nici o judecată suplimentară nu se mai impune, din moment ce plângerea nu dă naştere la necesitatea de a determina probleme de drept în interesul unităţii juridice sau a evoluției dreptului. „

3. Reluarea procedurilor principale

95. După pronunţarea hotărârii Curţii Supreme au fost reluate procedurile principale numai împotriva statului. Reclamanţii au afirmat că Statul a susţinut că faptele şi omisiunile de „ dinainte, din timpul şi de după căderea Srebrenicei” au fost în totalitate imputabile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi că Olanda nu a purtat nici o responsabilitate în această privinţă.

96. În măsura informaţiilor pe care le deţine Curtea, procedurile sunt încă pendinte la instanţa de fond.

C. Dreptul intern pertinent

1. Constituţia Regatului Ţărilor de Jos

97. Prevederile Constituţiei Regatului Ţărilor de Jos (Grondwet voor het Koninkrijk der Nederlanden), relevante cauzei, sunt următoarele:

Articolul 93

„Prevederile tratatelor şi rezoluţiilor instituţiilor internaţionale, care ar putea fi obligatorii pentru toate persoanele în virtutea conţinutului lor, vor intra în vigoare după publicarea lor.”

Articolul 94

„ Reglementările legale în vigoare în Regat nu se aplică dacă aplicarea acestora este în conflict cu prevedeile tratatelor sau a rezoluţiilor instituţiilor internaţionale care sunt obligatorii pentru toate persoanele.”

  2. Legea asupra Dispoziţiilor Generale cu privire la Legislaţia Regatului

98. În părţile relevante, Legea asupra Dispoziţiilor Generale cu privire la Legislaţia Regatului(Wet Algemene Bepalingen) prevede următoarele:

Secţiunea 13a

“ Jurisdicţia instanţelor şi executarea hotărârilor şi a documentelor oficiale executorii (authentieke akten) va fi restrânsă de excepţiile recunoscute în dreptul internaţional.”

  3. Codul de Procedură Civilă

99. În partea pertinentă, Codul de Procedură Civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering) prevede următoarele:

Articolul 7

„1. Dacă în acţiunile care trebuie introduse prin cerere de chemare în judecată (dagvaarding) instanţa olandeză are competență cu privire la unul dintre pârâţi, atunci va fi, de asemenea, competentă cu privire la ceilalţi pârâţi implicaţi în aceeaşi acţiune ( geding) cu condiţia să existe o legătură între pretenţiile împotriva diverşilor pârâţi astfel încât să se justifice tratarea lor împreună ...”

4. Legea (Organizării) Judecătoreşti

100. Ca şi pertinent pentru cauza din faţa Curţii, Legea (Organizării) Judecătoreşti (Wet op de rechterlijke organisatie) prevede următoarele:

Secţiunea 81

„ Dacă Curtea Supremă consideră că o plângere nu prevede motive pentru a anula hotărârea apelată şi nu necesită răspunsuri la probleme de drept ce privesc unitatea sau evoluţia dreptului, poate, argumentându-şi decizia la o asemenea plângere, să se limiteze la acea constatare”

5. Legea Executorilor Judecătoreşti 2001

101. Ca şi pertinent cauzei, Legea Executorilor Judecătoreşti 2001 (Gerechtsdeurwaarderswet 2001) prevede următoarele:

Secţiunea 2

„1. Un executor judecătoresc este un funcţionar public însărcinat cu îndatoriri care sunt atribuite executorilor judecătoreşti sau rezervate lor prin sau în conformitate cu legea, excluzăndu-i pe toţi ceilalţi sau nu, după caz. Îndeosebi, un executor judecătoresc este însărcinat cu:

a. înmânarea citaţiilor şi a altor notificări oficiale (het doen van dagvaardingen en andere betekeningen) introducerea unor proceduri judiciare sau intermedierea documentelor în procedurile judiciare;...”

Secţiunea 3a

„1. Un executor judecătoresc care primeşte o însărcinare privind un act oficial, în cazul în care ar fi trebuit să fie conştient de posibilitatea ca executarea sa să fie contrară obligaţiilor statului conform dreptului internaţional, va informa imediat Ministerul [ de Justiţie] despre acea însărcinare urmând procedura prevăzută de regulamentele ministeriale.

2. Ministerul poate declara unui executor judecătoresc că un act oficial, pentru care a primit sau este pe cale să primească o însărcinare sau care deja a fost executat, este contrar obligaţiilor statului conform dreptului internaţional.

...

5. Dacă actul oficial nu a fost încă executat la momentul în care executorul judecătoresc primeşte o declaraţie ca cea la care se referă paragraful al doilea, atunci consecinţele declaraţiei vor fi că executorul judecătoresc nu este competent să execute acel act oficial. Un act oficial pus în executare contrar frazei dintâi va fi lovit de nulitate. ...”

6. Jurisprudenţa internă pertinentă

(a) Cauza Udruženje Građana “Žene Srebrenice”

102. În august 2003, o organizaţie numită Udruženje Građana “Žene Srebrenice”        (Asociaţia Cetăţenilor „ Femeile din Srebrenica”), o asociaţie cu sediul în Tuzla, Bosnia şi Herţegovina, a solicitat Tribunalului din Haga să ordone o audiere preliminară a martorilor (voorlopig getuigenverhoor) în scopul introducerii unei acţiuni civile în pretenţii împotriva Statului Olandez.

103. La 27 noiembrie 2003, Tribunalul a pronunţat o decizie (LJN AN8978) prin care a respins cererea. Acesta a apreciat că, în absenţa unei jurisprudenţe pertinente bine stabilite, trebuia mai întâi să determine problema de principiu dacă şi în ce cazuri, statul ar putea fi ţinut responsabil pentru acţiunile unui contingent militar aflat sub comanda şi controlul Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa cum fusese Dutchbat. O asemenea decizie nu ar putea fi luată în cadrul procedurilor pentru audierea preliminară a martorilor; fiind necesară o procedură pe fond. În orice caz, documentaţia disponibilă, care a fost foarte vastă şi a cuprins raportul NIOD Institutul pentru Studii asupra Războiului, Holocaust şi Genocid şi raportul privind ancheta parlamentară olandeză, ar fi trebuit să fie suficientă pentru ca asociaţia să-şi evalueze şansele de succes, cu atât mai mult din moment ce mulţi dintre martorii propuşi de asociaţie fuseseră deja audiaţi în cursul celor două anchete.

  (b) Cauzele Mustafić şi Nuhanović

104. Două cauze civile împotriva Statului Olandez au fost introduse în faţa instaţelor olandeze de către rudele supravieţuitoare ale bărbaţilor ucişi în masacrul de la Srebrenica.

105. Reclamanţii din prima cauză ( Mustafić c. Olandei) sunt rude supravieţuitoare ale unui electrician care a fost de facto angajat al Dutchbat dar care nu a beneficiat de nici un statut conferit persoanelor angajate de Organizaţia Naţiunilor Unite în mod direct. Ei pretind că, la 13 iulie 1995 Olanda a încălcat contractul prin accea că, comandantul adjunct al Dutchbat a refuzat să îl lase să rămână cu familia în fortul Potočari, şi, ca rezultat, a fost obligat să părăsească fortul în acceaşi zi, în timp ce conducerea Duchbat ar fi trebuit să îl protejeze ţinându-l înăuntru şi evacuându-l o dată cu ei. În subsidiar, au pretins daune. Reclamantul din cea de a doua cauză (Nuhanović c. Olandei) a fost şi el un angajat de facto al Dutchbat, pentru care lucra ca interpret dar tot fără a beneficia de statutul de angajat al Organizaţiei Naţiunilor Unite; el este fiul unui bărbat ucis în masacru şi fratele altuia. El pretinde un prejudiciu prin accea că, comandantul adjunct al Dutchbat i-a scos pe cei doi bărbaţi afară din fort în după-amiaza zilei de 13 iulie 1995.

106. Cele două cauze s-au aflat în paralel pe rolul Tribunalului şi apoi pe cel al Curţii de Apel din Haga.

107. În primă instanţă, tribunalul a reţinut că problemele reclamate erau imputabile numai Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dutchbat a fost sub comanda şi controlul Organizaţiei Naţiunilor Unite; evenimentele ce fac obiectul plângerii au avut loc în Bosnia şi Herţegovina, un stat suveran asupra căruia nici Organizaţia Naţiunilor Unite nici Olanda nu au avut jusdicţie.

108. Familia Mustafić şi dl. Nuhanović au făcut apel la Curtea de Apel din Haga.

109. Pe data de 5 iulie 2011, Curtea de Apel a pronunţat două hotărâri interlocutorii LJN BR0132 (Mustafić) şi LJN BR0133 (Nuhanović) care, în părţile relevante, sunt identice. Curtea de Apel a ordonat audierea martorilor cu privire la un stadiu al procedurii care nu este relevant pentru cauza din faţa Curţii.

110. Prin două horărâri, esenţial identice pe fond, pronunţate la 26 iunie 2012, LJN BW9014 (Mustafić) şi respectiv LJN BW9015 (Nuhanović), Curtea de Apel a anulat hotărârile Tribunalului şi a decis că Statul Olandez răspunde delictual pentru pagubele pricinuite reclamanţilor ca urmare a morţii rudelor lor.

111. Statul a introdus recursuri in interesul legii în faţa Curţii Supreme. Avocatul General, (advocaat-generaal) în avizul consultativ prezentat Curţii Supreme la 3 mai 2013, a propus respingerea acestora (LJN BZ9228, CPG 12/03329).

PLÂNGERI

112. Reclamanţii s-au plâns în baza Articolului 6 al Convenţiei, în primul rând, de faptul că acordarea imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite a încălcat dreptul lor de acces la justiţie şi, în al doilea rând, că Curtea Supremă le-a respins, printr-o motivare sumară, cerera de a solicita o decizie preliminară din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

113. Ei s-au plâns în baza Articolului 13 al Convenţiei de faptul că acordarea imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite ar permite Olandei să se sustragă de la răspunderea pe care o are faţă de reclamanţi lăsând toată vina în seama Organizaţiei Naţiunilor Unite, practic golind cererile lor de substanţă.

ÎN DREPT

A. Calitatea procesuală a reclamantului Stichting Mothers din Srebrenica

114. Pentru a stabili dacă toţi reclamanţii pot fi priviţi ca şi „victime” în sensul articolului 34 al Convenţiei, Curtea a statuat că acest concept trebuie interpretat în mod autonom şi independent de conceptele interne cum sunt cele privind interesul de a iniţia proceduri sau capacitatea de a face acest lucru. În opinia Curţii, pentru ca un reclamant să fie capabil să pretindă că el sau ea este victima încălcării uneia sau mai multor drepturi recunoscute prin Convenţie sau prin Protocoalele sale, trebuie să existe o legătură destul de directă între reclamant şi prejudiciul pe care el sau ea predinde că l-a suportat ca rezultat al unei pretinse încălcări (a se vedea, printre multe altele, Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus c. Franţa (dec.), nr. 45053/98, 29 februarie 2000, cu privire la reclamantul asociaţie; şi Uitgeversmaatschappij De Telegraaf B.V. şi Alţii c. Olandei (dec.), nr. 39315/06, 18 mai 2010, cu privire la reclamanţii Nederlandse Vereniging van Journalisten (Asociaţia Olandeză a Jurnaliştilor) şi Nederlands Genootschap van Hoofdredacteuren (Societatea Olandeză a Redactorilor Şefi).

115. Curtea, de fapt, a refuzat să accepte calitatea procesuală a reclamanţilor organizaţii neguvernamentale infiinţate cu nici un alt scop decât pentru a justifica drepturile unor presupuse victime (a se vedea Smits, Kleyn, Mettler Toledo B.V. et al., Raymakers, Vereniging Landelijk Overleg Betuweroute şi Van Helden c. Olanda (dec.), nr. 39032/97, 39343/98, 39651/98, 43147/98, 46664/99 şi 61707/00, 3 mai 2001, cu privire la reclamantul Vereniging Landelijk Overleg Betuweroute); şi chiar a organizaţiilor neguvernamentale al căror scop a fost apărarea drepturilor omului (a se vedea Van Melle şi Alţii v. Olandei (dec.), nr. 19221/08, 29 septembrie 2009, cu privire la reclamantul Liga voor de Rechten van de Mens).

116. Primul reclamant, Stichting Mothers din Srebrenica, este o fundaţie constitută în scopul expres de a promova interesele rudelor supravieţuitoare ale masacrului de la Srebrenica. Rămâne totuşi lămurit faptul că, primul reclamant nu a fost el însuşi afectat de chestiunile reclamate în baza articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei: „drepturile şi obligaţiile civile” proprii nu au fost în litigiu, şi nici propriile drepturi din Convenţie pretinse a fi încălcate (a se vedea Smits, Kleyn, Mettler Toledo B.V. et al., Raymakers, Vereniging Landelijk Overleg Betuweroute şi Van Helden c. the Netherlands (dec.), citată mai sus). În consecinţă, aceasta nu poate pretinde a fi „victimă” a încălcărilor acestor prevederi în sensul Articolului 34 al Convenţiei.

117. Rezultă că, în măsura în care cerera este introdusă de primul reclamant, aceasta este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei în sensul Articolului 35 § 3 (a) şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.

B. Pretinsa încălcare a articolului 6 din Convenţie

118. Reclamanţii au pretins încălcări ale Articolului 6 din Convenţie care, în partea pertinentă, prevede următoarele:

  „ În determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile... orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil.....de către [o] instanţă ..”

1. Aplicabilitatea articolului 6

119. Articolul 6 § 1 se aplică litigiilor ( contestaţiilor) ce privesc drepturi „civile” care se poate spune, cel puţin argumentabil, că sunt recunoscute în dreptul intern, chiar dacă sunt sau nu şi protejate de Convenţie ( a se vedea, printre multe altele, Cipru c. Turcia [MC], nr. 25781/94, § 233, CEDO 2001‑IV; Al-Adsani c. Marea Britanie [MC], nr. 35763/97, § 46, CEDO 2001‑XI; Fogarty c. Marea Britanie [MC], nr. 37112/97, § 24, CEDO 2001‑XI (extrase); Cudak c. Lituania [MC], nr. 15869/02, § 45, CEDO 2010; şi Sabeh El Leil c. Franţa [MC], nr. 34869/05, § 40, 29 iunie 2011). Litigiul trebuie să fie real şi serios; acesta se poate referi nu numai la însăşi existenţa unui drept dar şi la scopul şi maniera în care se exercită; şi în final, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză ( a se vedea, printre multe altele, Zander c. Suedia, 25 noiembrie 1993, § 22, Seria A nr. 279‑B; Markovic şi Alţii c. Italia [MC], nr. 1398/03, § 93, CEDO 2006‑XIV; şi Micallef c. Malta [MC], nr. 17056/06, § 74, CEDO 2009).

120. Curtea acceptă că dreptul susţinut de reclamanţi, fiind bazat pe legislaţia internă privitoare la contracte şi prejudicii, a fost unul de natură civilă. Nu este nici un dubiu că un litigiu a existat, că a fost suficient de serios; şi că rezultatul procedurilor, aici pe rol, a fost în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză. În lumina analizei pretenţiilor reclamanţilor de către instanţele naţionale şi a hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel din Haga la 26 iunie 2012 în cauzele Mustafić şi Nuhanović (a se vedea paragraful 110 de mai sus), Curtea este cu atât mai mult pregătită să presupună că pretenţiile reclamanţilor au fost „ disputabile” în condiţiile dreptului intern olandez (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Adsani, citată mai sus, § 48). Pe scurt, articolul 6 este aplicabil.

2. Imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite

   (a) Argumentele reclamanţilor

121. Reclamanţii s-au plâns de faptul că recunoaşterea de către instanţele olandeze a imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite faţă de jurisdicţia naţională a încălcat dreptul lor de acces la justiţie.

122. Articolul 105 al Cartei Naţiunilor Unite prin însăşi redactarea sa a creat pentru Organizaţia Naţiunilor Unite o imunitate care a fost funcţională prin caracter, nu absolută. Acea imunitate a fost justificată de, şi limitată de, necesitatea organizaţiei de a a-şi îndeplini obiectivele în mod independent. Drept care, ori de câte ori Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a invocat imunitatea, instanţele au trebuit să determine dacă a existat pentru asemenea imunitate o nevoie funcţională.

123. Imunitatea de jurisdicţie a organizaţiilor internaţionale a fost diferită de imunitatea de care se bucură statele. În timp ce imunitatea de jurisdicţie a unui stat străin se baza pe egalitatea din punct de vedere al suveranităţii, conform dictonului “par in parem non habet imperium”, dreptul de acces la justiţie nu a fost prin aceasta stins: a rămas posibilitatea de a iniţia proceduri împotriva statelor străine în propriile lor instanţe.

124. Articolul II, secţiunea 2 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite a prevăzut explicit renunţarea expresă la imunitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Mai mult decât atât, CIJ, în paragraful 61 al Avizului Consultativ la Diferenţa Privitoare la Imunitatea faţă de Proceduri Judiciare a raportorului Special al Comisiei pe Drepturile Omului, a exprimat în mod clar faptul că, imunitatea unui funcţionar al Organizaţiei Naţiunilor Unite (în acel caz un raportor special pe drepturile omului) era presupusă şi trebuia să i se dea de către instanţele naţionale „cea mai mare importanţă posibilă” dar care, de asemenea, ar fi putut fi anulată „ pentru motivele cele mai convingătoare”.

125. Articolul VIII, secţiunea 29 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite impunea Organizaţiei Naţiunilor Unite să ia măsuri adecvate pentru soluţionarea litigiilor la care e parte. Acest fapt demonstrează că a existat percepţia necesităţii de a evita situaţii în care imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite ar putea da naştere unei de facto denegări de dreptate.

126. Importanţa existenţei unei căi de atac alternative a reieşit şi din propria jurisprudenţă a Curţii privitoare la imunitatea organizaţiilor internaţionale faţă de jurisdicţia naţională, în mod special hotărârea Waite şi Kennedy c. Germaniei, citată mai sus.

127. Cu privire la cazul concret, în 1999, Secretarul General al Naţiunilor Unite de atunci a recunoscut că au fost făcute greşeli fundamentale şi erori de judecată. El a ajuns la concluzia că „ comunitatea internaţională în ansamblu” incluzând „ Consiliul de Securitate, Grupul de Contact şi alte guverne care [au] contribuit la amânarea utilizării forţei în fazele incipiente ale războiului, precum şi...Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi misiunea la faţa locului” au purtat responsabilitatea pentru acestea (Raportul Secretarului General conform Rezoluției Adunării Generale 53/35, ONU doc. A/54/549, 15 noiembrie 1999, paragraful 501).

128. Masacrul de la Srebrenica a fost un act de genocid, aşa cum s-a constat de ambele ICTY (în cauza Krstić ) şi de CIJ (în Bosnia şi Herzegovina c. Serbiei şi Montenegru). Hotărârea în cauza Bosnia şi Herzegovina c. Serbiei şi Montenegru a fost în mod special importantă prin accea că, a instituit obligaţia de a preveni actul de genocid: statele urmau să ia, în acel scop, toate măsurile în competenţa lor, ele nu puteau să evite răspunderea internaţională pretinzând, sau chiar facând dovada, că mijloacele pe care le aveau la dispoziţie ar fi fost în orice caz insuficiente, având în vedere că eforturile combinate ale câtorva state ar fi fost de ajuns pentru a preveni genocidul.

129. Secretarul General al Naţiunilor Unite în exerciţiu, în răspuns la cerera de chemare în judecată a reclamanţilor în cauza de faţă, a declarat că supravieţiutorii masacrului de la Srebrenica au avut „absolută dreptate” să ceară înfăptuirea justiţiei pentru „cele mai atroce crime comise pe pământ european de la cel De-al Doilea Război Mondial încoace” şi şi-a exprimat suportul pentru acea cerere. La fel, într-o cuvântare adresată Adunării Generală a Naţiunilor Unite, Preşedintele de atunci al ICTY a criticat eşecul comunităţii internaţionale de a crea căi de atac efective, accesibile victimelor conflictelor care au avut loc în fosta Iugoslavie.

130.  Curtea Supremă a greşit cand a interpretat Waite şi Kennedy astfel încât să distingă Organizaţia Naţiunilor Unite de alte organizaţii internaţionale. Însăși Curtea nu a făcut o asemenea disticție în Waite şi Kennedy. Mai mult, în comentariile sale la Proiectul de articole ale Comisiei Internaţionale de Drept privind răspunderea organizaţiilor internaţionale, însăşi Secretariatul Naţiunilor Unite a recunoscut diferenţele dintre state şi organizaţii internaţionale pe de o parte şi organizaţii internaţionale între ele pe de alta, dar a făcut totuşi clar faptul că a considerat Organizaţia Naţiunilor Unite o organizaţie internaţională în sensul acelui Proiect de articole. O asemenea distincţie nu a fost făcută nici de Institutul de Drept Internaţional de exemplu, în Rezoluţia sa asupra Consecinţelor juridice pentru Statele Membre a Neândeplinirii de către Organizaţiile Internaţionale a Obligaţiilor lor către Terţele Părţi, nici chiar de către Asociaţia de Drept Internaţional, care şi-a definit domeniul de activitate în sens larg ca incluzând organizaţii internaţionale „în sens tradiţional” fără a diferenţia Organizaţia Naţiunilor Unite.

131. Curtea Supremă a greşit când, din decizia Curţii Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei and Norvegiei, a concluzionat că Organizaţia Naţiunilor Unite se bucură de imunitate absolută faţă de jurisdicţia naţională. Decizia Curţii nu a avut nici o legătură cu imunitatea faţă de jurisdicţia naţională: Curtea a statuat de fapt că nu a avut competenţă ratione personae asupra Organizaţiei Naţiunilor Unite.

132. Efectul hotărârii Curţii Supreme a fost să îi priveze în totalitate pe reclamanţi de „acces la justiţie”. Nici o alternativă în faţa instanţelor naţionale nu a existat pentru ca reclamanţii să îşi susţină drepturile împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite. Absenţa unei asemenea alternative jurisdicţionale a fost calificată de Curte ca fiind, în principiu, incompatibilă cu Articolul 6 din Convenţie în hotărâri ca Waite şi Kennedy, şi (în legătură cu imunitatea de jurisdicţie a statelor străine) Fogarty c. Marii Britanii [MC], nr. 37112/97, CEDO 2001‑XI (extrase); Cudak c. Lituaniei [MC], nr. 15869/02, CEDO 2010; Sabeh El Leil c. Franţei [MC], nr. 34869/05, 29 iunie 2011;  şi Wallishauser c. Austriei, nr. 156/04, 17 iulie 2012.

133. Curtea Supremă nu a luat în considerare articolul VIII, secțiunea 29 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite care impunea Organizaţiei Naţiunilor Unite să instituie un sistem de soluţionare a disputelor la care era parte. Curtea Supremă a ajuns astfel la o concluzie care a fost „ evident absurdă sau nerezonabilă” în sensul articolului 32 al Convenţiei de la Viena asupra Dreptului Tratatelor. Ar trebui mai curînd ca instanţele naţionale şi Curtea în sine să aibe în vedere caracterul special al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca şi un tratat de drepturile omului şi, de asemenea, recomandările făcute de instituţiile internaţionale cum ar fi Comisia de Drept Internaţional sau Asociaţia de Drept Internaţional.

134. În final, Curtea Supremă nu a reuşit să pună în balanţă interesele contrare ale părţilor. Oricare ar fi fost interesul pe care-l servea imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite faţă de instanţele naţionale, imunitatea absolută nu era de acceptat în lipsa unei forme alternative de soluţionare. Confruntate cu eşecul Secretarului General al Naţiunilor Unite de a renunţa în mod expres la imunitatea acelei organizaţii, instanţele olandeze ar fi trebuit să constate că au existat totuşi motive intemeiate să examineze pretenţiile reclamanţilor.

(b) Aprecierea Curţii

   i. Domeniul de aplicare al cauzei din faţa Curţii

135. Procedurile iniţiate de către reclamanţi în Olanda nu sunt primele acţiuni introduse în legatură cu masacrul de la Srebrenica. Plangeri în legătură cu masacrul de la Srebrenica au mai fost înaintate în faţa unei instituţii jurisdicţionale naţionale în Bosnia şi Herţegovina, Camera Drepturilor Omului, împotriva Republikii Srpska; deşi acea instituţie nu a fost competentă ratione temporis să considere masacrul însuşi, ea a fost capabilă să recunoască suferinţa rudelor supravieţuitoare ale victimelor lăsate în urmă şi să ofere o compensaţie în această privinţă (a se vedea paragraful 48 de mai sus).

136. Curtea mai notează, de asemenea, că în Franţa, Olanda şi în Republika Srpska au existat anchete naţionale mai mult sau mai puţin amănunţite care au cercetat evenimentele din jurul masacrului (a se vedea paragrafele 26-40 de mai sus). O asemenea anchetă a dus la demisia Guvernului Olandez ( a se vedea paragraful 30 de mai sus).

137. Însă, atribuirea responsabilităţii masacrului din Srebrenica şi a consecinţelor sale, fie Organizaţiei Naţiunilor Unite, fie Olandei sau oricărei alte persoane juridice sau fizice, nu intră în scopul prezentei cauze. Nici nu poate Curtea aprecia dacă Secretarul General al Naţiunilor Unite aveo vreo obligaţie morală sau legală să renunţe expres la imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Trebuie doar să decidă dacă Olanda a încălcat dreptul reclamanţilor de „acces la justiţie” aşa cum este garantat de articolul 6 din Convenţie, prin accea că a admis imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite faţă de jurisdicţia naţională.

138. Curtea reafirmă că gradul de acces prevăzut de legislaţia naţională trebuie să fie suficient pentru a garanta dreptul individului de „acces la justiţie”, tinând cont de principiul statului de drept întro societate democratică (a se vedea Ashingdane c. Marii Britanii, 28 mai 1985, § 57, Seria A nr. 93; Bellet c. Franţei, 4 decembrie 1995, § 36, Seria A nr. 333‑B; şi F.E. c. Franţei, 30 octombrie 1998, § 46, Rapoarte de Hotărâri şi Decizii 1998‑VII). Este de necontestat faptul că acolo unde imunitatea de jurisdicţie este acordată oricărei persoane, publice sau private, dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 al Convenţiei, este afectat ( a se vedea Sabeh el Leil, citată mai sus, § 50).

ii.  Principii aplicabile

139. Principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii sunt următoarele:

(a) Articolul 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere cu privire la drepturile şi obligaţiile lor civile. În acest fel, articolul concretizează „dreptul la justiţie” dintre care dreptul de acces, care este dreptul de a iniţia în faţa unei instanţe proceduri de natură civilă, constituie doar un aspect (a se vedea Golder c. Marii Britanii, 21 februarie 1975, § 36, Seria A nr. 18; a se vedea de asemenea, printre multe altele, Waite şi Kennedy, citată mai sus, § 50; şi Beer şi Regan, citată mai sus, § 49).

(b) Dreptul de acces la justiţie prevăzut de Articolul 6 din Convenţie nu este unul absolut, el poate fi supus unor restricţii; acestea sunt implicite din moment ce dreptul de acces, prin insăşi natura lui, implică reglementare din partea statului. În această privinţă Statele Contractante se bucură de o marjă de apreciere, deşi decizia finală cât priveşte respectarea exigenţelor Convenţiei rămâne în sarcina Curţii. Curtea trebuie să se asigure că restricţiile aplicate nu restrâng sau nu reduc accesul oferit unei persoane în aşa fel sau într-o asemenea măsură încât însăşi esenţa dreptului să fie afectată. Mai mult, o restrângere a dreptului nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit ( a se vedea, printre multe altele, Waite şi Kennedy, citată mai sus, § 59).

(c) Atribuirea de privilegii şi imunităţi unei organizaţii internaţionale este un mijloc esenţial de a asigura buna funcţionare a unor asemenea organizaţii care trebuie să fie libere de intervenţia unilaterală din partea guvernelor individuale. Imnunitatea de jurisdicţie acordată în mod normal de state organizaţiilor internationale, în baza actelor constitutive ale organizaţiilor sau a acordurilor adiţionale, este o practică îndelungată constituită în interesul bunei funcţionări a acestor organizaţii. Importanţa acestei practici este sporită de o tentinţă către extinderea şi consolidarea cooperării internaţionale în toate domeniile societăţii moderne. Pe acest fond, imunitatea faţă de jurisdicţia naţională acordată organizaţiilor internaţionale are un scop legitim (a se vedea în mod deosebit Waite şi Kennedy, § 63).

(d) Atunci când statele înfiinţează organizaţii internaţionale în scopul de a urmări sau consolida cooperarea lor în anumite domenii de activitate şi când le atribuie acestor organizaţii anumite competenţe şi le acordă imunităţi, acolo pot exista implicaţii cu privire la protecţia drepturilor fundamentale. Ar fi însă incompatibil cu scopul şi obiectul Convenţiei, în cazul în care Statele Contractante ar fi astfel absolvite de responsabilitatea lor în baza Convenţiei în relaţie cu domeniul de activitate acoperit de o asemenea atribuire. Trebuie reamintit faptul că, Convenţia are ca scop garantarea, nu a unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor practice şi efective. Acest lucru este valabil mai ales pentru dreptul de acces la justiţie având în vedere poziţia importantă pe care o deţine într-o societate democratică dreptul la un proces echitabil (Waite şi Kennedy, § 67). Nu ar fi în concordanţă cu principiul statului de drept într-o societate democratică sau cu principiile de bază ale articolului 6 § 1 – şi anume ca pretenţiile civile să poată fi introduse în faţa unui judecător spre a fi analizate – dacă un stat ar putea, fără restrângeri sau control din partea organelor responsabile cu aplicarea Convenţiei, să scoată de sub jurisdicţia instanţelor o întreagă gamă de pretenţii civile sau să acorde imunităţi faţă de răspunderea civilă unor categorii de persoane (a se vedea, mutatis mutandis, Sabeh el Leil, citată mai sus, § 50).

(e) Convenţia, incluzând articolul 6, nu poate fi interpretată într-un vid. Curtea trebuie să fie atentă la caracterul special al Convenţiei ca tratat de drepturile omului şi trebuie să ţină, de asemenea, cont de regulile pertinente de drept internaţional (a se vedea, printre multe altele şi mutatis mutandis, Loizidou c. Turciei (fond), hotărârea din 18 decembrie 1996, § 43, Rapoarte 1996-VI; Al-Adsani, citată mai sus, § 55; şi Nada c. Elveţiei [MC], nr. 10593/08, § 169, CEDO 2012). Convenţia ar trebui interpretată pe cât posibil în armonie cu alte reguli de drept internaţional din care aceasta face parte, incluzând pe acelea privitoare la acordarea imunităţii unui stat (Curtea ar adăuga: sau unei organizaţii internaţionale) ( a se vedea Loizidou, citată mai sus, § 43; Fogarty, citată nai szs, § 35; Cudak, citată mai sus, § 56; şi Sabeh el Leil, citată mai sus, § 48).

(f) Măsurile luate de către o Înaltă Parte Contractantă care reflectă norme general recunoscute de drept internaţional public privitoare la imunitatea unui stat (Curtea ar adăuga: sau a unei organizaţii internaţionale) nu pot, în principiu, să fie privite ca impunând o restricţie disproporţionată asupra dreptului de acces la o instanţă, aşa cum este concretizat în articolul 6 § 1. Astfel, aşa cum dreptul de acces la o instanţă reprezintă o parte inerentă a dreptului la un proces echitabil garantat de acel articol, la fel anumite restricţii ale accesului trebuiesc, de asemenea, privite ca inerente. Ca şi exemple, sunt acele restricţii în general acceptate de către comunitatea de naţiuni ca parte a doctrinei imunităţii faţă de jurisdictia naţională, indiferent dacă privesc imunitatea unui stat străin suveran sau a unei organizaţii internaţionale (a se vedea Fogarty, citată mai sus, § 36; şi Cudak, citată mai sus, § 57).

(g) Atunci când îşi crează noi obligaţii pe plan internaţional, se presupune că statele nu derogă de la obligaţiile anterior asumate. Când un număr de intrumente aparent contradictorii sunt aplicate în mod simultan, atunci jurisprudenţa internaţională şi mediul academic depun eforturi pentru a le interpreta de o asemenea manieră astfel încât să le coordoneze efectele şi să evite orice contradicţie între ele. Două angajamente divergente trebuie, prin urmare, să fie armonizate pe cât posibil ca să producă efecte ce sunt în totalitate în concordanţă cu legea în vigoare (a se vedea Nada c. Elveţiei, citată mai sus, § 170).

  iii. Aplicarea principiilor de mai sus

140. Argumentele reclamanţilor se bazează pe trei piloni. Primul este natura imunităţii faţă de jurisdicţia naţională de care se bucură organizaţiile internaţionale, care, în opinia lor, este una funcţională; prin aceasta, susțin ei, contrastând cu imunitatea jurisdicţională de care se bucură statele străine, acordată pe baza egalităţii lor ca state suverane. Al doilea este natura pretenţiilor lor, care derivă din actul de genocid comis la Srebrenica şi care este de o mai mare însemnătate decât orice imunitate de care s-ar bucura Organizaţia Naţiunilor Unite. Al treilea este absenţa unei jurisdicţii alternative competente să trateze cererea lor împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite. Curtea îi va analiza pe fiecare în parte.

α. Natura imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite

141. Curtea ia act de diferitele interpretări pe care practica naţională şi doctrina juridică internaţională le-au dat imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare, prin hotărârea din 15 septembrie 1969 (Manderlier c. Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Belgiei), Pasicrisie belge, 1969, II, pagina 247, (1969) 69 Rapoarte de Drept Internațional 169, Curtea de Apel din Bruxelles a interpretat imunitatea ca fiind una absolută. Contrar acesteia, Tribunalul Districtual din New York, în Askir c. Boutros-Ghali, 933 F.Supp. 368 (1996), a considerat imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite în termeni corespuntători imunităţii restrânse a unui stat suveran străin, practic considerând operaţiile militare acta iure imperii. Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite aplică, pentru operaţiunile de pace care sunt privite ca „organe subsidiare” ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, un test funcţional „ comandă şi control” cât priveşte răspunderea dar susţine că organizaţia se bucură de imunitate în instanţele locale (Raportul Secretarului General al Naţiunilor Unite privind „ Finanţarea Forţelor de Protecţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Operaţiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite de Restabilire a Încrederii în Croaţia, Desfăşurarea Preventivă de Forţe a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cartierul general al Forţelor de Pace ale Organizaţiei Naţiunilor Unite” şi „ Aspecte administrative şi de buget ale finanţării operaţiunilor de menţinere a păcii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite: finanţarea operaţiunilor de menţinere a păcii”, ONU Doc A/51/389, paragrafele 7 şi 17; “Responsabilitatea Organizaţiilor Internaţionale: Comentarii şi Observaţii primite din partea organizaţiilor internaţionale, ONU Doc A/CN.4/637/Add.1). Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional privind răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale „nu aduce atingere” Cartei Naţiunilor Unite (Sesiunea a şaizeci şi treia a Comisiei de Drept Internaţional , ONU Doc A/66/10, ce va apărea în Anuarul Comisiei de Drept Internaţional, 2011, vol. II, partea a doua; a se vedea proiectul articolului 67).

142. Opinia ştiinţifică este că organizaţiile internaţionale continuă să se bucure de imunitate faţă de jurisdicţia naţională. Asociaţia de Drept Internaţional descrie imunitatea organizaţiilor internaţionale faţă de jurisdicţia naţională ca „un obstacol decisiv în calea acţiunilor în pretenţii pentru reclamanţii ce nu sunt state” ( Asociaţia de Drept Internaţional, Rapoartele celei de a şaptezeci şi una conferinţe ţinute la Berlin, 16-21 august 2004, paginile 164 şi următoarele la pagina 209). Aceasta este şi părerea Institutului de Drept Internaţional ( Consecinţele Juridice pentru Statele Membre în cazul Neîndeplinirii de către Organizaţiile Internaţionale a Obligaţiilor către Terţele Părţi, Sesiunea de la Lisabona, 1995, Annuaire de l’Institut de droit international 66-I, paginile 251 şi următoarele). Asociaţia de drept internaţional propune, de lege ferenda, crearea de remedii juridice care să permită persoanelor fizice să obţină redresare din partea organizaţiilor internaţionale, acolo unde acest lucru nu a fost deja facut, mergând până la a sugera că instaţele naţionale ar putea exercita un rol, în absenţa accesului direct la un mecanism internaţional de soluţionare a disputelor ( loc.cit. la pagina 228).

143. În ceea ce o priveşte, Curtea reiterează că nu este rolul său să caute să definească în mod autoritar înţelesul prevederilor Cartei ONU şi a altor instrumente internaţionale. Cu toate acestea, trebuie să examineze dacă aceste instrumente au prevazut o bază credibilă pentru problemele contestate în faţa ei (a se vedea Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei, citată mai sus, § 122).

144. Mai mult, aşa cum este menţionat mai sus (a se vedea paragraful 139 (e)), Convenţia este parte integrantă din dreptul internaţional. În consecinţă, Curtea trebuie să determine răspunderea statului în conformitate şi armonie cu principiile guvernante ale dreptului internaţional, deşi trebuie să rămână atentă la caracterul special al Convenţiei ca şi tratat al drepturilor omului. Astfel, deşi Convenţia de la Viena asupra Dreptului Tratatelor de la 23 mai 1969 postdatează Carta Naţiunilor Unite, Convenţia Generală asupra Privilegiilor şi Imunităţilor Naţiunilor Unite şi Convenţia şi prin urmare nu este direct aplicabilă (a se vedea articolul 4 al Convenţiei de la Viena), Curtea trebuie să ţină cont de prevederile sale în măsura în care acestea codifică dreptul internaţional existent, şi în mod special articolul 31 § 3 (c) (a se vedea Golder, citat mai sus, § 29; ca şi mai recent şi mutatis mutandis, Al-Adsani, citată mai sus, § 55; Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei, citate mai sus, § 122; şi Cudak, citată mai sus, § 56).

145. Articolul 103 al Cartei Naţiunilor Unite prevede că, în eventualitatea unui conflict, obligaţiile Statelor Membre asumate prin Cartă vor prevala obligaţiilor asumate prin alte acorduri internaţionale. Curtea a avut ocazia să îşi statueze poziţia cu privire la consecinţele acelei prevederi şi a obligaţiilor ce decurg din folosirea de către Consiliu de Securitate a prerogativelor pe care le are în baza Cartei, în interpretarea pe care o dă Convenţiei (a se vedea Al-Jedda v. the United Kingdom [MC], nr. 27021/08, § 102, CEDO 2011):

„... Curtea trebuie sa aibe în vedere obiectivul pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite. La fel de bine cum primul subparagraf al articolului 1 al Cartei Naţiunilor Unite prevede obiectivul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, al treilea subparagraf prevede că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată să „obţină cooperare internaţională în ... promovarea şi încurajarea respectului drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Articolul 24 (2) al Cartei obligă Consiliul de Securitate ca, în executarea obligaţiilor pe care le are cu privire la îndatorirea primară de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, să „ acţioneze în acord cu Obiectivele şi Principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite”. Pe acest fond, Curtea consideră că, în interpretarea rezoluţiilor sale, trebuie să existe prezumţia că Consiliul de Securitate nu intenţionează să impună Statelor Membre nici o obligaţie care să încalce principiile fundamentale ale drepturilor omului. În cazul oricărei ambiguităţi în ceea ce priveşte o Rezoluţie a Consiliului de Securitate, Curtea trebuie deci să aleagă interpretarea care este cea mai în armonie cu exigenţele Convenţiei şi care evită orice conflict de obligaţii. În lumina rolului important pe care îl are Organizaţia Naţiunilor Unite în promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului, este de aşteptat folosirea unui limbaj clar şi explicit atunci când Consiliul de Securitate impune statelor să ia anumite măsuri care ar intra în conflict cu obligaţiile ce le au conform legislaţiei internaţionale a drepturilor omului. „

Aşa cum reiese din Nada, citată mai sus, § 172, prezumţia exprimată aici este relativă.

146. Curtea se îndreaptă acum către imunitatea acordată Organizaţiei Naţiunilor Unite de către instanţele olandeze.

147. Articolul 105 al Cartei Naţiunilor Unite prevede că Organizaţia Naţiunilor Unite „va beneficia pe teritoriul fiecărui Stat Membru de asemenea privilegii şi imunităţi ce sunt necesare pentru a-şi îndeplini obiectivele”.

148. Articolul II, secţiunea 2 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite duce lucrurile mai departe prin a prevedea că Organizaţia Naţiunilor Unite „va beneficia de imunitate faţă de orice formă de acţiune în justiţie excepţie facând cazul cand a renunţat în mod expres la imunitate”.

149. Cauzele precedente de pe rolul Curţii, în care s-a ridicat problema imunităţii organizaţiilor internationale faţă de jursdicţiile naţionale, au privit până acum litigii între organizaţie şi membri ai personalului său (a se vedea Waite şi Kennedy şi Beer şi Regan mai sus menţionate; a se vedea şi Lopez Cifuentes c. Spaniei (dec.), nr. 18754/06, 7 iulie 2009).

150. Întrun numar de alte cauze, Curtea a fost solicitată să impute Statelor Părţi la Convenţie acte ale organizaţiilor internaţionale în virtutea aparteneţei acestora la acele organizaţii (Boivin c. Franţei şi a altor 33 de State (dec.), nr. 73250/01, CEDO 2008; Connolly c. 15 State Membre ale Consiliului Europei (dec.), nr. 73274/01, 9 decembrie 2009; Gasparini c. Italiei şi Belgiei (dec.), nr. 10750/03, 12 mai 2009; Beygo c. 46 State Membre ale Consiliului Europei (dec.), nr. 36099/06, 16 iunie 2009; Rambus Inc. c. Germaniei (dec.), nr. 40382/04, 16 iunie 2009; şi Lechouritou şi Alţii c. Germaniei şi a altor 26 de State Membre ale Consiliului Europei (dec.), nr. 37937/07, 3 aprilie 2012) sau a poziţiei lor ca Stat gazdă a unei asemenea organizaţii ori entităţi administrative sau judiciare create de aceasta (a se vedea în particular, Berić şi Alţii c. Bosniei şi Herzegovina (dec.), nrs. 36357/04, 36360/04, 38346/04, 41705/04, 45190/04, 45578/04, 45579/04, 45580/04, 91/05, 97/05, 100/05, 101/05, 1121/05, 1123/05, 1125/05, 1129/05, 1132/05, 1133/05, 1169/05, 1172/05, 1175/05, 1177/05, 1180/05, 1185/05, 20793/05 şi 25496/05, 16 octombrie 2007; Galić c. Olandei (dec.), nr. 22617/07, CEDO 2009; Blagojević c. Olandei, nr. 49032/07, 9 iunie 2009; şi Djokaba Lambi Longa c. Olandei (dec.), nr. 33917/12, CEDO 2012).

151. În plus, Curtea a fost solicitată să analizeze acte adoptate chiar de către Statele Contractante în virtutea apartenenţei la organizaţii internaţionale. Cu privire la aceasta, Curtea a exprimat prezumţia că, atâta timp cât drepturile fundamentale au fost protejate de o manieră care ar putea fi considerată cel puţin echivalentă cu aceea asigurată de Convenţie, acţiunea întreprinsă de stat potrivit obligaţiilor legale ce decurg din apartenenţa la Uniunea Europeană, a fost în concordanţă cu standardele Convenţiei (a se vedea în mod special, Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei [MC], nr. 45036/98, § 156, CEDO 2005‑VI; şi Cooperatieve Producentenorganisatie van de Nederlandse Kokkelvisserij U.A. c. Olandei (dec.), nr. 13645/05, CEDO 2009).

152. Cauza de faţă este diferită de toate celelalte menţionate. La origine este un litigiu între reclamanţi şi Organizaţia Naţiunilor Unite bazat pe faptul că Consiliul de Securitate a făcut uz de competenţele acordate în baza capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite.

153. La fel ca şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, Curtea va interpreta Carta Naţiunilor Unite şi alte instrumente care guvernează funcţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite pe cât posibil în armonie cu obligaţiile statelor asumate potrivit legislaţiei internaţionale a drepturilor omului.

154. Curtea statuează că din moment ce operaţiunile stabilite prin Rezoluţiile Consiliului de Securitate în baza capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite sunt fundamentale pentru misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite de a asigura pacea şi securitatea internaţională, atunci Convenţia nu poate fi interpretată într-o manieră care ar supune jurisdicţiei naţionale actele şi omisiunile Consiliului de Securitate fără acordul Organizaţiei Naţiunilor Unite. A încadra aceste operaţiuni în competenţa jurisdicţiei naţionale ar însemna să se permită statelor individuale, prin intermediul instanţelor lor, să se amestece în îndeplinirea misiunii cheie a Organizaţia Naţiunilor Unite în acest domeniu, inclusiv în conducerea eficientă a operaţiunilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Behrami şi Behrami c. Franţei şi Saramati c. Franţei, Germaniei şi Norvegiei, citată mai sus, § 149).

155. Mai mult, Curtea nu poate să nu aibă în vedere avizul consultativ al CIJ în o Diferenţa Privitoare la Imunitatea faţă de Proceduri Legale a Raportorului Special al Comisiei pentru Drepturile Omului, Aviz Consultativ, C.I.J. Rapoarte 1999, p.62 şi următoarele ( pronunţat la 29 aprilie 1999) la § 66, unde CIJ constată următoarele:

„ În final, Curtea doreşte să sublinieze că problema imunităţii de jurisdicţie este distinctă de chestiunea compensaţiilor pentru orice daune suferite ca urmare a actelor executate de Organizaţia Naţiunilor Unite sau de către agenţii ei aflaţi în exerciţiul funcţiunii.

Organizaţia Naţiunilor Unite ar putea fi nevoită să suporte responsabilitatea pentru daunele rezultate din asemenea acte. Totuşi, aşa cum reiese clar din formularea articolului VII, secţiunea 29 a Convenţiei Generale [ pentru Privilegii şi Imunităţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite] orice asemenea pretenţie împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite nu va putea fi examinată de către instanţele naţionale dar se va soluţiona în conformitate cu modalităţile adecvate de soluţionare pentru care ‘Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie să ia măsuri’ în conformitate cu secţiunea 29. ...”

β Natura acţiunii reclamanţilor

156. Reclamanţii argumentează că întrucât acţiunea lor se bazează pe un act de genocid, pentru care ţin răspunzători Organizaţia Naţiunilor Unite ( şi Olanda), şi pentru că interdicţia genocidului este o regulă ius cogens, mantia imunităţii ce protejează Organizaţia Naţiunilor Unite ar trebui îndepărtată.

157. Curtea a recunoscut interdicţia genocidului ca o regulă de ius cogens în Jorgić c. Germaniei, nr. 74613/01, § 68, CEDO 2007‑III. În acea cauză a constatat, în baza Convenţiei asupra Genocidului, că Germania ar putea pretinde competenţa de a judeca cauza reclamantului ( loc. cit., §§ 68-70).

158. Însă, spre deosebire de Jorgić, cauza de faţă nu priveşte răspunderea penală ci imunitatea faţă de jurisdicţia civilă internă. Dreptul internaţional nu susţine teza potrivit căreia, o pretenţie civilă ar trebui să anuleze imunitatea fată de un proces pentru singurul motiv că se bazează pe prezumţia unei încălcări deosebit de grave a unei norme de drept internaţional, chiar a unei norme de ius cogens. Cu privire la imunitatea statelor străine acest lucru a fost foarte clar statuat de către CIJ în Imunităţi jurisdicţionale a le statului ( Germania c. Italia: Intervenţia Greciei, hotărârea din 3 februarie 2012, §§ 81-97. In opinia Curţii acest fapt este valabil şi în ceea ce priveşte imunitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

159. În ciuda posibilităţii de a pune în balanţă imunitatea unui funcţionar al Organizaţiei Naţiunilor Unite, sugerată în paragraful 61 al Avizului Consultativ la Diferenţa Privitoare la Imunitatea faţă de Proceduri Legale a Raportorului Special al Comisiei pe Drepturile Omului al CIJ, Curtea nu vede nici nu motiv să nu ajungă la o concluzie diferită în ce priveşte imunitatea de care beneficiază Organizaţia Naţiunilor Unite în cazul de faţă, cu atât mai puţin din moment ce – contrar faptelor contestate în cauza Imunităţi Jurisdicţionale – acuzaţiile împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite din cauza de faţă, indiferent de cum vor fi judecate, esenţialmente derivă din rezoluţiile Consiliului de Securitate care acţionează conform capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite şi, prin urmare, au avut o bază în dreptul internaţional.

160. Nici declaraţiile Secretarului General al Naţiunilor Unite în exerciţiu (Repere ale buletinului informativ de Marie Okabe, Purtător de Cuvânt Adjunct al Secretarului General Ban KI-Moon, Sediul O.N.U New York, Vineri, 8 iunie 2007) şi ale fostului Preşedinte al ICTY ( Alocuţiunea Preşedintelui ICTY către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, 8 octombrie 2009), citate de reclamanţi, nu vor conduce Curtea către o altă opinie. Deşi ambele declaraţii pretind că încurajează statele să asigure „justiţie” rudelor supravieţuitoare ale masacrului de la Srebrenica, nici una nu cere Organizaţiei Naţiunilor Unite să se supună jurisdicţiei instanţelor olandeze: prima solicită judecarea autorilor şi ajutarea Srebrenicei să se refacă; ultima, înfiinţarea unei comisii pentru pretenţii sau un fond pentru despăgubiri.

  γ. Absenţa oricărei jurisdicţii alternative

161. Principiile de bază şi Principiile Directoare ale Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului la Remediu şi Reparaţie pentru Victimele Încălcărilor Grave ale Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului şi Încălcări Serioase ale Dreptului Internaţional Umanitar ( Rezoluţia A/RES/60/147, 16 decembrie 2005, reiterează un „drept la un remediu pentru victimele încălcărilor grave ale dreptului internaţional al drepturilor omului” ce se regăseşte întro varietate de instrumente internaţionale. Prin aceasta ele se referă la, printre altele, articolul 13 din Convenţie ( citat în preambul). Se adresează statelor cărora li se impune să ia măsurile adecvate şi să creeze procedurile necesare. În acest sens, însă, ele determină un drept la acces la justiţie la fel cum este prevăzut în dreptul internaţional în vigoare (a se vedea în mod special, paragraful VIII, „Acces la justiţie”, şi XII „Non-derogări”).

162. Singurul instrument internaţional în baza căruia persoanele fizice îşi pot invoca dreptul la remediu împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite în legătură cu acte şi omisiuni ale UNPROFOR este Acordul asupra statutului Forţei de Protecţie a Naţiunilor Unite în Bosnia şi Herţegovina de la 15 mai 1993, 1772 Seria Tratatelor Organizaţiei Naţiunilor Unite (UNTS) 77, care prin articolul 48 impune crearea unei comisii de analiză a pretenţiilor. Însă, se pare că acest lucru nu s-a întâmplat.

163. Astfel cum în mod corect au subliniat reclamanţii, în Waite şi Kennedy (citată mai sus) – ca şi în Beer şi Regan (citată mai sus, § 58) - Curtea l-a considerat un „factor material” în a determina dacă acordarea imunităţii de jurisdicţie unei organizaţii internaţionale era posibilă în baza Convenţiei şi dacă reclamanţii aveau la dispoziţe mijloace alternative rezonabile pentru protejarea afectivă a drepturilor lor în baza Convenţiei. În cauza de faţă nu este nici un dubiu că asemenea mijloace alternative nu au existat nici în dreptul intern olandez, nici în dreptul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

164. Curtea nu urmează însă punctul de vedere potrivit căruia, în absenţa unui remediu alternativ, recunoaşterea imunităţii este ipso facto o încălcare a dreptului de acces la o instanţă. Cu privire la imunitatea statelor străine, CIJ a negat în mod explicit existenţa unei asemenea reguli (Imunităţi jurisdicţionale a le statului ( Germania c. Italiei: Intervenţia Greciei), § 101). Cât priveşte organizaţiile internaţionale, nici hotărârile Waite şi Kennedy şi Beer şi Regan ale acestei Curţi nu pot fi interpretate în asemenea termeni categorici.

165. Rămâne faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite nu a luat, până acum, măsuri pentru „modalităţi de soluţionare” adecvate litigiului de faţă. Indiferent dacă articolul VIII, secțiunea 29 a Convenţiei pentru Privilegii şi Imunităţi a Naţiunilor Unite poate fi interpretat în sensul de a impune crearea unui sistem de soluţionare a litigiilor, acest fapt nu este imputabil Olandei. Nici articolul 6 din Convenţie nu impune Olandei să intervină: aşa cum s-a subliniat mai sus, cauza de faţă este fundamental diferită de cauzele anterioare în care Curtea a trebuit să analizeze imunitatea organizaţiilor internaţionale faţa de jurisdicţia naţională, iar natura acţiunii reclamanţilor nu impunea Olandei să asigure o cale de atac împotriva Organizaţiei Naţiunilor Unite în propriile instanţe.

δ. Legătura cu cererea împotriva Olandei

166. Reclamanţii s-au plâns, în baza articolului 13 din Convenţie, că Olanda a căutat să impută în totalitate Organizaţiei Naţiunilor Unite responsabilitatea eşecului de a preveni masacrul de la Srebrenica, fapt ce, ţinând cont că Organizaţia Naţiunilor Unite beneficia de imunitate absolută, a constituit o încercare a statului de a evita întru totul răspunderea faţă de reclamanţi. Curtea consideră adecvat să examineze această cerere mai curând sub articolul 6 § 1 decât articolul 13.

167. În momentul de faţă, Curtea nu poate considera ca şi soluţionat capătul de cerere al reclamanţilor împotriva Olandei în sensul că inevitabil va fi respins. Curtea de Apel din Haga cel puţin s-a arătat dispusă, în cauzele Mustafić şi Nuhanović, să trateze pretenţii împotriva statului născute din acţiunile Guvernului Olandez sau ale Dutchbat, în legătură cu moartea persoanelor în masacrul de la Srebrenica (a se vedea paragraful 110 de mai sus). În plus, Curtea notează că recursurile în interesul legii introduse de stat în ambele cauze sunt încă pendinte (a se vedea paragraful 111 de mai sus).

168. În orice caz, întrebarea dacă pretenţiile reclamaţilor ar trebui să prevaleze în faţa oricărui pârât depinde de stabilirea faptelor relevante şi aplicarea dreptului material de către instanţele naţionale. Fără a aduce atingere hotărârii pe care o va lua Curtea de Supremă în cauza reclamanţilor şi în cauzele Mustafić şi Nuhanović, trebuie subliniat faptul că, articolul 6 § 1 nu garantează un anume conţinut al „drepturilor şi obligaţiilor” (civile) în dreptul material al Statelor Contractante: Curtea nu poate crea, prin interpretarea articolului 6 § 1, un drept substanţial care nu are nici o bază legală în statul în cauză (a se vedea, de exemplu, Z şi Alţii c. Marii Britanii [MC], nr. 29392/95, § 98, CEDO 2001‑V; Roche c. Marii Britanii [MC], nr. 32555/96, § 119, CEDO 2005‑X; şi Boulois c. Luxemburgului [MC], nr. 37575/04, § 91, CEDO 2012).

ε. Concluzie

169. Constatările de mai sus au dus Curtea la concluzia că, în cazul de faţă, acordarea imunităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite a servit un scop legitim şi nu a fost disproporţionată.

170. Rezultă că, aceast capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei.

3. Refuzul Curţii Supreme de a solicita o hotărâre preliminară din partea Curţii de Justiţie a                 Uniunii Europene

171. Reclamanţii s-au plâns de refuzul, sumar motivat, al Curţii Supreme de a solicita a hotărâre preliminară din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Ei au argumentat că problema corelaţiei dintre imunitatea jurisdicţională acordată Organizaţiei Naţiunilor Unite şi principiul protecţiei judiciare efective consacrat în dreptul Uniunii Europene a fost extrem de relevantă pentru cauza lor şi nu a fost niciodată cercetată de Curtea de Justiţie; Curtea Supremă nu ar fi trebuit deci să respingă cererea.

172. Curtea reaminteşte că Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la a avea o cauză deferită de către o instanţă naţională unei alte instanţe naţionale sau autorităţi internaţionale în scopul unei hotărâri preliminare (a se vedea, printre multe altele, Coëme şi Alţii c. Belgiei, nrs. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, § 114, CEDO 2000‑VII; Ullens de Schooten şi Rezabek c. Belgiei, nrs. 3989/07 şi 38353/07, § 57, 20 septembrie 2011; şi Ferreira Santos Pardal c. Portugaliei (dec.), nr. 30123/10, 4 septembrie 2012). Chiar şi aşa, o judecătorie sau un tribunal împotriva deciziilor cărora nu există nici o cale de atac în dreptul intern, este obligată, în cazul în care refuză să se adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru o hotărâre preliminară, să indice motivele pentru care consideră că problema ridicată este irelevantă, sau că dispoziţia de drept comunitar în discuţie a fost deja interpretată de Curtea de Justiţie, sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile (Ullens de Schooten şi Rezabek, citată mai sus, § 62).

173. Curtea constată că raţionamentul sumar al Curţii Supreme a fost suficient în cazul de faţă. După ce statuase deja că Organizaţia Naţiunilor Unite se bucura de imunitate faţă de jurisdicţia naţională conform dreptului internaţional, Curtea Supremă a fost îndreptăţită să considere drept redundantă o solicitare de hotărâre prelimară către Curtea de Justiţie.

174. La modul general, deşi articolul 6 prevede ca hotărârile curţilor să statueze în mod adecvat motivele pe care se sprijină, nu merge atât de departe încât să impună un răspuns detaliat pentru fiecare argument înaintat; nici Curtea nu este solicitată să analizeze dacă un argument este corect întâmpinat sau dacă respingerea unei cereri este corect argumentată. Mai mult, atunci când respinge un apel, instanţa apelată poate, în principiu, pur şi simplu să reţină motivarea curţii inferioare (a se vedea, printre multe altele, Kok c. Olandei (dec.), nr. 43149/98, CEDO 2000-VI).

174. Rezultă că această capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.

C. Pretinsa încălcare a articolul 13 din Convenţie

176. Reclamanţii s-au plâns că Olanda a abuzat de imunitatea acordată Organizaţiei Naţiunilor Unite lăsând orice vină pentru eşecul de a preveni masacrul de la Srebrenica în sarcina Organizaţiei Naţiunilor Unite, evitând astfel propria răspundere faţă de reclamanţi. Ei s-au bazat pe articolul 13 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de               a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au               acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”

177. Având în vedere că acest capăt de cerere a fost deja analizat în baza articolului 6 § 1 din Convenţie, Curtea consideră ca articolul 13 nu ridică o problemă distinctă. În orice caz, exigenţele celui din urmă articol sunt mai puţin stricte decât cele încorporate articolului 6 § 1 (a se vedea, printre multe altele, Coëme şi Alţii, citată mai sus, § 117).

D. Decizia Curţii

Pentru aceste motive, Curtea în unanimitate

Declară cerera inadmisibilă.

Marialena TsirliJosep Casadevall
Deputy Registrar   President

Anexă

STICHTING MOTHERS DIN SREBRENICA este o fundaţie (stichting) cu personalitate juridică, înființată în 2006 conform dreptului olandez, cu sediul în Amsterdam.

D-na. Munira SUBAŠIĆ este cetăţean al Bosniei şi Herzegovinei, născută 1948 şi care locuieşte în Vogošća, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Zumra ŠEHOMEROVIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1951 şi locuieşte în Vogošća, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Kada HOTIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1945 şi locuieşte în Vogošća, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Sabaheta FEJZIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1956 şi trăieşte în Vogošća, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Kadira GABELJIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1955 şi locuieşte în Vogošća, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Ramiza GURDIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1953 şi locuieşte în Sarajevo, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Mila HASANOVIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1946 şi locuieşte în Sarajevo, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. Šuhreta MUJIĆ este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1951 şi locuieşte în Sarajevo, Bosnia şi Herzegovina.

D-na. X este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1982 şi locuieşte în Cologne, Germany.

D-na. Y este cetăţean al Bosniei şi and Herzegovinei, născută în 1952 şi trăieşte în Sarajevo, Bosnia şi Herzegovina

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului HUDOC () sau din orice altă bază de date căreia HUDOC i-a transmis acest document. Traducerea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime împreună cu indicaţia de mai sus privind drepturile de autor şi referinţa la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Orice persoană care intenţionează să utilizeze fragmente din prezenta traducere în scopuri comerciale este rugată să contacteze adresa următoare: publishing@

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013.

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013.

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@

[1]Bosniacii ( uneori ortografiat bosniaks) au fost cunoscuţi până la războiul din 1992-95 ca şi „musulmani” sau „musulmani iugoslavi”. Termenul „Bosniacs”-„bosniaci” (bošnjaci) nu trebuie confundat cu denumirea „Bosnians”-  „bosniaci” (bosanci) care este utilizată în mod normal pentru a denumi cetăţenii din Bosnia şi Herţegovina indiferent de originea lor etnică.

[2]Croaţii sunt un grup etnic ai cărui membri pot fi cetăţeni ai Croaţiei sau ai altor foste republici componente ale RSFI, incluzând Bosnia şi Herţegovina.  Termenul „Croat”-„croat” este în mod uzual utilizat ( atât ca sustantiv cât şi ca adjectiv) pentru a desemna membrii grupului etnic, indiferent de naţionalitatea lor; a nu se confunda cu „Croatian”- „croat” care în mod normal se referă la cetăţenii Croaţiei.

[3]Sârbii sunt un grup etnic  ai cărui membri pot fi  cetăţeni ai Serbiei sau ai altor foste republici componente ale RSFI, incluzând Bosnia şi Herţegovina. Termenul „Serb”-„sârb” este în mod uzual utilizat (atât ca sustantiv cât şi ca adjectiv) pentru a desemna membrii grupului etnic, indiferent de naţionalitatea lor; a nu se confunda cu „Serbian”- „ sârb”care în mod normal se referă la cetăţenii Serbiei. Această convenție este urmată de Curte în prezenta decizie excepție făcând atunci când citează din alte documente decât cele ale Curții, păstrând formularea originală.

[4]A se vedea comunicatul de presă  al  Grupului de Lucru al Naţiunilor Unite pentru Dispariţiile Forţate sau Involuntare emis în 21 iunie 2010 cu ocazia vizitei în Bosnia şi Herţegovina.

[1]De exemplu, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Comitetul pentru Onorarea Obligaţiilor şi Angajamentelor de către Statele Membre ale Consiliului Europei ( Comitetul de Monitorizare), Doc. 10200, 4 iunie 2004 ( Onorarea obligaţiilor şi angajamentelor de către Bosnia şi Herţegovina):

„Masacrul de la Srebrenica, care a avut loc în iulie 1995 întrun refugiu al UN, în şi în jurul oraşului                             Srebrenica, este unul dintre cele mai groaznice atrocităţi comise de la cel de Al Doilea Război Mondial: în               jur de 7,000 de bărbaţi şi adolescenţi au fost executaţi de către forţele sârbe [sic] şi corpurile lor               aruncate în               gropi comune.” (§ 33)

Full & Egal Universal Law Academy